VII - Geppetto se întoarce acasă și îi dă păpușii mâncarea pe care o pregătise pentru el.

Aventurile lui Pinocchio de Carlo Collodi VII - Geppetto se întoarce acasă și îi dă păpușii mâncarea pe care o pregătise pentru el.

Biata păpușă cu ochii lipiți de somn, nu băgase încă de seamă că picioarele îi erau arse; așa că îndată ce auzi glasul tatălui său, se rezemă de un scaun ca să se ridice și să tragă zăvorul; însă după câteva zvârcoliri zadarnice, căzu întins pe pardoseală. Și în căderea lui, făcu atâta zgomot, ca și cum ar fi căzut din pod un sac cu nuci.

— Deschide! strigă Geppetto de afară.
— Nu pot, dragă tată, răspunse păpușica plângând și rostogolindu-se pe jos.
— De ce nu poți?
— Pentru că mi-a mâncat picioarele?
— Cine ți le-a mâncat?
— Pisica, adăugă Pinocchio, văzând cum în fața lui o pisică se juca de zor cu niște surcele.
— Deschide, n-auzi! strigă iarăși Geppetto: dacă nu, când voi intra în casă ți-arăt eu ție pisică!
— Nu pot să stau în picioare, crede-mă. Oh! Săracul de mine! Săracul de mine! Să fiu silit să mă târăsc pe genunchi toată viața.

Geppetto, crezând că toate văicărelile acestea erau alte ștrengării de-ale păpușii, se hotărî să isprăvească la un fel: și, agățându-se de zid, intră în casă pe fereastră. Era furios și hotărât: dar când văzu pe bietul Pinocchio întins pe jos și fără picioare, începu să se înduioșeze și luându-l repede în brațe începu să-l sărute, să-l mângâie și să-l răsfețe, și, cu lacrimile cât pumnul pe obraz, îl întrebă, sughițând:

— Dragul meu băiețel! Cum se face că ți-ai ars picioarele?
— Nu știu, tată, dar crede-mă c-am petrecut o noapte cumplită de care o să-mi aduc aminte toată viața. Tuna, fulgera și eu nu mai puteam de foame. Greierașul-vorbitor mi-a spus: „Așa-ți trebuie: n-ai vrut s-asculți" și eu i-am răspuns: „Ia slăbește-mă, Greier împielițat" și el mi-a mai spus: „Ești o păpușă și ai capul de lemn", iar eu l-am pocnit cu ciocanul în cap și l-am omorât dar vina a fost a lui, eu nu vroiam să-l omor, și dovadă e c-am pus o tigaie pe foc, însă puiul a luat-o la sănătoasa și mi-a zis: „Rămâi cu bine și multă sănătate celor de acasă". Și foamea creștea mereu, așa că bătrânul ăla cu scufia de noapte, arătându-se la fereastră mi-a zis: „Vino mai aproape și ține pălăria", și m-am pomenit cu o găleată de apă în cap, căci să ceri o bucată de pâine nu e rușine, nu-i așa? M-am întors numaidecât acasă, și cum mi-era foame mereu, mi-am pus picioarele deasupra vreascurilor ca să se usuce, și dumneata te-ai întors, și le-am găsit arse, și de foame tot n-am scăpat și-am rămas și fără picioare: Ih!... ih!... ih!... ih!...

Și bietul Pinocchio începu să plângă, să se jelească așa de tare, că se auzea cale de-o poștă.
Geppetto, care din tot ce îndrugase Pinocchio înțelese un singur lucru, și anume că păpușica era lihnită de foame, scoase din buzunar trei pere, pe care i le dete, spunându-i:

— Uite aceste trei pere, erau tot prânzul meu: însă ți le dau bucuros. Mănâncă-le și astâmpără-ți foamea.
— Dacă vrei să le mănânc, fii așa de bun și curăță-le de coajă.
— Să le curăț de coajă? se minună Geppetto. Nu te știam așa de mofturos, și cu cerul gurii așa de delicat. Rău, băiete dragă! Află de la mine că omul trebuie să se învețe cu de toate, că niciodată nu se știe ce se poate întâmpla. Se văd atâtea lucruri în lume!
— Ai dreptate dumneata, adăugă Pinocchio, însă eu nu pot să mănânc o poamă, până nu e curățată de coajă. Nu pot să sufăr cojile.

Și bietul Geppetto, om blând din fire, scoase un briceag, curăță perele, și puse cojile într-un colț al mesei.
Pinocchio dintr-o înghițitură mancă întâia pară, vru să-i arunce cotorul, însă Geppetto îl opri, spunându-i:

— Nu-l arunca: în lumea asta toate lucrurile au rostul lor.
— Bine, dar n-o să mănânc și cotorul! strigă păpușica înfuriindu-se ca o viperă.
— Cine știe! S-ar putea întâmpla! mai adăugă Geppetto liniștit.

Și într-adevăr cele trei cotoare, în loc să fie aruncate pe fereastră, au fost puse pe masă alături de coji. După ce a mâncat, sau mai bine zis, după ce a înghițit cele trei pere, Pinocchio trase o căscătură zdravănă, și zise tânguindu-se:

— Nu m-am săturat!
— Dar, băiatul tatii, nu mai am ce să-ți dau.
— Nimic, nimic?
— Nimic altceva decât aceste trei cotoare de pere și cojile.
— Ce să fac! răspunse Pinocchio, dacă nu e altceva, fie și-o coajă.

Și începu să mestece. La început cam strâmbă din gură, însă încet, încet, una după alta înghiți toate cojile și după coji, cotoarele iar când isprăvi de mâncat, bătu mulțumit din palme, zicând:

— Așa da, acum zic și eu că m-am săturat!
— Apoi adăugă Geppetto vezi că am avut dreptate când îți spuneam că nu trebuie să fii mofturos și nici să nu faci pe boierul. Dragul meu în lumea asta să te aștepți la orice. Cine știe ce se poate întâmpla!