Valea neodihnei

 

Altădată surâdea tăcuta vâlcea
În care — nimeni — nu locuia;
La luptă cu toții plecaseră
Și stelelor în grije lăsaseră,
Ca, noaptea, din turnurile lor de azur,
Să vegheze galeș de jur împrejur
Florile-n care, ziua, venea
Soarele roșu și lenevea.
Acum, orice călător vă va spune
De neastâmpărul văii nebune.
Nimic nu-i acolo în nemișcare —
Afară numai de aerul care
Apasă magica singurătate.
Ah! crengile nu sunt de vânt scuturate,
Dar se frământă ca recile mări
În preajma Hebridelor cele brumate!
Ah! norii vântul nu i-a gonit
Și totuși, pe Cerul înnebunit
Foșnesc din zori, în asfințit,
Peste violetele ce acolo cresc
Miriade de feluri de ochiu omenesc —
Peste crinii ce se leagănă, spume
Și plâng pe un — mormânt fără nume!
Se leagănă: — din vârfuri aromitoare
Veșnic rouă se prelinge și doare.
Plâng: — pe tulpinele lor delicate
Se schimbă lacrămile în nestimate.

1831.