Vântul de la miază-zi

Jump to navigation Jump to search
Vântul de la miază-zi
de Vasile Alecsandri
(Mircești, februarie 1876) Publicată în “Convorbiri literare”, IX, pag. 451, martie 1876.


Vântul de la miază-zi
Cu zăpadă se hrănește,
într-o noapte și-ntr-o zi
El pe dealuri o topește.
Și când suflă și când trece
Peste ghiața ce se moaie
Iarna tristă, iarna rece
Varsă lacrimi, lungi șiroae.

El plecat-au dintr-un loc
Unde iarbă când răsare,
Sub o arșiță de foc
Se usucă și dispare,
Și pe unde ard în soare
Lungi pustiuri năsipite,
Și se văd rătăcitoare
Caravane ostenite.

Vântul iute, vântul cald
Aripioara-și răcorește
În mări late de smarald
Pe al căror val plutește
Și cu gura-i însetată
Vine-aice de înghite
Mana iernii așezată
Pe câmpiile albite.
El tot suflă ne-ncetat
Pân-ce vede-n răsărire
Pe pământul desghețat
Colțul ierbii viu, subțire;
Apoi merge de desface
Cu-o suflare mai gingașă
Mugurașii unde zace
Frunza verde drăgălașă.

Bun sosit, iubite vânt!…
Animați de-o nouă viață
Gândăceii din pământ
La lumină ies în față,
Și pâraele umflate.
Mici torente spumegoase.
De pe culme, de prin sate
Curg în văile-aburoase.

Și pe câmpul încă ud.
Și pe crengile pădurii
Se încearcă un prelud
De concerte-ale naturii.
Și prin aerul cu soare
Trece-o vie prevestire
De sosirea de cucoare
Și de-a mieilor sosire.

Însă vântul răcorit
Din sbor, iată, se oprește;
Ca drumețul ostenit
El acum se odihnește,
Și, râzând, privește-n zare
Iarna goală, iarna slută,
Cum se duce-n fuga mare,
Și se face nevăzută.

Dar cum stă pe-a luncii prag
Iată-aude-un glas de jale
Care iese dintr-un fag
Nalt, cu brațe colosale
Și deasupra-i încă-aude
Plâns amar de desperare,
Gemete, blăstemuri crude
Care dau înfiorare.

Glasul blând și rugător
Zice: “Doamne! Cine oare,
Ce viteaz îndurător
M-a scăpa din închisoare?
Ah! din fagul mieu afară
Celui ce mi-a da scăpare
Eu, frumoasa primăvară,
I-aș plăti cu-o sărutare”.

Vântul iute se scula…
Peste fag cu fruntea lată
El începe a sufla.
A sufla ca niciodată.
În curând a lui suflare
Coaja fagului despică,
Și la ochii lui apare
Un luceafăr de fetică,

Mândră, albă, scump odor,
Cu zâmbire-atrăgătoare,
Și duioasă ca un dor
De simțire iubitoare.
La plăcuta sa ivire
Ies albinele cu miere
Și sub vesela-i ochire
Lumea saltă-n re-nviere.

Ea rămâne în extaz
La a soarelui lumină.
Pe-nfloritul ei obraz
Luce-o rouă briliantină,
Și pe frunte-i se îndoaie
O ghirlandă înverzită,
Și pe gură-i se desfoaie
Dulce roză-mbobocită.
Cum o vede, fericit,
Vântul brațele-și deschide,
Și pe sânul său uimit
Copilița vesel râde;
Când de-odată sus în aer
Printre frunza ce-l ascunde
Se aude iar un vaer
Care sufletul pătrunde.

Cine țipă-așa de tot?
Cine sus, în arbor, geme?
E sărmanul Barba-cot
Spânzurat de multă vreme.
Searbăd, țeapăn, sloi de ghiață
De-astă iarnă-n părăsire,
Ah! de-abia mai are viață,
De-abia umbră de simțire!…

Primăvara fece-un semn…
Pe loc vântul se ridică
Și l-al feei viu îndemn
Peste fag el suflă, pică.
Iată-o creangă spre copilă
Că se pleacă și se-ntinde.
Pe moșneagul trist, cu milă
De pe creangă ea-l desprinde

Statu-palmă a scăpai!
De sub tufe chiar îndată
Iepurașul șchiopătat
Ieșind iute, lui s-arată;
Iar uncheșul cu rușine
Zice-n limba bătrânească:
“Cine-a fi nebun ca mine,
Tot ca mine să pățească!”

Și pe iepure sărind
El se duce-n depărtare,
Dar suspină tot gândind
La frumoasa fată-mare.
Și a vântului mireasă
Lunecând pe iarbă verde
Cu-al ei mire-n lunca deasă
Ca un vis frumos se pierde!