Valsul

Valsul de Traian Demetrescu

Adrian Norescu era un fel de celebritate, în provincia lui. Dacă mulți nu-l văzuseră, toți îl cunoșteau din auzite. Femeile și-l arătau pe stradă sau în localurile publice:

— Uite ăla e Adrian ...

Ele îi observau mișcările, îi țineau minte cuvintele rostite de el, în treacăt, îndreptau spre figura lui priviri de curiozitate și de simpatie. Ochii lui erau adeseori obiectul discuțiunii lor.

Tânărul acesta își da toate silințele să pară interesant și plăcut. Privirile femeilor îl cam exaltaseră, ba chiar ajutau într’un mod inconștient să-l pregătească pentru momente de sentimentalism bolnăvicios.

Nu împlinise încă treizeci de ani și avea o figură obosită și puțin palidă.

Dar el știa din unele romane că insomnia și tristețea sunt apanajele sufletelor delicate! Uneori căuta să-și deprindă ochii a privi pe Hristos în ultimul suspin, când moare pe cruce. O nuanță trandafirie pe obraz l-ar fi supărat. El socotia că culoarea roșie nu ședea bine decât băcanilor.

Dar toate aceste afectări ridicule nu-l făceau nesuferit prietenilor. Avea un caracter ales, care se caracteriza mai ales, prin bunătate și o înclinare nestăpânită pentru sacrificiu. Se zicea despre el: «e un băiat bun, dar cu gărgăuni în cap».

De sigur în aceste cuvinte se ascundea și un sâmbure de invidie. Adrian întrecea pe toți tinerii în arta de a dansa. Valsul era patima lui, nebunia, geniul lui.

La optsprezece ani era deja numit regele balurilor mascate ; și nu s’ar fi găsit o fată de croitorie, care să nu fi visat plăcerea de a muri valsând, în brațele lui Adrian.

Părea născut pe vals. Trupul său înalt, mlădios ca al unei femei, peste care cădea totdeauna, minunat de estetic, o redingotă neagră ; picioarele lui ușoare, călcând ritmic și liniștit, ochii lui mari și negri, strălucind umezi și visători, sub fruntea netedă și palidă, îi dau înfățișarea unui zeu tânăr, întrupat în visul unei fecioare.

Mai târziu, fiind numit grefier la tribunalul de comerț, talentul lui începe a se face cunoscut și prin saloane. Doamnele din societatea înaltă nu ținură in seamă că e un «biet slujbaș» și-l invitară la serate, la nunți și la baluri.

Adrian dansă cu toate. În valsul în trei pași, lumea îl privia uimită. Se făcea o tăcere desăvârșită, unde nu s’auzia decât adierea legănătoare a muzicei.

Ferice de femeia care se afla atunci în brațele lui Adrian ! El o ducea într’un sbor abia simțit, ca într’un vis. Picioarele lor atingeau parchetul atât de ușor, că produceau un freamăt ca al frunzelor risipite de vânt.

A doua zi, femeile, spunându-și impresiile dela bal, nu uitau să adauge: «Am jucat un vals cu Adrian».

O mireasă ținuse ca la nunta ei să fie invitat și Adrian. Eră dorința unei fete de croitorie care cunoscuse pe vestitul dănțuitor în vremea când acesta era un simplu copist. Ginerele — o calfă de cismărie — a fost nevoit să îndeplinească dorința fidanțatei lui.

Adrian nu era un orgolios ; s’a dus și a dansat cu mireasa un vals.

Nimeni nu-și lămuria ce farmec avea acest tânăr în dulcele vârtej al valsului. Femeile parcă simțiau sensația unei aripări nesfârșite. Adrian punea în sufletele lor o căldură, o exaltare ciudată. Felul său de a le cuprinde talia, apoi mlădierea cu care le purtă, în ocolurile ritmice ale jocului, încântau, luau mințile.

Ajunsese ca femeile să-l invite la vals. El nu respingea pe nimeni, găsia că într’adevăr era dreptul «sexului frumos» să invite, iar nu al bărbaților.

Adrian era neobosit.

* * *

Dar într’o zi a băgat de seamă că un junghiu îl încearcă, de câtva timp, în partea stângă a pieptului. După câteva zile a început să tușească și să scuipe sânge.

Doctorii i-au spus să stea o iarnă întreagă liniștit, să nu mai joace valsul. Din cauza valsului a răcit, a băut apă rece, fiind asudat, s’a întors acasă noaptea târziu, prin ger. Și iată-l victima valsului!

Adrian a nesocotit sfaturile doctorilor și a urmat să fie iarăși sărbătoritul dănțuitor al femeilor. Dar aceasta n’a durat mult: boala s’a făcut mai amenințătoare, până când l-a aruncat în pat.

Începuse viscolele lui Ianuarie. Adrian primia aproape în fiecare zi, învitațiuni la baluri, la nunți. În curând se auzi că regele valsului se stingea cu încetul. Femeile se îndoiau, voiau cu orice chip să se încredințeze prin ele însele de adevărul acesta, care le îngrozia. În sfârșit aflară că bietul tânăr nu se mai putea da jos din pat, nici până la fereastră.

Adrian căzuse într'o tăcere neîntreruptă. Nu vorbia cu nimeni, nu răspundea nici chiar femeilor din vecinătate, cari îl vizitau. Parea totdeauna dus într’o depărtare adâncă, pe care o ghiciai din felul său vag și neclintit de a privi.

O singură dată, auzind o flașnetă pe stradă, ale cărei note acoperite de vuetul viscolului, produceau un cântec neînțeles și bizar, Adrian avu o halucinație, ridică brațele, șoptind încet și rar: Valsul!

În primăvară muri!

Moartea lui fu un eveniment trist în orășelul acela. Femeile căutau sa afle prin ce strade va trece cortegiul. Multe îl plânseră în taină.

Sicriul, în care era închis regele valsului, era acoperit de flori.

Prietenii săi, însă, puseră la cale un plan, care avu un răsunet uimitor în lumea liniștită a provinciei. Ei tocmiseră o bandă de lăutari s’aștepte mortul la cimitir. Acolo aveau ordin să execute un singur cântec.

Când serviciul religios fu sfârșit, iar cioclii coborau coșciugul în mormânt, lăutarii începură să cânte valsul din Faust.

Fu o uimire generală. Sub soarele care apunea, ramurile înmugurite ale copacilor, cu o lumină de aur, notele divinului vals se împrăștiau ca un sbor de suspine ieșit din morminte.

Femeile plângeau.

Ultimele acorduri se stinseră odată cu cei din urmă bulgări de pământ aruncați peste cosciug.