VI - Pinocchio adoarme cu picioarele în ligheanul cu tăciuni aprinși și dimineața se trezește cu ele arse.

Aventurile lui Pinocchio de Carlo Collodi VI - Pinocchio adoarme cu picioarele în ligheanul cu tăciuni aprinși și dimineața se trezește cu ele arse.

Afară era o noapte de iad. Tuna de rupea pământul", fulgera ca și cum s-ar fi aprins cerul, și un vânt rece și pătrunzător, suflând cu furie și ridicând nori întregi de praf, făcea să scârțâie și să geamă toți copacii din câmpie. Lui Pinocchio îi clănțăneau dinții de frica tunetelor și a fulgerelor dar foamea era mai tare decât frica, așa că deschise ușa, o porni la drum și dintr-o sută de sărituri ajunse în satul vecin abia trăgându-și sufletul și cu limba scoasă ca un câine de vânătoare.
Însă peste tot, pustiu și întuneric. Prăvăliile erau închise; ușile caselor închise, ferestrele închise, iar pe uliță, nici țipenie de om. Parcă ar fi fost un cimitir.
Bietul Pinocchio, nebun de deznădejde și de foame, trase de clopoțelul unei case și începu să sune, zicându-și în gând:

— Poate o ieși cineva!

Într-adevăr iată că se arată un bătrân, cu scufia în cap, care îl întreabă necăjit:

— Ce poftești la ceasul ăsta?

— Fii așa de bun și dă-mi o bucățică de pâine!

— Așteaptă că mă întorc îndată, răspunse unchiașul, crezând că are aface cu o haimana care-și petrece noaptea sunând clopotele caselor, ca să deștepte pe bieții oameni din somn.

După câteva clipe fereastra se deschise, și vocea unchia-șului strigă către Pinocchio.

— Vino mai aproape și ține pălăria.

Pinocchio era cu capul gol: se apropie și simți cum se revarsă peste el o găleată cu apă udându-l din cap până în picioare.
Se întoarse acasă ud ca un șoarece, mort de oboseală și de foame și nemaiputându-se ține pe picioare, se întinse pe jos punându-șl picioarele zdrelite și zgâriate deasupra unor vreascuri aprinse.
Apoi îl fură somnul dar pe când dormi, picioarele lui fiind de lemn au luat foc, și încet încet s-au prefăcut în cenușă.
Și Pinocchio dormea mereu și sforăia, ca și cum picioarele nici n-ar fi fost ale lui. În sfârșit când s-a luminat de ziuă, s-a deșteptat, pentru că cineva bătuse în ușă.

— Cine e? întrebă el căscând și frecându-se la ochi.

— Eu sunt! răspunse un glas. Era glasul lui Geppetto.