Vâlceaua
| Vâlceaua de Alexandru Macedonski |
(După Lamartine)
Inima zdrobită-n pieptu-mi tace, mută, amorțită;
Nici iluzii, nici credințe nu mai am ca să mai sper...
A copilăriei mele vâlcea dragă și iubită,
Un azil, și cel din urmă, de la tine vin să cer!
Te revăd potecă-ngustă șerpuind pe coasta sumbră,
Tot ca și odinioară tu te pierzi prin tufăriș,
Iar stejarii dinprejuru-ți înclinându-și a lor umbră
Peste fruntea-mi veștejită o desfășură pieziș!
Cele două râulețe pe subt bolte de verdeață
O secundă-npreunându-și amândouă cursul lor
Și șoptindu-și unul altui șoapte pline de dulceață
La doi pași de-a lor sorginte scad și fără, nume mor!
Vai! Sorgintea vieții mele s-a scurs tot așa de-ndată;
Fără zgomot, fără nume, s-a pierdut neîncetat;
Însă-acele râulețe mor cu unda-npreunată
Pe când sufletul meu vecinic a fost trist și izolat!
Aerul plin de răcoare, umbra ce le-ncoronează,
Dragi îmi fac ale lor țărmuri tainice jur-împrejur
Și precum copilu-adoarme când dulci cântece vibrează,
Sufletul meu aromește la al apelor murmur!
Acolo, pe al Naturii înflorit covor molatic
Scutur al realității jug prozaic și de fier;
Așezat sub câte-un arbor zile-ntregi stau singuratic
Și, ascult șoaptele undei dus cu gândurile-n cer!
Am iubit prea mult în viață, și prea multă-avui simțire:
Vâlcea, liniștea, uitarea, vin în tine ca să cat
În uitare-mi pui de astăzi a mea-ntreagă fericire!
Râuri limpezi, pentru mine fiți Leteul adorat!
Inima mi-este tihnită, sufletul nu-mi mai tresare;...
Zgomotul deșert al lumii pân-la mine-ajunge-abia,
Dar slăbit așa cum este de aceasta depărtare
Nici o patimă în sânu-mi n-o mai poate re-nvia!
Toată, viața mea trecută e confuză suvenire:
Pentru mine să confundă tot ce-am fost, tot ce-am făcut!
Singur mai trăiește-amorul ca o dulce nălucire
Care nu se poate stinge chiar când visul a trecut!
Odihnește-te-al meu suflet în acest azil din urmă,
Precum face călătorul ce-n oraș stând a intra
Lângă porțile-i mărețe mersul său grăbit își curmă,
Aerul plin de răcoare înc-o dată-a respira!
Să ne scuturăm ca dânsul prăfuitele picioare
Și l-al carierei fine se ne-oprim se respirăm
Aerul suav și dulce, liniștea prevestitoare
A Eternității-n care avem toți ca să intrăm!
Zilele ți se scurg sumbre c-ale toamnei când sosește,
Și-ntristate de-o-potrivă, de-o potrivă scurte sunt...
Amicia te trădează sau că nu compătimește,
Iar tu singur scobori calea care duce la mormânt!
Dar natura este-aicea și cu drag la tine cată:
Te afundă dar în sânu-i suflețetu-ți a-nsenina...
Ți-este mumă, și o mumă nu se schimbă nici o dată,
Mai curând poate să-ncete soarele de-a lumina!
De parfume și de umbră ea te înconjoară încă;
Leapădă-te de-ori și care simțăminte pământești,
Și ascultă, când ecoul răsunând din stâncă-n stâncă,
Când accentele din corul armoniilor cerești!
Ziua care se ivește, noaptea care să coboare,
Roua limpede, scânteia, aerul îmbălsămat,
Râurile-argintuite, raza care te-nfășoară
Te vor face să uiți toate câte-n-lume-ai suferit!
Dumnezeu spre-a-l înțelege creând astfel omenirea,
Inima-ți cea îmblânzită, sufletu-ți cel alinat,
Au în fine să-i proclame bunătatea și mărirea!...
E vre-o inimă în care a sa voce n-a vibrat?...
1878.