Valeriu Pantazi - Portret - „Templul frumosului”

Jump to navigation Jump to search
Valeriu Pantazi - Portret - „Templul frumosului
de Octavian Stoica
Articol aparut în Revista Cafeneaua Literară a Centrului Cultural Român din Pitești, Argeș – nr. 12/167, 9 decembrie 2016, Anul XIII, pag. 26 - 27


Valeriu Pantazi, Foto 2014

Artistul, acest refugiu al potențialului creativ ce există în interiorul fiecăruia dintre noi, el este cel care ne împinge să gândim dincolo de limitele posibilului. Obiectivitatea intrinsecă unei abordări raționale ne este de folos atunci când evaluăm actualitatea, însă atunci când vrem sa întrevedem o potențialitate trebuie să dezlănțuim o forță lăuntrică ce nu este mărginită sau explicată întru-totul de sistemicitatea unei logici. Uitându-mă la tablourile pictate de Valeriu Pantazi, am realizat că am găsit un om ce a putut să îi lase mână liberă artistului pentru a crea capodopere ce ne îmbie ori de câte ori le privim. Prin armonia redată în picturile lui, Pantazi a reușit nu numai să își canalizeze energia pentru a da satisfacție propriului eu, ci a desăvârșit un univers ce poate să ne ajute să ne găsim drumul spre noi înșine. Acest drum al introspecției este necesar pentru a oferi rectitudine țelului fiecăruia. Scriind cuvintele de față nu pot să nu ma gândesc la vorbele pe care Valeriu, din când în când, ținea să mi le reamintească: „Viața nu are un scop. Viața are scopul pe care i-l dăm.” Nu știu dacă am putut să-mi însușesc suficient de bine înțelesul lor, dar cu siguranță m-au facut să mă gândesc la scopul care îl măcina pe artistul Valeriu Pantazi și anume, oferirea unei continuități picturii românești.

Valeriu a pornit de la convingerea că Balcicul a fost ultima izbucnire a spiritului creator românesc. E imposibil să te uiți la un Balcic și să nu vezi căldura, înflăcărarea de care dă dovadă un suflet profund bucolic. Pentru că românul a fost și va fi întotdeauna omul care se regăsește în dogoarea unei dimineți petrecute în câmp secerând spicele de grâu și în odihna ce urmează la umbra răcoroasă a unei sălcii bătrâne. Suntem spirite libere ce cutreieră natura și simt elementele în primordialitatea lor; ce poate fi mai sugestiv decât un car cu boi, un Grigorescu? Suntem oameni ce recunosc efemeritatea lucrurilor și infinita lor reiterare; oare o culă nu e un testament al ideii de reziliență a neamului pe un pământ ce parcă dintotdeauna ne-a aparținut? Sau e doar un Petrașcu? Suntem suflete ce apreciem frumusețea simplă, trecătoare, dar în același timp eternă a unei flori, altfel nu ar fi existat un Luchian. Lui Valeriu îi erau cunoscute toate aceste partituri și multe altele. I-a făcut deosebită plăcere să le întrepătrundă și să compună liber. Și-a permis să se joace pentru a crea ceva nou și a duce în față arta figurativă românească. Abordând tematici clasice a reușit să redea picturii ce e al picturii, imanența unei naturi statice, serenitatea oferită de un peisaj, avalanșa cromatică ce animă o floare. Toate acestea acompaniate de acea îmbinare de ludic și tragic ce ne caracterizează atât de mult pe noi românii.

Vor exista întotdeauna răuvoitori și neavizați care se vor încumeta să afirme că Pantazi i-a furat pipa lui Pallady, că s-a inspirat mai mult decât trebuia din picturile lui Dărăscu sau că expresionismul abstract redat de dânsul a fost doar o nouă abordare a unei tematici adânc erodate. Îi voi întreba, ar fi avut Columb faimoasa caravelă cu care a descoperit lumea nouă dacă nu ar fi inventat anticii triremele? Un privitor onest își va da seama că Pantazi nu a făcut decât să ne reamintească cât de multe mai are de oferit pictura, figurativul și temele consacrate pe care mulți le cred sortite desuetudinii. Epoca modernă vrea ca artistul să ofere numai abstract. S-a ajuns în acel punct în care orice linie curbă trasată la întâmplare pe o pânză, orice cui înfipt într-o ulucă să fie considerate artă. Se vrea ceva nou de la artă, oricare ar fi prețul, chiar dacă ar însemna să uităm scopul imuabil al artei, acela de a dezvălui frumosul, și datoria sfântă a artistului, aceea de a crea o reprezentare mai frumoasă decât poate izvorî din natură.

Ultimul cuter de la Sulina

Într-o lume în care nu numai direcția dar și sensul în artă par pierdute, Valeriu a reușit să se exprime sincer și conclusiv fără să compromită sufletul artistului din el. Pentru că a înțeles și nu i-a fost frică să recunoască primatul culorii, pentru că ochiul i-a fost antrenat să iscodească orice compoziție în care frumosul se putea dezvălui, pentru că a știut de la bun început că norocul nu îi poate favoriza decât pe cei pregătiți, pentru că a urmat sfatul lui Baba și a găsit locul unei pete de roșu. Când te uiți la un Pantazi îți poți da seama că cerul nu este constituit doar din nuanțe de albastru, că atât dânsul cât și apa sunt tot timpul un cumul de reflexii și refracții ce mărginesc ca două oglinzi întreg pământul ce stă la mijloc. Ultimul cuter de la Sulina[1] ne oferă un exemplu edificator al modului în care întreg uscatul își are originea în uniunea boltei cerești cu elementul indispensabil al vieții. Contemplând tabloul, o îndoială ne este sădită, ochii cercetează, iar mintea începe să analizeze care este de fapt oglinda și care imaginea reflectată. Jocul umbrelor este dezvoltat atât de subtil încât pictorul își permite să valorifice surse fictive de lumină. Deși nenaturale și bizare acestea conferă accentele indispensabile unei compoziții ce evocă sentiment și exuberantă.

Saga luminii și întunericului este exhaustiv redată în Gondolierul Șchiop.[2] Mai mult decât o simplă Veneție, tabloul ne descrie călătoria anevoioasă întreprinsă de arhetipul omului însetat de dreptate. Confruntat mai întâi cu răul, acest veteran călit de soartă se îndreaptă tot timpul cu văzul spre grădinile perene ale paradisului. Când privești un Pantazi realizezi că linia orizontului nu este dreaptă. Vrem doar să credem asta, pentru că e în natura noastră să gândim geometric, să creăm limite pentru a ne sprijini universul, pentru a rămâne lucizi în fața unei mări de necunoscut. Contemplând orizonturile măiestrite de Pantazi am ajuns să înțeleg că micile imperfecțiuni contribuie și ele la perfecțiune.

Dacă spiritul ludic și veselia nemarginită a pictorului sunt ușor de surprins datorită bogației cromatice a tablourilor, pentru a observa manifestări melancolice este nevoie de o cercetare mai îndelungată. Adesea îl regăsim pe Pantazi metamorfozat într-un copil care se plimbă cu bunica sa. Tot timpul cu spatele la privitor, îndepărtându-se, îndreptându-se spre povestea descrisă de tablou. Drumul spre Dunărea albastră ilustrat în tabloul intitulat Turtucaia[3] evocă o călătorie de perpetuă regăsire a resorturilor necesare confruntării atât cu monotonia cotidiană cât și cu nimicnicia vieții. Doar în rememorarea copilăriei îndrăgite de noi toți, acel izvor nesecat de serenitate, putem găsi sursa de energie care să ne redea determinarea, să ne hrănească volițiunea. Acel moment de maximă puritate și inocență la care nu mai putem reveni.

Aceeași lipsă de comutativitate trebuie aplicată și picturii în general. Nu putem să ne întoarcem la ce a fost, dar asta nu înseamnă că nu putem învăța să ducem mai departe stindardul pe noi culmi. Artistul trebuie să aibă curajul să exprime și să se exprime liber, dar trebuie în același timp să își conștientizeze imensa responsabilitate etică si morală. Exprimându-se, el inspiră, inspirând el modelează fanteziile altora. Este singurul capabil să dezlănțuie întreaga putere a creativității umane. Pantazi a înțeles că avea o misiune și o datorie care flancau plăcerea lui de a picta. Ghidat atât de extazul creatorului cât și de datoria de a proteja templul frumosului, a mânuit pensula cum numai un maestru putea și a dat lumii culoare.

Referințe[modifică]

  1. eAZI - Puterea picturii - articol de A.C. din 13 octombrie 2016 - accesat 16 octombrie 2016
  2. Pictorul din strada Mecet numărul 15 - Coperta I-a din Revista Cafeneaua Literară Pitești, nr. 11/166, 14 noiembrie 2016, Anul XIII
  3. În Catalogul editat pentru Expoziția retrospectivă Valeriu Pantazi intitulată „Un gând pus în poveste” - 12 - 30 octombrie 20016 de la Galeria de Artă Calea Victoriei 33, sub patronajul Teatrului de revistă „Constantin Tănase” din București