Utilizator:Sophomoricus/Cîntece populare a Moldaviei

Jump to navigation Jump to search
Cîntece populare a Moldaviei
de Constantin Negruzzi
Dacia literară, Iașii. 1840. p. 121 — 134, cu titlul „Scene pitorești din obiceiurile Moldaviei. Cîntece populare a Moldaviei.”


    Natura voiește ca omul să-și cînte plăcerile și suferințele. Prin cîntecele sale, el își zugrăvește gîndul, năravurile, faptele, într-un cuvînt, toată ființa sa; cîntecul este o răsfrîngere a sufletului său.
    Precum și în Europa civilizată, locuitorii dealului au deosebite vorbe și obiceiuri de locuitorii văiei; precum orice tîrg, orice sat are a sa particulară fizionomie, fieștecare țară are cîntecele sale, a căror muzica și poezia sunt potrivite cu firea pămîntului său și caracterul locuitorilor ei.
    În țările friguroase, muzica este rece, ca și pămîntul; iar de ce te apropii de climele stîmpărate, vezi că fieștece nouă zi este înzestrată cu nouă frumuseți. Circulația sîngelui făcîndu-se mai repede prin încălzirea razelor soarelui, este pricina astei plecări atît de vii spre desfătare. Cu cît un norod e mai apropiat de amează-zi, cu atît mai mult îndemnul acesta se face mai iute, mai puternic. O natură îmbelșugată se îngrijește de toate trebuințele omului; florile și poamele sunt tot pe același arbure. După zile frumoase urmează nopți și mai frumoase, și vremea se numără nu după ceasuri, ci după plăcere. Din aceasta vine astă trîndăvie, acest drag farniente, astă silnică plecare cătră joc, cîntare, danț și plăceri a simțurilor.
    Moldavia, atît prin poziția sa geografică, cît și prin climatul său, se poate socoti între țările organizate pentru muzică. Moldovanul, de un natural vesel și molatec, e puțin grijaliv pentru a doua zi. Mulțămit în coliba sa, sigur că semința ce au aruncat-o într-un pămînt abia brăzdat are a-i da însutită roadă, gîndește numai la astăzi, iar pe mîine îl lasă în voia Domnului. în toată duminica, adunîndu-se la casa unui bătrîn, flăcăii și fetele alcătuiesc o horă. Matroanele vorbesc de gospodărie, iar bătrînii, șezînd pe prispă și privind la fiii lor, au acel aer patriarhal, care nu-l găsești astăzi decît în omul sătean, necorcit cu alte nații, căci păstrează încă toată simplitatea primitivă. Cîte puțin-puțin, danțul se înfierbîntă; moșnegii, care bătea măsura întovărășind cu glas tremurînd pe lăutarul ce strigă în gura mare, lăsînd abia să se audă tonurile scîrțiitoarei lui vioare, sar, se amestecă pintre tineri și încep a dănța, încuragind cu pilda lor pe junii mai rușinoși. Atunci lăutarul strigă și mai tare, și, ca să înveselească pe dănțași începe:

Gheorghe! Gheorghe! și Marine!

Țineți nevestele bine,
C-oi veni-ntr-o seară bat

Ș-oi da năvală la pat ș.c.l.

    Ce hohote! Ce ropote! Dar lăutarul vede multe frunți încrețindu-se; simte că trebuie să-și schimbe cîntecul, dacă nu vrea să iaie o plată cum n-o așteaptă, de la Gheorghi și Marini, pentru că în cîtă vreme vor fi pe lume neveste frumoase, au să fie și bărbați geloși. începe un allegro:

Du-te, du-te la bărbat.

Să nu dau piste-un păcat!
Du-te, du-te, fata mea,
Să nu dau piste-o belea!
Du-te, du-te de la mine, ,
Să nu dau piste-o rușine!
Du-te la bărbatul tău,

Ce ți l-au dat Dumnezeu ș.c.l.

    Odineoară cimpoiul era muzica norodului, dar cimpoieșul, suflînd, nu putea spune acele ce spune lăutarul. Abia cînd sudoarea înroura frunțile, cînd picioarele obosea, găsea el vreme a-și spune glumele și cimiliturile ce înveselea pe ascultători.
    De aceea și pînă astăzi, cimpoieș și măscărici este sinonim.
    Sunt deosebite cîntece populare: cîntul ostășesc sau istoric, cîntul religios, cîntecul dragostei și a nunței, și cîntul codrului sau voinicesc.
    În Moldavia cu greu se poate găsi astăzi vreo urmă de cîntec patriotic; astă tară a cercat prea multe prefaceri ca să-și mai poată aduce aminte de vremele eroice. [...] și insă istețimea, naivitatea și duhul satiric a poporului românesc se văd în toate cîntecele sale.
    Voiești a-l vedea naiv? ascultă pre tînără fată tînguindu-se pentru lungă-depârtarea amantului său:

Cine-a zice Nițu vine,

Da-i-aș rochia de pe tine,
Cine-o zice c-au venit,
Da-i-aș ce i-am juruit ș.c.l.
De cine dorul se leagă,
Nu-i pare lucru de șagă,
Că de mine s-au legat,

Parcă nu-i lucru curat ș.c.l., ș.c.l.

    Junele amant însă are o vorbă mai gravă. El dă vina asupra duhului rău pentru că amoreza lui nu vine la întîlnire:

Ucigă-te crucea, drace!
Ce nu scoți pe puica-ncoace ș.c.l.

    Dar ce e statornic pe lumea asta? Uită pe plăviță fată pentru nevasta smolită, și in vreme ce ea privind unda curgînd, plînge, zicînd:

Sau nu socotești c-odată

A să ție judecată!
Sau nu știi că vremea vine,

Să dai samă pentru mine? ș.c.l.

    El cîntă cu o barbarie crudă:

Fato de birău

Și de țăran rău,
Ce șăzi la părău,
Rogi pre Dumnezeu
Ca să le ieu eu?
Că eu le-oi lua.
Cînd te voi vedea
Cu pruncu pe brață.
Cu lacrămi pe față.
Că eu te-oi lua,
Cînd eu voi vedea
Ursul cu cercei,
Îmblînd după miei,
Lupul cu cimpoi,
Îmblînd după oi,
Vulpea cu mărgele,
Culegînd surcele,
Ș-un iepure șchiop

Într-un vîrf de plop ș.c.l.

    Cîntul religios se aude numai în sărbătorile Crăciunului. Atunci. în toată seara, vede cineva pe uliți o trupă de șepte-opt inși, îmbrăcați cu haine și coroane de hîrtie poleită, purlînd săbii și suliți. Ei merg din casă în casă reprezentînd misterul nașterei în Betleem. Actorii acestui mister sunt: Ierod, magii și suitele lor, care poartă steaua. începînd prin un cînt în care magii arată țelul călătoriei lor, pe rînd se recomandă lui Ierod, care-i cercetase cine sunt. După ce fiecare își spune numele, îl întreabă și ei: „Dar tu cine ești?” Ierod. mînios de o întrebare atît de indiscretă, sare, scoate sabia și răspunde:

Eu sint Ierod împărat.

Care pe cal a-ncălecat,

Și pâmint ut au tremurat.

    Sfîrșitul este că, împotriva istoriei, Ierod se înduplecă a merge să se închine și el Pruncului-Dumnezeu, și cîntă toți un imn de laudă.
    Asteroforii asemenea intonează imne asupra nașterei Mîntuitorului. Aceste cînturi sunt psalmodiate cu multă monotonie.
    Cîntecul nunței e îndestul de naiv:

Taci, mireasă, nu mai plînge,

Că la maica la te-oi duce,
Cînd va face plopul pere,
Și răchita vișinele.

Lado! Lado![1] ș.c.l.

    Ne rămîne a vorbi de cîntecul voinicesc sau tîlhăresc.
Moldavia a avut și ea ai săi Fra Diavoli[2] - din tot clasul de societate. Vasile cel mare, Bujor ș.c.l. au avut și ei epohele lor. Fiecare au murit cum se cade unui veteaz, de sabie — sau de ștreang.
    Vasile, numit cel mare, era un tîlhar crud și superstițios. Arma lui era o secure grozavă, cu care despica în două pe oricine întîlnea, boier, neguțitor, țăran; și însă această feară sîngeratică credea păcat de moarte a mînca
carne vinerea sau mercurea. Odineoară, întrînd cu banda lui în casa unui neguțitor, după ce l-au despicat în jumătate cu securea, au înjunghiet pre femeie și au zvîrlit copiii pe fereastră, companionii lui spărgînd lăzi, căutînd prin poduri, pe sub paturi, unul a dat piste o oală cu unt; flămînd fiind, începu a mînca. Abia-l zări Vasile, și furios lovește oala, o sparge și, dînd o strașnică palmă hoțului călcător de post: „Păgîn spurcat, îi zice, nu te temi de Dumnezeu o mînca frupt mercurea?”.
    Bujor era mai romantic. Nu mai puțin crud decît Vasile, era fără milostivire cătră boieri și neguțitori. înverșunarea lui însă cruța femeile și copiii. Adese îmbla incognito prin sate și tîrguri, cercetînd pre săraci și miluindu-i din prăzile bogaților. De aceea și pomenirea lui n-a perit ca a lui Vasile, și cîntecul lui e de obște știut:

Frunză verde de nagară,

Au ieșit Bujor în țară;
Pradă popii și-i omoară,
Pe ciocoi îi bagă-n feară.
Haideți feciori, după mine,
Că știu calea-n codru bine.
Ici, in vale, la fîntînă,
Două fete spală lină;
Bujor le ține de mînă,
Ici, în vale, la pîrîu,
Două fete spală grîu;

Bujor le ține de brîu ș.c.l.

    De cînd românii avea necurmate războaie cu leșii și cu ungurii, ne-a mai rămas un cîntec:

Frunză verde peliniță,

Pe cel deal, pe cea colniță
Mi se primblă-o cătăniță
Cu doi bani în punguliță,
Și cu doi în buzunari,

Cu doisprezece lăutari ș.c.l.

    Este de luat seama că mai toate cîntecele populare se încep cu frunză verde. Judecind cineva, va vede că ideea e îndestul de poetică. Frunza verde! Ea vestește primăvara, ea este emblema nădejdei, singurul bun din cutia Pandorei[3]; singura mîngîiere și mijlocul a suferi celelalte rele ale acestei bune lumi. Frunza verde în traiul ei samană cu viața!
    Aceea însă ce caracterisește pe moldovan sunt doinele sau cîntecele muntene. Privească cineva pre acești tineri flăcăi, cu pălăriile rotunde împodobite cu pene de păun și cu roze, cu pletele lăsate pe spate în undoioase coame, cu cămeșa albă ca zăpada, încinși cu curele late, cusute cu bumbi și cu ghioci, și zică învățatul anticar de nu e asta acea tunică virilă, atît de prețioasă la romani; vază aceste opinci legate cruciș pe pulpatele lor picioare și tăgăduiască că nu sunt coturnele romanilor?
    Costiumul fotelor e îndestul de pitoresc și simplu. Vezi astă tînără fată cu părul împletit în două cosițe ce cad ca niște vițe de aur pe feciorescul ei sin? Poartă o cămeșă cusută cu altițe; c înpregiurată cu o fotă albastră ca
viorica de pe fruntea ei, și în picioare are pantofi galbeni sau roși. Nevestele se deosebesc prin ștergarul sau fesul roșu ce poartă, și însă astă simplitate e mult mai de preferat decît toate zorzoanele magopațelor din orașe.
Flăcăi, fete s-au prins la horă. Lăutarul cîntă:

Pentru tine le-am tras toate,
Ș-apoi zici că nu se poale? ș.c.l.

    Cînd însă danțul și-a luat toată întinderea, începe:

Elenuță de la Peatră,

Cu perdea retezată,
Ce-ai fărmăcat lumea toată,
Vin' să te sărut o dată!
Să mă farmeci și pre mine,
Ca să mă iubesc cu line.
Hai, Eleno, la grădină,
Să săpăm o rădăcină,
Rădăcina macului,
Ca s-o dăm bărbatului
De ți-i bărbatul urît,
la țărnă de la mormînt,
Și-i presară-n așternut
Să se scoale surd și mut.
De li-i bărbățelul drag,
Așterne-i pe vatră-un sac,
Și-i dă-n mînă o vărguță

Ca să s-apăre de miță ș.c.l.

    Cine a fost acea Elenuță, a caria nume vremea și anii ni l-au păstrat •? Cine ne va spune cît a fost ea de frumoasă? Zadarnică a fost truda noastră de a putea afla ceva despre ea; nici o tradiție! nici o poveste! Atîta vedem, că era măritată și iubeață; dar farmecul ce avea trăind, Elenuța l-a lăsat și după moarte. Care e acel bătrîn, tînăr, nobil sau prost, mare sau mic, ce nu-și simte inima săltînd întru auzul cîntecului ei? Odinioară, boierii cei mai în vîrstă trăgea danțul; domnii însuși intra în horă, auzind acoardele cîntecului Elenuței.
    În vremile noastre, domnul Mihail Suțu — cel de pe urmă domn grec care ar fi urmat pașilor Mavrocordaților și a Muruzilor, dacă întîmplările l-ar fi iertat — îl dănța adeseori. Dar precum altele, asemenea și Elenuța este uitată. Civilizația a omorît-o!
În vremea sărbătorilor de Paști, muntenii au particularul lor cîntec. Cum se adună șepte-opt flăcăi, îndată unul scoate fluierul din cingătoare și începe a fluiera; toți se prind la danț, cîntînd în hor:

Subt o poală de dugheană
MîndrUța mă cheamă ș.c.l.

    Pe urmă, după cîteva pahare de vin, danțul se aprinde, fluierarul începe un allegro animalo. Toți cîntă:

Subt potcoava cizmei mele,

Șede dracu ș-o muiere,

Și mă-nvață-a face rele ș.c.l.

    Cine i-ar vedea atunce, ar socoti că, negreșit ei au hotărît sau să prăbușească pămîntul, sau că picioarele nu sunt ale lor.
    Muzica acelor mai multe cîntece de gură e în tonul minore, tîngăioasă și melancolică. Mulți învățați muzici desprețuiesc cîntecele românești, a cărora cuvinte nu sunt așezate dupe regulele prozodiei, și muzica dupe tractatele meșteșugoase de armonie; căci pentru dînșii arta este tot, natura și inima nimic! Dar s-au găsit oameni care au aflat dulceața acestei simple poezii. D. Herffner a alcătuit o uvertură dintr-un cîntec de danț, caria nici armonie, nici originalitate nu-i lipsește. D. Rujițki a pus pe note pentru pianoforte o colecție prea nimerită. Și acesta e un lucru îndestul de greu, căci nici într-un fel de cîntece nu credem că se pot găsi atîte trilere, atîta prelungire în sonuri, atîta modulație în ton. Un moldovan care n-are idee de note și joacă flautul numai din deprindere, totdauna va executa mai bine un cîntec, decit cel mai iscusit flautist.
    Sfîrșind acest articol asupra cîntecelor naționale, nu putem lăsa a nu pomeni frumoasele balade a mumei lui Ștefan și a nimfei Dochia, renviate din pulberea veacurilor de d. aga Asachi, pre care nu ne sfiim a le recomanda atît cetitorilor noștri cît și oricărui artist străin, ca pre niște cap d-opere de melodie.

Note[modifică]

  1. Cantemir zice că acesta ar fi un nume de zee a dacilor (n.a.).
  2. Fra Diavolo a fost un celebru brigand calabrez din secolul al XVIlI-lea.
  3. După mitologia greacă, numele celei dintîi femei. În cutia pe care a primit-o în dar de la Jupiter și pe care ea a deschis-o, se aflau relele, care s-au răspîndit apoi pe pămînt; numai speranța a rămas închisă înăuntru.