Vînătoarea (Gane)

Jump to navigation Jump to search
Vînătoarea
de Nicolae Gane


I[modifică]

Cucoșul, bătând din aripi pe gardul țarinei, nu de mult vestise miezul nopții, când cornul vânătoresc se auzi răsunând la curtea de pe moșia Sorcova. O mare vânătoare de cerbi, lupi și porci sălbatici se dădea de stăpânul moșiei, la care se adunase toți amatorii de prin orașele și satele învecinate.

Ziua se arăta frumoasă. Spre apus se vedeau încă stelele sclipind într-o lumină palidă, iar spre răsărit o geană trandafirie se înălța pe ceri ca o speranță de fericire, stropind cu rouă pământul însetat.

La sunetul cornului, cete de oameni porniră spre curte, înșirați pe ulițele satului, unii armați cu bețe pentru hăituială, alții cu puști pentru vânat, având fiecare merinde în traistă și speranța de a împușca cea mai mare dihanie din codru.

La curte domnea o mare mișcare, întocmai ca o pregătire de război; sar fi zis că un avânt de vitejie cuprindea toate inimile la apropierea luptei cu pădurea, și, fiecare aruncând pe umere arma bine grijită, sora omului în nevoie, simțea în sine mai cu tărie dreptul său de stăpân asupra naturei.

Șeful vânătoarei împărți la toți pușcașii țărani praf și plumbi îndeajuns, dezbătu apoi planul vânătoarei cu gravitatea unui general de armată ce curând are să înfrunte inamicul, însemnă linia de atac a hăitașilor, linia de pândă a pușcașilor și, după ce totul fu bine pregătit, întreaga ceată plecă spre pădure, unii călări, alții pe jos, aspirând cu poftă aburii dimineței și cântând doine de jale sau cântece de veselie, după cum se simțeau inspirați de răsăritul soarelui sau zgomotul războinic al vânătoarei.

În scurt timp, pădurea fu încinsă de două lanțuri de oameni, când, deodată, la sunetul cornului, care era semnul de începere a vânătoarei, mii de țipete sălbatice, sunete de ciomege, șuierături ascuțite treziră ecourile de prin adâncul râpilor, făcând să tremure de frică chiar frunzele de arbori: s-ar fi zis că bătrânii frasini și stejari se răstoarnă sub vrăjmășia unui potop ce năvălește asupra pădurii. La auzul acestui clocot înfiorător, linia pușcașilor stătea tăcută, așteptând fiecare la locul său, ascuns printre frunzari, sosirea vreunei fiare sălbatice, spre a o împroșca cu foc.

Dar în această așteptare ce samănă a fi fără sfârșit, fiecare moment este însemnat prin bătaia inimii. Nu este vânător cât de vechi, cât de ispitit care să-și poată stăpâni neastâmpărul Poate va veni pe aci, poate va veni pe dincolo, își zice el, pregătindu-și arma, și ochiul său se mărește așa, că ar voi parcă să străbată prin măduva copacilor. Cel mai mic sunet prin frunzele uscate răspunde de-a dreptul în inima sa; el își oprește suflarea, ascultă, întreabă și nici o notă nu scapă nepercepută din graiul tainic, armonios, al pădurii.

Apoi iată că răsună o detunătură de pușcă în aripa stângă a vânătorilor, urmată de mai multe altele în aripa dreaptă și în centru, pănă când focurile se înmulțesc pe toată linia, vestind fiecare câte un duel singuratic, duel de moarte între om și fiară.

Cu încetul însă hăitașii se apropie de pușcași, urletele se potolesc, focurile încetează și cu toții se adună grămadă în poiana cea mai apropiată pentru a număra prada dobândită.

— Ziua ne-a mers în plin, zise stăpânul moșiei cătră mulțimea ce-l înconjura, doi cerbi, patru lupi și un porc, afară de mărunțișuri ce nu se numără.

Și fiecare începu să istorisească împrejurările împușcăturii sale, presurate negreșit cu oarecare nevinovate înfrumusețări, obicei nedezlipit de talentul oricărui bun vânător.

— Dat-ai în ceva? întrebă proprietarul pe junele Alexandru, care venea cu pușca în spate și cu pălăria cam pe ceafă.

— Am răsturnat un lup, răspunse acesta cu sânge rece.

— Ce spui, iubite?... ai împușcat un lup!... strigă Costachi de-alăturea. Ce năpaste a fost să deie peste sărmana dihanie!...

Costachi era un om scurt și gros, cu glasul cam răgușit, tomnatic de vârstă, cu fața, deși puțin veștedă, dar învioșată de niște ochi verzi și luători în râs, un mucalit, în sfârșit, care mergea la vânat mai mult de petrecere, plăcându-i mâncarea bună, băutura multă și glumele mai presus de toate, iar în contra femeilor avea, cum s-ar zice, un dinte de când îi rămăsese numai unul dinainte, și se văzu silit să pună ochelari pe nas.

Făcând câțiva pași înainte, el se apropie de un lup foarte mare care sta cu dinții rânjiți, lungit la pământ, în mijlocul unui grup de băieți ce-și băteau joc de el ca de-un dușman fără putere, făcându-i prohodul cu felurite mustrări: care pentru un miel furat mai an din stână; care pentru un mânzat sugrumat în ocol în Câșlegile trecute... și, impunând tăcere băieților, el zise clătinând jalnic din cap:

— Acesta-i nefericitul întru pomenire, care a dat chiorâș peste plumbii lui Alexandru?

— Precum ziseși, răspunse Alexandru, voind să înfrunte privirile ironice ale tovarășulu său.

— Înapoi la pădure!... strigă Costachi, lovind furios cu stratul puștii lupul după cap.

Dar... O! minune!... lupul, deșteptat ca prin farmec de puternica lovitură ce primise după cap, se ridică deodată pe picioare și, cu iuțeala fulgerului, dispăru în pădure, trecând prin toată mulțimea vânătorilor, uimiți de neașteptata sa înviere.

Un râs general și zgomotos se stârni după această scenă comică care buimăci într-atâta pe junele Alexandru, încât era cât pe ce să se apuce la harță cu glumețul Costachi care se rostogolea pe iarbă de râs.

— Pace vouă tuturor!... zise Nicolai, un vânător lăudăros, cu musteața bine răsucită și care se legăna dârz pe picioarele sale îmbotforate... Lupul e gros de obraz, eu unul nu-i dau crezare în câtă vreme este încă în pielea lui. Am văzut multe în viața mea vânătorească, că doar nu de ieri sau de alaltăieri țin pușca în mână. Așa, odinioară, când vânam în munte, mi-a ieșit o matahală de urs înainte...

— Să ne aținem la istoria ursului!... îl întrerupse Costachi sclipind din ochi, și să lăsăm minciunile să curgă.

— Taci din gură, vrăbierule!... minciuni spui tu care împuști numai ciocârlani de pe drumuri... Ziceam că deodată o matahală de urs mi-a ieșit înainte fără veste...

— N-a fost cumva vreo veveriță?

— Ba era un cogeamite Martin blănit de iarnă, care rupea copacii din rădăcină. Aveam pușca încărcată cu ploaie...

— Și ai aruncat-o jos, să nu se facă primejdie.

— Ba am pus-o la ochi și am așteptat să-mi vie ursul în țel; și când mi-a venit așa ca la 100 de pași, căci eu am obicei să nu dau deaproape...

— Se înțelege, un urs mare cât un stog, cine l-ar nimeri mai deaproape? ș-apoi de departe e și mai ușor de-a fugi.

— Fuge cine fuge, iar nu un vânător ca mine, răspunse Nicolai, supărat de întreruperile lui Costachi... Aveam, zic, pușca încărcată cu ploaie și, când mi-a veni în țel ca la 100 de pași...

— Mi se pare că era numai 99.

— Măi, ce dârdală mai ești!... Nici că lași pe om să vorbească. Atunci, zic, am descărcat țeava stângă și l-am chiorât de ochiul stâng...

— Va să zică: focul și ochiul!

— Ba bine că nu, răspunse Nicolai care părea că crește în botfortele sale cât un urieș. Ursul a început a se rostogoli la pământ, mornăind de răsuna pădurea, iar eu, n-am ce face, mă apropii de el pe atunci eram mai neispitit de întâmplările vânatului când, deodată, ursul, care nu-și mai vedea nici vârful nasului, auzind negreșit vuietul pașilor mei, se răpezi în direcția mea cu capul plecat, și nu știu cum se nimeri, că răsturnându-mă peste el, mă pomenii închipuiți-vă lucru poznaș! călare pe greabănul lui.

— Ha! ha! ha!... începură cu toții să râdă cu un chef nespus. Păcat că nu era și Alexandru călare pe lupul lui de adinioare! Ce drăgaică ați fi jucat împreună!

— Să lăsăm poveștile și să ne punem la masă, băgă de samă stăpânul moșiei; vremea trece și pănă-n sară mai avem două bătăi.

— Ce poveste?... răspunse Nicolai, atins de cuvintele proprietarului. E atât de adevărat, că și acum, când îmi aduc aminte, mi se zburlește părul în vârful capului.

Auziți, domnilor!... I se zburlește părul în vârful capului, strigă neînduratul Costachi cu glas mare, și, aruncându-se fără veste asupra lui Nicolai, îi smulse căciula de pe cap, arătând spectatorilor o tivdă goală, a cărei piele strălucea de-o gingașă coloare trandafirie.

Veselia ajunse la culme.

— Bravo!... bravo!... L-ai prins cu ocaua mică, strigară cu toții. Dacă istoria ursului va fi tot atât de adevărată, precum e adevărat că are păr pe cap, atunci merită să-i dăm carte la mână de cel mai mare mincinos și prin urmare, vânător.

Cu toții apoi, spânzurând puștile pe crengile copacilor, se așezară pe iarbă la prânz, luând fiecare ce apuca, unul o coastă de iepure, altul o aripă de curcan, și, cu cât mâncau mai mult, cu atâta beau mai mult, iar anecdotele și glumele se încrucișau ca fulgerele printre paharele pline cu Cotnar și Odobești.

Pănă-n sară se mai făcură două bătăi în fundurile cele mai adânci ale pădurii, care avură de rezultat încă câțiva lupi, vulpi și porci, și, după ce soarele asfinți în dosul dealului într-un noian de roșață, aurind numai vârfurile copacilor, iar de cealaltă parte se arătă luna în crai nou cu un țercalan galbăn împrejur, întreaga ceată a vânătorilor se adună în Poiana numită a Cerbului, unde se făcuse toate pregătirile pentru petrecerea nopții, și prin mijlocul căreia șărpuia printre maluri înverzite și umbrite de frasini pletoși, un mic râuleț limpede ca lacrima, la unda căruia se adăpau cerbii și căprioarele.

II[modifică]

Un foc urieș ardea în Poiana Cerbului aruncând în văzduh prin întunericul nopții un roi de scântei ce păreau că se amestecă cu stelele. Roată împrejur ședeau pușcașii la vorbă, istorisind de întâmplările zilei trecute și plănuind pentru ziua viitoare. Un ceaun mare și negru la fund așezat pe pirosteie clocotea la foc, aruncând stropi fierbinți, care sfârâiau pe cărbuni aprinși, și lângă ceaun un țăran cărunt, ținând luleaua între dinți, învârtea cu melesteul făina în ceaun.

— Răpede un pumn de sare, Ioane, zise țăranul cărunt, îndreptându-și cu unghia cărbunele în lulea.

În acelaș moment Ion turnă sarea, zicând: Cu noroc!.

— Adaogă încă o mână de făină, s-o mai învârtoșim. Și făina cernută prin sită, curse în ceaun ca o ploaie subțire.

— Gata! strigă Simion răsturnând mămăliga pe fundul de lemn bine răzăluit... De-acum la împărțeală, copii!

Apoi el luă o ață și, după ce o făcu să zbârnâie între degete, tăie mămăliga în fălii, dând la toți hăitașii și pușcașii câte o dreaptă parte.

— Tot cu încetul, adaose el; de fiecare căciulă câte o bucată... așa... asta-i hrana țăranului, și la voie, și la nevoie. Boierii n-o mănâncă decât ca să-i cerce gustul.

— Nu mă uita pe mine, moș Simioane, zise Costachi; că nu te voi uita nici eu cu un pahar de vin de cel de vârsta dumitale.

— Să trăiești, cucoane!... vinul nu se leapădă, el e mângăierea omului în necazuri.

— Și cum zici, moș Simioane, ține un pahar de mângăiere.

Simion dădu pe gât paharul ce-i oferi Costachi.

— Mări, că bun e, cucoane!... lunecă ca untdelemnul.

— Acuma, dacă cunoști pe cineva care să știe a cânta în trișcă, din fluier, din cimpoi sau din frunză, pune-l să-mi cânte de inimă-albastră aici la zarea stelelor și focului; am un greu pe inimă de când am făcut să învie lupul lui Alexandru. Câte oi o să mai mănânce nemernicul!...

— Îndată! răspunse Simion... Măi Radule! Măi Radule!... Ia vin cu trișca încoace.

La strigătul lui, ieși din grămadă un flăcău de-o frumuseță rară. El avea fața albă ca laptele, ochii negri ca cărbunele, niște plete lungi ce fluturau pe umerii săi lați ca o coamă de zimbru, și mijlocul curmat ca la o copilă.

— Cine-i acest Făt-Frumos? întrebă Costachi.

— E fiul meu, răspunse Simion. Ia zi ceva din trișcă, Radule.

— Ce să zic, tată?...

— Apoi ce-or vrea boierii.

— O horă, zise Costachi; să începem cu jocul și, când vom voi să adormim, vom întoarce-o pe jale.

Atunci Radu se puse pe un trunchi de copac și începu să cânte o horă de joc. Erau atât de curate, atât de vesele și atrăgătoare notele ce tânărul cântăreț scotea din trișcă, acest primitiv instrument ciobănesc, încât Costachi, simțind furnici prin picioare, sări în sus și începu să joace împrejurul focului.

— La mine, copii!... strigă el, adresându-se către un grup de tineri hăitași care stăteau mai la o parte tupilați pe iarbă și ascultau șăgile boierilor, fără să îndrăznească a se amesteca în vorbele lor; și înșfăcând vro câțiva dintr-înșii cam cu voie, cam fără voie, formă un lanț de horă la cârma căruia se puse el, în ciuda anilor ce-i purta în spate.

— Tot în loc și la soroc!... zise un băiat care începea să se amețească de fierberea jocului.

Iaca una, iaca două,
Lelea cu rochiță nouă!

răspunse un altul, lovind de două ori cu piciorul în pământ.

Iaca două, iaca trei,
Lelița cu ochi căprii!

țipă Costachi, nemaiputându-și stăpâni picioarele.

— Vârtos înainte!... strigară ceilalți privitori, simțindu-se și ei cuprinși de-un chef nebun. Dați mereu!... Să se aprindă pământul de focul călcăielor și călcăiele de dorul femeilor!

Și unul câte unul se prinseră în scurt timp la joc, așa încât Nicolai cu lungile sale botforte, și sfiosul Alexandru, și proprietarul moșiei, care de astă dată uitase ighimoniconul său de stăpân, intrară în danț cu o furie de copii.

Cine ar fi văzut astfel, între umbrele nopții și lumina gălbie a focului, această horă în care și tineri, și bătrâni, și țărani se țineau de mână într-un cerc de frăție, jucând și frământând pământul la sunetul trișcăi, a cărei tonuri se amestecau cu șoaptele râulețului și pâlpâitul focului, s-ar fi crezut transportat în acea vreme binecuvântată pe care povestea o numește veacul de aur.

— Nu mai pot, zise Costachi, abia răsuflându-se. V-am pus pe calea adevărului, de-acum eu mă retrag cu cinste dinaintea focului.

— Nu-i papuc, nu-i nimic, adaose Nicolai, părăsind și el jocul în care făcuse să răsune în cadență mărețele sale botforte. Să mă vedeți pe mine în față cu vreo sprâncenată de muiere, ș-apoi să ziceți de-i jocul joc, și cheful chef. Așa odinioară mi-aduc aminte...

— Iar începe istoria ursului, îl întrerupse Costachi.

— Ba nu, a unei femei care...

— Care te-a orbit cu frumuseța la 100 de pași depărtare.

— Ba nu, pe care...

— Pe care n-ai văzut-o niciodată, jur pe măselele ursului ce-ai călărit, precum n-am văzut nici noi pe titva ta părul ce era să ți se zburlească adineaorea. Nicolai, nu ne strica cheful cu brașoavele tale!

Hora conteni și dănțuitorii obosiți se puseră împrejurul focului. Nicolai nu-și mai urmă istoria căci nime nu-l asculta.

— O doină, Radule! zise Alexandru care, șezând culcat pe-un strat de fân, urmărea cu ochii scânteile ce se pierdeau în vânt.

Alexandru era mai mult poet decât vânător. El iubea la vânat aerul liber, câmpul verde, pădurea misterioasă, iar când i se înfățișa vreo căprioară, uita adeseori că are pușca în mână.

Radu șterse trișca cu mâneca cămășei, îi cercă sunetul și începu apoi doina. Doina orișicând e frumoasă, dar cântată noaptea la lumina focului, sub bolta stelelor, în auzul cerbilor și a căprioarelor, e ca o rouă dulce ce se revarsă pe inimă. Radu, care de atâtea ori trezise din somn mierlele pădurii cântând doina în zori de ziuă când ducea oile în porneală, știa să scoată sunete ce în adevăr mergeau la suflet, sunete jalnice, sunete vesele, ca valurile nestatornice ale inimii sale tinere.

— Ce mioară te-a învățat să cânți doina așa de bine? întrebă Costachi.

— Iată mioara, răspunse Radu, întinzând mâna spre un colț al poienii și arătând o căprioară care se apropia fără sfială de grupul oamenilor.

În acelaș moment Nicolai puse pușca la ochi spre a pedepsi pe gingașa oaspeță a pădurii de îndrăzneala ce avuse să tulbure liniștea vânătorilor.

— Jos arma!... Măi vânător de străchini, strigă Costachi lovind cu un băț peste țăvile puștii lui Nicoai. Nu vezi că căprioara e îmblânzită? Ian privește cum se uită de curios la scăfârlia ta goală. Du-te mai bine și o prinde cu mânile.

— Lăsați, să mă duc eu, zise junele Alexandru, alergând spre căprioara care-l aștepta cu urechile plecate și cu botul întins, ca și cum ar fi voit să-i ceară de mâncare.

În momentul însă când Alexandru era să puie mâna pe dânsa, ea flutură din urechi și făcu o mică săritură înapoi; atunci el înaintă mai cu luare-aminte, iar șăgalnica de căprioară sări iarăș înapoi, pe urmă în dreapta, apoi în stânga, lunecând totdeauna din mânile lui, tocmai în momentul în care era să o apuce și, astfel zburând, ea se afunda mereu în pădure urmărită pas cu pas de junele vânător care nu se îndura să renunțe la speranța de-a o putea amăgi și prinde.

Era aproape miezul nopței. Costachi, nemaigândind la Alexandru care dispăruse din mijlocul vânătorilor, rugă pe moș Simion să-i spuie o poveste din vremea veche; dar n-apucase acesta să zică: A fost o babă și un moșneag, că toți vânătorii osteniți horăiau duși în lumea visurilor. Numai doi sau trei străjeri rămaseră spre a hrăni focul până în ziuă.

III[modifică]

Alexandru tot mergea înainte urmărind căprioara care, întocmai ca o cochetă ce voiește să prelungească dorul uibitului ei, sărea când ici, când colea, nedepărtându-se prea mult, dar nici apropiindu-se îndestul, spre a cădea în mânile lui; când, deodată, uitându-se împrejur, el se văzu singur în mijlocul pădurii, fără să-și mai aducă aminte de unde a venit și pe unde trebuie să se întoarcă îndărăpt. Spaima îi cuprinse inima, și fruntea i se acoperi de sudoare. El începu să țipe din toată puterea plămânilor, spre a fi auzit de tovarășii săi, dar nime nu-i răspunse decât un ecou depărtat care părea că râde de dânsul.

Apoi iute se sui într-un copac ca doar va zări lumina focului încotrova; însă nimic!... Sus, stelele nenumărate sclipeau pe câmpia albăstrie, jos, codrul amenințăror se întindea ca o perie sub ochii săi.

Un moment el stătu în hotărârea de-a nu se mai coborî din copac, temându-se de fiarăle sălbatice în contra cărora nu avea cu ce să se apere; dar, mai păstrând în inimă o rămășiță de speranță de a regăsi calea pe unde a venit, el se dete răpede jos, când iată că întâlni din nou ochii căprioarei care părea a-i zice cu blândeță: Ce, te-ai spăriat?... vino după mine... Atunci, aducându-și aminte că căprioara l-a făcut să rătăcească prin pădure, el intră într-o furie nespusă și începu să alerge după dânsa prin desimea copacilor, fără să bage de samă că la fiecare creangă rămânea câte o bucată din hainele sale. În sfârșit, el stătu pe loc răzbit de osteneală; pieptul i se bătea tare; iar nu departe de dânsul vicleana căprioară se opri și ea, privindu-l mereu și ademenindu-l să tot înaintească.

Ciudar lucru, își zise el; această căprioară care-mi zâmbește și mă atrage, ce să fie?... Este părere sau adevăr... Și ideea că un farmec îi stăpânește pasul și-i întunecă mintea îl făcu să se înfioare și mai grozav. Din acel moment lucrurile ce-l încunjurau începură să piardă pentru dânsul ființa lor reală, amestecându-i-se sub felurite forme fantastice, care de care mai spăimântătoare. Copacii i se păreau niște urieș înfricoșați, cu tivda pănă la ceri și cu brațele întinse spre dânsul, pentru a-l sfășia; tufarii argintați de lumina putregaiurilor, niște dihănii cu ochi de sticlă și cu dinții rânjiți; pământul, un furnicar de șărpi; părăile, niște ape fioroase fără fund unde dormeau caracatițele cu mii de picioare încolătăcite. Apoi toate aceste vedenii începură să capete grai și mișcare, și, în freamătul ce-i amețea creierii, se amestecau cântecul buhnelor, miorlăitul mâțelor și mii de alte glasuri care urlau a moarte în urechile lui, formând la un loc un concert și un danț de fantome ce păreau anume venite de prin țintirimuri spre a se desfăta înaintea lui. Minutele treceau ca seculele, căci el pierduse și conștiința despre timp, când, iată în fine că o geană de lumină se arătă la răsărit readucând bărbăția în inima lui și gonind, împreună cu întunericul, spaimele ce-l chinuiau.

Atunci, care fu mirarea lui, când, desfăcându-se negurile dimineței, se văzu deodată ca prin încântec dinaintea unei căsuțe încunjurată cu verdeață pe a cărei prispă ședea o tânără fată blondă ce torcea liniștit în furcă, învârtind fusul la picioarele ei, iar pe prispă, lângă dânsa, căprița, pe care Alexandru o urmărise atât de mult, stătea tupilată cu ochii ațintiți în ochii stăpânei sale, voind parcă a-i zice: Ți l-am adus... Niciodată n-a fost deșteptarea mai plăcută după un vis urât, decât vederea acestei albe copile după atâtea emoțiuni trecute.

Alexandru își freca ochii și nu era sigur dacă vederea nu-l înșeală.

Ea avea ochii albaștri ca viorelele; pe cosițele ei aurite străluceau picături de rouă ce zorile dimineței strecurase din ceri; picioarele ei goale, mici și sprintene, păreau că se sfiesc să atingă umedele flori ce împodobeau covorul de verdeață de dinaintea prispei sale.

Iar când frumoasa copilă ridică ochii asupra junelui Alexandru, care, cu inima turburată, se apropia de dânsa, i se păru acestuia că o ploaie de fericire cade de sus pe sufletul său.

Era un chip de zână într-un revărsat de zi.

— Bine-ai venit, străine!... zise ea c-un glas dulce care părea a fi un tainic răsunet din vremile poveștilor. De cauți adăpost după ostenelile nopții, treci pragul și vei găsi ce-ți trebuie.

— Eu voiesc să mă scald în lumina ochilor tăi, răspunse Alexandru, uimit de frumusețele ei, căci tu ești un înger ce Dumnezeu mi-a trimes în cale spre a mă face să uit suferințele nopții.

— De vii cu gând bun, străine, intră în casa mea; de nu, întoarcete de la ușă... aici n-a călcat picior de om care să cugete a-mi răpi somnul nopților; căci, deși mă vezi singură, dar nu sunt fără apărare. Am florile care mă privesc cu ochi de dragoste; am păsările ce-mi cântă în streașina casei; am această căprioară, sora mea de lapte, înzestrată cu suflet năzdrăvan care șede tupilată la picioarele mele; ele mă învață a deosăbi vorba bună de vorba rea și-mi întăresc inima împotriva străinilor ademenitori.

— Cine ești tu, frumoasă copilă, a cărei grai îmbată auzul și a cărei privire încălzește sufletul?... Ești tu ființă pământeană sau zână fărmăcătoare care, vorbindu-mi de bine, îmi voiești răul?... Spune-mi de trebuie să fug sau să rămân, căci, deși mă tem de tine, dar simt că te iubesc.

— Străine, hainele tale sunt rupte, mintea ta e turburată de întâmplările nopții. Alungă nălucile ce te împresoară și vino cu mine să-ți speli fața în apă de izvor.

Atunci ea îl luă de mână și-l duse nu departe de casă la un mic izvoraș ce curgea printre firele de iarbă, în unda căruia Alexandru își răcori fruntea; apoi ea îl reconduse în odaie, o odaie mică plină de miros și de verdeață, și-i dete o cupă de lapte pe care Alexandru o bău însetat, nedezlipindu-și ochii de pe frumoasa ei figură.

— Ia, vezi soarele acolo la marginea pământului, îmbrăcat în mantia lui roșie de dimineață, zise ea arătând spre răsărit. El abia acum s-a trezit din somn și tu încă n-ai dormit. Razămă-ți capul pe căpătăiul acesta și roagă-te la Dumnezeu să deie odihnă ochilor tăi. Eu voi sta lângă tine, voi toarce în furcă, și-ți voi cânta un cântec ce m-a învățat mama.

— Unde-i maică-ta? întrebă Alexandru.

— Maica mea doarme, răspunse ea, și două lacrămi lunecând din albastrul ochilor ei căzură pe fragedu-i sân; apoi, învârtind fusul, ea începu să cânte:

Flutur tinerel,
Cu albe-aripioare,
Ce pe flori te legeni
Și te scalzi în soare,
Să iei bine sama
La cea mândră floare,
Că-n potiri ascunde
Rouă-otrăvitoare.
De chipu-i frumos,
Nu te-ademeni!
Vicleanu-i miros,
Flutur, nu-l sorbi!
Vezi tu mai departe
Sub verde tulpină,
Sfioasă cum șăde
O mică sulcină?
Ea nu-i îmbrăcată
În haine-aurite,
Dar ascunse are
Bunuri înmiite.
La ea, fluturaș,
Te grăbește, zbori
Cere drăgălaș
Din sânu-i amor!

Și astfel cântând, ea învârtea mereu fusul; iar Alexandru se afla sub un farmec neînțeles. Prin glasul ei argintiu ce acoperea ciripitul păsărilor, el auzea felurite tonuri dulci și răpitoare ce păreau a fi cântate din vioare, din harpe depărtate și, între altele lucru ciudat! i se păru că aude doina cea frumoasă cântată din trișca lui Radu.

Apoi ochii săi se îngreuiară astfel, că nu se mai puteau fixa pe nici un obiect, puterile îi amorțiră, mintea sa se legăna pe valuri de gânduri nehotărâte, iar ea cânta, cânta învârtind fusul:

La ea, fluturaș,
Te grăbește, zbori,
Cere drăgălaș
Din sânu-i amor!

pănă când Alexandru adormi pe căpătăiul de flori ce-i pregătise frumoasa cântăreață. Cât va fi dormit așa, nu se știe; dar somnul său fu dulce, odihnitor. El avu visuri stranie, icoane ale tuturor emoțiunilor ce-l turburase, între care unul mai cu samă îi rămase întipărit. I se păru că blonda copilă căpătă aripi și că încet, încet se prefăcu într-un mic nouraș albastru, care, după ce pluti câtva timp în văzduh, îi împrejmui fruntea și-l sărută. Sărutul era de foc! Atunci... el sări drept în picioare, se uită împrejur, și, în loc să întâlnească figura frumoasei copile a cărei sărutare ardea încă pe fruntea lui, întâlni fața neagră și înăsprită de soare a lui moș Simion.

Florile din fereastră erau veștede, păsările din streașină nu mai cântau și căprioara se dusese.

— Unde mă găsesc, moș Simioane? întrebă Alexandru ștergându-și ochii.

— În casă de om bun, răspunse acesta.

— Dar ea unde-i?...

— Care ea?

— Copila cea balaie care are o căprioară și cântă așa de frumos.

— S-a dus, răspunse moșneagul surâzând, să culeagă sulcină din câmp.

— Să mergem după dânsa!...

— Să mergem!... dar mi-e că, de vom lua opinci de fier și cârjă de oțel, le vom roade pănă când vom găsi-o.

— Atunci să așteptăm aici.

— Cât pentru asta, poți să o aștepți aici pănă când vei avea barba la genunchi; ea tot nu va veni.

— Spune-mi, moșule, ce s-a făcut?

— Vom afla mai târziu, de-a vrea Dumnezeu.

Alexandru stătu mult pe gânduri, cu capul plecat, cu privirea rătăcită, apoi, întocmai ca omul ce se supune unei dureroase hotărâri, el zise lui moș Simion:

— Să ne întoarcem la tovarășii noștri.

— Dintre toate, vorba aceasta e cea mai cuminte, răspunse moș Simion.

IV[modifică]

— Bună dimineața! zise Costachi junelui Alexandru, care sosise palid și serios în mijlocul vânătorilor. Ian priviți-l ce obraz are și ce galișă căutătură!.. Spune-mi, tinere, de unde vii așa de opărit?

— De unde vin!...

— Ah! ah! întâmplarea e mai grozavă decât credeam. Tânărul a oftat!... adause proprietarul moșiei.

— Văz fuste de femeie prin căutătura lui, zise Nicolai, răsucindu-și musteața. Alexandru e un berbant.

— Oare nu cumva căprioara cea de astă-noapte era vreo fărmăcătoare prefăcută, băgă de samă Costachi cu un aer răutăcios. S-au văzut și de aceste!

— Ba bine că nu, răspunse Nicolai; chiar mie mi s-a întâmplat odată când...

— La dracu cu poveștile tale!... putină de minciuni ce ești!... strigă Costachi, spăriat de noua istorie cu care Nicolai îl amenințase. Mai bine să întrebăm pe gingașul nostru amic ce i s-a întâmplat astănoapte? Dormit-a în vreun lac cu broaște sau pe brațele moi a vreunei zâne din pădure?

— Unde-am fost și ce-am văzut îmi este cu neputință să spun, zise Alexandru, căci singur nu știu de-am fost treaz sau am visat.

— Toate se vor lămuri mai pe urmă, zise moș Simion. Iar mai întăi, dacă nu vă este cu supărare, să-mi dați voie, cinstiți boieri, să vă fac o rugăminte.

— Spune, moș Simioane!

— Băietul meu Radu, doinașul de asară, care chiar astăzi împlinește 24 ani cei mulți înainte! a intrat în toanele însuratului; el a găsit o fată după gustul lui și voiește să o ieie de soție. Dacă vreunul dintre d-voastră va avea bunătatea să-i fie nun, eu voi îndrăzni să-i aduc o căprioară plocon.

— Bucuros, moș Simioane, bucuros! răspunseră cu toții. Să vie logodnicii, și de nun vei alege singur pe cine vei voi dintre noi.

— Veniți copii!... strigă moșneagul, și în acelaș moment apăru Radu dindărăptul unui frunzar, ducând de mână o copilă blondă care ținea ochii plecați spre pământ; ea era îmbrăcată în haine de mireasă, având cămeșă de borangic cusută în dungi aurite și pe cap o cunună de flori împletită cu fire de beteală.

— Crișa ea! zise Nicolai. De ce n-am cunoscut-o eu mai înainte!

— Ea este!... zise Alexandru, tresărind și luând iute pe Costachi la o parte.

— Care ea?

— Copila cea din pădure... cu căprioara năzdrăvană... și care cântă frumos, de te-adoarme...

— Nu te înțeleg...

— Chiar astăzi dimineață am văzut-o la casa ei în pădure, căci la dânsa m-a dus căprioara... și ea îmi cântă așa de dulce, și se uită la mine cu așa ochi, încât mi se păru că ce văd este o minune și ce aud un cântec din ceri; iar eu, obosit cum eram de ostenelile nopții, mă simții cuprins de-o amețeală nespusă și adormii în auzul cântecului ei. Când însă m-am trezit, ea nu mai era. Costachi... privește-o cât e de frumoasă!

— În adevăr, e frumoasă, răspunse acesta după ce-o privi câtva timp; frumoasă, dar nu pentru tine.

— Dacă ți-aș spune că o iubesc?!

— Te cred, dragul meu, însă niciodată amorul tău n-a putut să vie mai fără vreme decât acuma.

— Ce să fac?

— Să-ți calci pe inimă și să te pui la înălțimea nefericirii tale, și fiindcă tocmai acuma ne trebuie un nun pentru a o cununa cu Radu, apoi tu trebuie să te jertfești a împlini această sarcină.

— Domnilor, strigă Costachi în glas mare, fără a mai lăsa lui Alexandru timp să se gândească, prietenul nostru Alexandru mi-a spus că voiește să aibă cinstea de a cununa pe Radu cu frumoasa lui mireasă, și că le dă zestre doi boi și o vacă. Primită este cererea lui?

— Primtă! Primită!... Ura!.. Să trăiască logodnicii!... răspunseră cu toții, aruncând căciulile în aer, drept semn de bucurie.

— Fie!... zise Alexandru, a cărui inimă sângera de durere, văzând așa de răpede risipindu-se visul său de fericire.

— Și cu bine! zise moș Simion, depunând la picioarele lui Alexandru o căprioară sălbatică, tocmai aceea ce-l dusese la mireasa lui Radu. Spusu-v-am eu că ea se dusese să culeagă sulcină din câmp.

Căprioara se gudură înaintea noului său stăpân și de astă dată nu mai fugi de mâna sa dezmierdătoare.

Alexandru cunună pe tinerii logodnici, dându-le zestrea făgăduită de Costachi, care-i îmbogăți în scurt timp, căci ea fu dată cu bună inimă; iar el, deși curteni în urmă în lumea cea elegantă multe femei blonde și brune, nu se însură însă niciodată, păstrând în inima sa chipul blondei copile încunjurat ca într-un cadru de aur; și tot ce-a scris și a rimat în viața sa de poet a fost inspirat de razele celor doi ochi albaștri, care în toate nopțile păreau că luminează căpătăiul său.

(Convorbiri literare, anul VIII, nr. 3, 1 iunie 1874)