Utilizator:Sophomoricus/Amintiri din vremuri

Amintiri din vremuri de Duiliu Zamfirescu

FĂRĂ TITLU (1883)
AMINTIRI DIN VREMURI (PAGINE DIN VIAȚA LUI DEPĂRĂȚEANU)
Doamnei E.D.
Au fond de toute vocation de poète, bon ou mauvais, il y a un amour de femme.
Théo. Gaut.
I
Era toamnă. Pădurea Depăraților începea să-și lepede frunzele și rîndunelele plecau. Prin hăgiurile din marginea pădurei erau mierle cum nu mai fuseseră niciodată; de aceea boier Sandu Căpățînă sculă într-o dimineață pe fiul său cam cu nepusu-n masă, aducîndu-i însuși el pușca cea mai lungă în țeavă și cea mai veche.
—E veche, băiete, dar e soră bună cu orce bun vînător. Tu, dacă mi-i semăna mie, o să semeni și puștei. N-o încărca mult că smucește. Nu sufla niciodată într-însa ca să vezi dacă-i descărcată; fratele lui boier Mincuță așa a murit. Apoi oftă, scuturîndu-și ciubucu pe o carte, a lui Depărățeanu, și ieși.
După ce tatăl său ieși, Depărățeanu sări din pat și în cinci minute fu gata. Pușca, geanta, coarnele și cîinele plecară în tovărășie cu el.
De dimineață pînă aproape de sfințitul soarelui, mierlele treceau printre plumbii lui ca duhuri cerești, neatinse și nepăsătoare.
Hotărîtor, nu era bun vlnător Depărățeanu; și, cu toate astea, semăna tatălui său, boieri; Sandu. Dar cine știe dacă și boieru nu se lăuda cînd vorbea de soră-sa pușca.
In sfîrșit, pe la cinci ceasuri, i se urî umblînd prin ghimpi, după urma cîinelui și apucă pe o cărare bătută ce ducea înăuntrul pădurei. Razele soarelui ajungeau roșiatice printre frunzele galbene, și aruncau, peste iarba încă verde, un praf de aur tremurător, care se închidea din ce în ce mai mult, după cum soarele din ce în ce mai mult cobora. Era pacea pe care o întîlnești în unele visuri de dimineață, pacea pădurilor, liniștea frunzelor, taina codrilor, în care nu se aude decît vibrațiunile cugetului tremurind în jurul cerului ce se oprește să asculte; era zgomotul, fără existență sigură, pe care-l produce calmul vieții florilor și al copacilor; era singurătatea umblînd singură printre crăngi și frunze; era cerul care se zărea albastru deasupra pădurei; era poezia; era Depărățeanu era sufletul.
Haup! Acesta e sunetul pe care-l face aripele unei păsări care se lasă.
Depărățeanu tresări. La cîțiva pași de dînsul un grangur se ascundea după o cracă, și-și ștergea ciupu de coaja lemnului, cu o nepăsare împărătească. Vînătorul își găti pușca, făcu încă cîțiva pași și luă pasărea la ochi. Atunci,
o detunătură se auzi dintr-un frunziș vecin, iar granguru căzu la rădăcina copacului.
Lui Depărățeanu tot sîngele i se opri de mînie: tocmai cînd era să ucidă și el. Cine avea atîta îndrăzneală? Un copilandru ca de 17 ani, sări dintr-o tufă să-și ia pasărea.
— Cine-ți permite dumitale să-mi urmărești vînatul, zise Depărățeanu înfuriat. Ce cauți in pădurea mea? În țara aceasta toată lumea e stăpînă pe lucrul altuia? Ești tînăr, domnule, dar altfel te-aș învăța eu să-ți stăpînești avîntul vînătoresc.
— Mă iertați... zise cu sfiiciune copilul; nu știam că și d-voastră urmăriți aceeași pasăre... nu aș fi îndrăznit. Poftiți, luați granguru.
— Nu-mi trebuie granguru dumitale. Ajunge atît. Plecă.
Acasă, tatăl său îl aștepta în capătul scării. Depărățeanu se liniștise.
— Ei, tată, mi se pare că mi-ai ales țeava cea mai strîmbă! Am împușcat toate frunzele și n-am atins nici
O mierlă. N-am noroc la vînat.
Bătrînul rîdea, făcînd cu ciubucul prin aer niște volte cari însemnau: — Ehei, băiete, nu se vînează tot așa de ușor cum se fac poezii. După aceea se apropie de el, și uitîndu-se în ochii lui, îi zise luîndu-l de mînă:
— Dar tu... ești bine? Nu ești ostenit? N-ai suflat în pușcă? — Și glasul îi tremura...; parcă ar fi vrut să-l să - rute. Se mulțumi a-i strînge mîna într-amîndouă, mîinele lui albe și netede.
— Nu, tată, sunt bine. Mi-i foame numai.
— Hai la mă-ta să te vază, că de azi-dimineață te așteaptă. Spune că ți-au venit niște ispisoace de la Lipsca. Bre... s-a hotărît cu tine! Ai să-ți treci tinerețea cu nasu-n ceasloave. Da’ ci mai lasă-le la pustia!
— Or fi de la Paris, tată.
— Ei!... Paris, Lipsca, voi știți. Eu mi-am făcut datoria să vă învăț. Ați fost la nemți, la franțuji, la Viena. Văd că știți de toate, dar cum se ia o pușcă la ochi, bechi.
Pe cînd tatăl său vorbea, Depărățeanu își desfăcea pachetele cu cărți și tablouri.
— A... bine că mi-ai adus aminte. Ce vecini avem noi primprejur, tată?
— De ce? Avem destui, slavă Domnului: boier Mincuță, chir Alecachi Lungu, pitaru loniță Vetrea din Slăvești, Ieremia Zubzea... destui tată!
— Da’, mă rog, în pădurile noastre are drept să vîneze cine s-o scula mai de dimineață?
— Vezi bine, tată! Da’ cum? A lăsat Dumnezeu codri și vînatu, pentru voinici; vezi bine!
— Voinici, voinici, dar eu cînd l-oi mai întîlni am să-i tai urechile.
— Cui, mă frate?
— Nu știu cum îl cheamă. Mi-a ucis un grangur, tocmai cînd îl luasem la ochi.
— Tiu! Bată-te norocu. Apoi, întorcîndu-se către nevastă-sa. Bine, gianîm, nu i-ai spus nimic de fata pitarului?
— Nu.
— Alexandre tată, ai întîlnit zîna codrului, bre, și să n-o cunoști tu?...
— Care zînă? De unde? Se vede că s-a schimbat moda și la zîne: acuma umblă îmbrăcate bărbătește.
— Pe sufletul meu! După aceea tăcu deodată. Apoi: Să te cam păzești, tată. Că-ți fură mințile băiete... Hei... demon, bre, demon! Adică, să-ți spui. Frumoasă fată! Așa fată... Aci continuă fraza prin învîrtirea ciubucului, care avea rol însemnat or’ de cîte ori proprietarul său voia să exprime vreunt superlativ. Umblă îmbrăcată bărbătește. La vînat... ce vrei să-ți facă? Și apoi să-ți spui: poale scurte și minte lungă la fata asta.
Aci încheie bătrînul laudele și bătu în palme de două ori: — Masa, Iancule!
Masa se servi și într-un tîrziu fiecare se retrase în camera lui.
Casele părintești ale boierului Sandu Căpățînă erau ca toate casele de pe timpul acela: în fundul curții, mari, văruite și învelite cu scînduri, aveau o scară de piatră frumoasă, pe care Depărățeanu o decorase cu gustul unui poet. De jur-împrejur, curtea era împărțită în pîlcuri de copaci, sădiți de primăvară, unii verzi, alții uscați, ici și colo cîte o brazdă de iarbă și tufe de trandafiri tomnatici, cari își legănau la soare florile lor triste; mai în fund o verandă înconjurată de hămei și zorele, unde poetul citea tatălui său pe Monte-Cristo ', în fund de tot, crîngul, începutul pădurei, care, după puțină osteneală, fusese schimbat într-un adevărat parc. Toate acestea făceau un contrast minunat cu stilul casei, care, ca o protestație a timpului de atunci, contra viitorului ce se așeza împrejurul său, își învelea durerea în iedera care-i acoperea zidurile.
Depărățeanu se coborî în grădină.
Era răcoare. Luna trecea încet pe cerul senin, desinînd fiecării flori o umbră dulce, care părea a fi așternutul de doliu, menit a primi fiecare frunză galbenă, care cădea.
Toată poezia unei nopți de toamnă înconjura pe Depărățeanu cu trista sa melancolie și deștepta în sufletul lui amintirile vieții trecute de student, nesiguranța vieții de om, aspirațiunile pentru viitorul țării, gloria, renumele. Printre toate acestea se amesteca umbra unei femei care-l desprețuia, mierlele cari treceau printre alice fără a fi atinse, pitaru, granguru, cărțile, și o mulțime de alte lucruri, fără nici un șir.
„Sunt ostenit “, își zise el.
A doua zi, dis-de-dimineață, își luă pușca și plecă pe aceleași cărări, rîzînd acum de mierlele cari fugeau de dînsul ca de un adevărat vînător.
„Ce va să zică a face zgomot“, cugetă el în sine. Cîți oameni nu sunt în lumea noastră cari joacă rolul pe care-l joc eu în această pădure...
În fine, seara veni, fără ca Depărățeanu să întîlnească pe cineva.
A doua zi iarăși se duse în pădure; a treia zi iarăși: nimeni!
Într-una din zile, cum sta întins sub umbra unui copac, auzi un glas copilăresc chiuind prin pădure și lătratul unui cîine răspunzînd ca un echo în urma lui.
Depărățeanu în cîteva minute îl ajunse. Era, în adevăr, un copil, copilul pădurarului, pe care-și aduse aminte să-l fi văzut la curte.
— Cum te cheamă, făcăule?
— Pe mine? Bucur.
— De mult umbli prin pădure?
— Cine, eu?
— Dumneata.
— De mult umblu.
— N-ai întîlnit un vînător în cale?
— Eu?
— Da, da, dumneata.
— N-am întîlnit pe nimeni; ba... am întîlnit pe cuconița pitarului. I
— Unde, flăcăule? .
— Cuconița?
— Cuconița, cuconița!
— Ia mai colea, și cu mîna arătă un colț de pădure spre partea Slăveștilor.
Depărățeanu porni ca un vînt spre partea unde îi arătase băiatul, și, pînă în murgul serii, căută zadarnic urmele dușmanului său de vînătoare, care părea că s-a stins ca o schinteie, fără a mai lăsa în urmă-i nici un semn, nici o cenușă.
Înfuriat, Depărățeanu voi să plece acasă. Întunericul se lăsase însă ca un nor dasupra pădurei, și îi era cu neputință să ia alt drum decît tot cel pe care venise. Astfel, pe aceeași cărare, se duse o bucată bună, lovindu-se de toate crengile, pînă, în sfîrșit, auzi de departe lătratul unui cîine. După ce se mai apropie zări printre ramuri
Flacăra unui foc de vreascuri, care ardea lîngă un frunzar. Cînd ieși din pădure, Depărățeanu rămase încremenit.
Lungit lîngă foc, un băiat ca de 17 ani, sta privind flacăra ce se înălța roșatică, și, din cînd în cînd, arunca cîte o ramură uscată pe foc. Părea cufundat într-un gînd adînc. Capul îi era rezemat de mîna dreaptă, iar cu mîna stingă, cînd nu arunca vreascuri își acoperea fața spre a și-o păzi de căldură. Părul îi era așa de mare, încît ai fi crezut că e o femeie, dacă nu ar fi avut hainele bărbătești. In ochii lui lumina se reflecta cîteodată, atît de stranie, încît, privirea părea. A unei Furii , urmărind barca lui Dante pe Stix. Gura însă era de o fineță extraordinară; în cutele pe cari le forma în umbra obrazului, se citeau cuvintele de bunătate pe cari era învățată să le rostească. Desigur dacă acelui băiat nu i-ar fi fost atît de dragă vînătoarea, ar fi devenit un mare orator.
Depărățeanu privi mult această vedenie a pădurilor, ce se încălzea în lumina unui foc de toamnă, lîngă coliba pădurarului, sub bolta cerului, în marginea codrilor.
După ce focul se stinse, vînătorul își chemă ci inele' și plecă.
În urma lui, Depărățeanu intră în vorbă cu pădurarul; îl întrebă de numele vînătorului, de locul, de familia lui, și află că el era o femeie, că se numea cuconița Maria, că era fata pitarului Vetrea din. Slăvești, că botezase doi copii de-ai pădurarului și că trage cu pușca ca un plăieș.
Mai într-un tîrziu, păduraru dete Iui Depărățeanu un cal și pe fiul său Bucur ca să-l ducă acasă.
N
Cînd se deșteptă Depărățeanu a doua zi, cea dentîi figură de care dete, fu figura tatălui său.
— Bună dimineața, boierule!
— Sărut mîna, tată.
— Ei, ce-ai mai împușcat aseară?
— N-am împușcat nimic; nici nu mă dusesem după vînat.
— Ai înnoptat prin pădure. Se vede că ai rătăcit drumul.
— Adevărat.
— Atunci pe unde ai ieșit?
— Norocu m-a dus la coliba pădurarului.
Boier Sandu, începu a rîde și a-și învîrti ciubucu în semn de necrezare.
— Ascultă-mă, Alexandre, tată: pe vremea mea era un scriitor rus, om deștept se vede, care spunea despre capitala lor o năzdrăvănie. Ascult-o și „tu: un boier bogat se oprește odată cu trăsura lîngă el, și-l întreabă unde e consiliul tehnic al stradelor și șoselelor Petersburgului, adică, cam cum ar veni la noi la București, sfatu; scriitorul îi răspunde: mergeți drept înainte, și apucați pe cea dintîi uliță care s-o face la stînga, după aceea, mergeți iarăși drept, drept, drept, pînă vi s-o rupe trăsura; acolo să vă dați jos, că ați ajuns la sfatul tehnic.
Tocmai așa faci și tu: rătăcești prin pădure, mergi la dreapta, la stingă, ostenești și tocmai cînd să te lase picioarele, ajungi la coliba lui Bucur, unde se oprește și fata lui pitar Vetrea Ei, bravo vînător! Așa mierlă... Aici ciubucul iar intră în activitate și boier Sandu ieși, rîzînd în gura mare de povestea pe care o spusese lui Depărățeanu.
Depărățeanu se gîndi toată noaptea și se hotărî să-i scrie, spre a o ruga să-l ierte de chipul puțin cavaleresc cu care îi interzisese de a mai vina în pădurea lui.
Mai pe urmă însă se lăsă de această hotărîre, care i se părea copilărească. Închipuindu-și că vecina lui era una din acele ființe frumoase, crescute la țară, cu toate prejudițiele și vulgaritățile lumei în care trăia, se învăță s-o considere ca pe o vedenie de codru, dar nicidecum ca pe o femeie, căreia i s-ar fi cuvenit o mai deosebită atențiune.
Astfel, trecură zile după zile, fără ca Depărățeanu să mai întrebe de dînsa și fără ca vreo întîmplare să-i mai aducă față în față.
Într-una din seri, el intra acasă ostenit. In curte era trasă o frumoasă brașoveancă, cu patru cai albi, care aștepta ieșirea stăpînilor.
Poetul trecu pe lîngă dînsa fără s-o bage bine în seamă și intră în apartamentul său. Depărățeanu avea în casa părintească trei odăi, cari îi slujeau: una de bibliotecă, alta de dormit și a o treia de salon. Toate erau mobilate cu o observațiune deosebită, în salon cu deosebire era o amestecătură de flori, de tablouri, de cărți de călătorie, de bronzuri, de albumuri, de tot ce poate aduna gustul rafinat al unui om care a umblat și văzut multe. Litografii după Lacroix , cromolitografii după Makart , și autori realiști de școala germană, o baiaderă originală de Cabanei , ajunsă la dînsul de la un prieten al său, fost camarad al pictorului, și, în fine, un portret de alsaciană, în mărime naturală, lucrat cu o fineță extraordinară, care, așezat în fața ușei, îți surîdea cu o nevinovăție de înger, privindu-te drept în ochi, cu ochii ei albaștri și visători. Imprejurul acestui portret era o ghirlandă de foi de stejar uscate, învelite în crep negru. Desigur, se lega o amintire de această cadră.
Depărățeanu intră fără a face zgomot, și după ce își așeză pușca în panoplia ce se afla în fundul sălii, voi să treacă în salon. Ușa se deschise încet pe covorul moale și el apăru.
Pe un scaun în fața lui sta o femeie în genunchi, uitîndu-se, într-o nesfîrșită privire la portretul cu ochii albaștri. Se părea că în această mută contemplațiune, portretul și femeia își vorbeau și se înțelegeau; că le lega
O tainică prietenie, începută dintr-o altă lume, și că erau menite să se cunoască pentru totdauna surori.
Văzută astfel, necunoscuta avea cea mai elegantă statură a unei femei: cu capul plecat puțin pe spate își avea părul strîns cu oarecare îngrijire împrejurul lui însuși; brațele încrucișate pe piept îi rotunjeau umerii, făcînd să se așeze pe talie o bundă de catifea fără mîneci, lucrată pe mărgini cu mici linii de fir argintiu; de sub dînsa o cămașă de borangic, cu mînicele largi, îi lăsau brațele goale pînă în coate, niște brațe cari păreau desinate pe cîmpul de catifea neagră. În jos, rochia în bufanturi, cum se purta pe vremea aceea, de mătase havaie, cu crengi de trandafir lucrați ca și bunda în fir de argint.
O femeie îmbrăcată astfel, astăzi ar părea o hurie sau un tip dispărut, bun pentru scenă. Și cu toate acestea, cît de elegante erau unele femei din vremea aceea; cît de bine știau să-și poarte bogăția hainelor, cu o egală bogăție de mîndrie!
Depărățeanu se uită cîteva minute la dînsa, neștiind în ce chip s-o întrerupă din contemplațiunea în care era cufundată, și stînd la îndoială dacă trebuia să iasă și s-o lase, sau să rămîie și să-i vorbească. În cele din urmă el tuși încet. Ea se întoarse repede și speriată, neștiind cine putea fi în camerile poetului, decît însuși el, pe care nu voia să-l întîlnească. Cînd îl văzu se înroși pînă în firele părului.
Era fata pitarului Vetrea din Slăvești.
— Vă turbur apa, zise el încet.
— A... mă iertați, domnule; am îndrăznit să viu singură... eram foarte curioasă să cunosc acest portret de care muma d-voastră vorbește adesea, spunînd că seamănă cu mine.
— Sunteți stăpînă a veni orcînd în casa părinților mei și a mea, și fiți sigură că or’ de cîte ori vă voi mai vedea trăsura în curte, mă voi întoarce de la poartă. Chiar cînd tulbur apa sunt ca mielul din poveste\o beau eu toată. Căutam de mult să vă văd ca să vă cer iertăciune de chipul cu care v-am dat adăpostire în pădurea mea. Mi se pare însă că pădurarul meu e mai bun la suflet decît mine.
— în adevăr, ies adesea la vînătoare... După aceea întrebă cu oarecare sfială: Ați știut că am fost eu?
„— Da, am aflat, dar tocmai la pădure. Vă fac complimentele mele asupra modului cum știți să vă travestiți, și asupra siguranței cu care ucideți cea mai mică pasăre.
Ea înțelese observațiunea.
— Eu nu vă fac deloc complimente în privința vînătorii.
— Și nici în privința atențiunei ce se cuvine să avem pentru femei, nu-i așa?
— A... nu zic asta.
— Credeți-mă că mă așteptam atît de puțin să găsesc o femeie de distincțiunea și gusturile d-voastră în pădure încît, în adevăr, am căzut în greșeala pe care mi-o reamintiți cu atîta delicatețe.
— Asta dovedește atunci că sunteți bun numai cu femeile de oarecare condițiune. Și cu celelalte?
— Mă văd biruit pe dramul acesta și^deci apuc altul. Mai întîi dă-mi mîna și să devenim buni prietini.
Ea-i întinse mîna. El o apucă cu amîndouă mînile lui și-i vorbi: voiești să cîntăm ceva la piano?
— Bucuros, dar aici nu văd nici un instrument.
— E în camera mea. Dacă nu te supară, să trecem acolo.
Ea setete puțin la îndoială. După aceea se uită în ochii lui, părînd că vrea să-l întrebe ceva. Liniștea cu care
O privea Depărățeanu o hotărî să intre.
Acolo se așezară la piano și încercară cîteva din bucățile cari se găseau la patru mîni. Unele mergeau mai ușor, altele mai greu, și adesea erau siliți să înceapă și să reînceapă aceeași bucată de cîte zece ori. In cele din urmă ea se sculă să plece.
— Biblioteca mea îți e la dispoziție, domnule vînător, zise Depărățeanu.
— Iți mulțumesc, d-le pianist, dar eu nu citesc decît cărți germane, necunoscînd decît foarte puțin limba franceză.
— De ce?
-— Fiindcă tată-meu a găsit de cuviință să mă trimeată să-mi fac studiele la Lipsca. Și te încunoștiințez, că chiar dintre cărțile germane, cele cu morți, cu răniți, cu amoruri desperate nu-mi plac. De Werther și de Faust să n-aud. Poate că nemții mi-au stricat gustul, dar n-am ce să fac. Și apoi acum, adaogă cu oarecare veselie, mă mărit, și nu-i bine să-mi umplu capu cu zîzănii de felul ăsta.
Depărățeanu se strînse la piept și se trase puțin înapoi.
— Și eu credeam că nu poate fi ceva mai mare, mai sublim, mai vulturește scris decît Faust, adăogă el. E o suflare de geniu sălbatic, care a produs aceste versuri arzătoare; o lumină scăpărată de creierul unui Dumnezeu, care a venit să aprindă ideile acestui Om-Rege; e un fulger de cugetare; o împărăție de vorbe frumoase, cari se înlănțuiesc, se strîng, se armonizează ca notele unor glasuri din cer...
Și pe cînd el vorbea, ea se așeză din nou pe un scaun, părînd cu totul obosită și cuprinsă de un șir de idei triste. Pentru un moment i se părea lui că ea voia să plîngă. Ea-l întrebă, privindu-l adînc:
— Cunoști limba lui Goethe?
— N-o cunosc bine și-mi pare rău. Am însă o foarte bună traducție a lui Faust în franțuzește, de Gérard de Nérval .
Cîteva secunde el se uită la ea și ea la el, fără grai și fără suflet. După aceea ea-și scutură capul ca cum ar fi fost coprinsă de un vis greoi și-i zise rîzînd:
— Toate sunt povești. Pentru noi e scrisă viața după pămînt, și nu trebuie să ne exaltăm mult, căci putem crede într-o fericire care nu ne e dată. Omul e robul viitorului și ai întîmplării'... Mă duc. La revedere, vecine. Vii la nunta mea, nu așa?
— La revedere? Unde? 1
— La vînat sau la plimbare. Mîine viu prin pădure..; se înțelege, dacă-mi dai voie. La revedere... la revedere...
Și astfel dispăru în camera unde erau adunați părinții săi și ai Iui Depărățeanu.
Iii
Fata pitarului Vetrea era una dintre rarile femei de pe vremea aceea. Cu instrucțiunea pe care o avea, adusă în mijlocul familiei sale, era de temut să nu devie ridiculă sau să nu cîștige acea obrăznicie de moștenire care se păstrează încă, în toată întregimea sa, prin mare parte din familiile boierilor noștri de astăzi, și care face, din bărbatul sau femeia, bolnavi de această boală grandomanică, ființele cele mai dezgustătoare.
Pe atunci școala domnului de Lamartine era în floare. Fiecare femeie de puțin gust trebuia să știe pe dinafară Crucifixul sau Lacul, și trebuia să aibă sub pernă volumul Grazielei ori a lui Raphaël, sau cel mai puțin Suferințele junelui Werther de Goethe.
La noi, cîțiva dintre poeții pe cari îi aveam, și îndeosebi Bolintineanu, urmau aceeași cale. Elena sa trecea din mină în mînă, și paginile ei erau sorbite de cititoare cu o adevărată sete de iubit. Mare parte din femeile noastre aveau cîte un vis cu bucle brune, care le scăpa din înecuri, ca pe Iulia, Raphacil, și mare parte iarăși cîntau în singurătate strofele Elenii:
„Cînd din lume te vei duce Și vei fi tu întrebat,
Ce-ai făcut parfumul dulce Al anilor ce-au zburat,
Caută a face știre
Că-ast parfum desfătător L-a sorbit cu fericire Gura dulcelui amor. “
Era de temut ca Maria să nu se bolnăvească de acest lirism contagios, care făcea să piară orice urmă de originalitate, orce trăsură distinctivă a caracterului, și care nu lăsa decît o. uniformitate de poze languroase, monotonă ca orce uniformitate. Ea însă, fie că veselia era în firea sa, fie că școala germană o pregătise contra acestei suflări de vînt tragic, rămăsese cu toată originalitatea vîrstei și a caracterului său. Afară de aceasta, înțelesese că fondul vieții noastre este adesea trist, foarte trist, și că dacă nu am căuta să zugrăvim pe acest tablou razele luminoase ale surîsului, am îmbătrîni înainte de timp, sau ne-am purta cu atîta greutate sarcina vieții, încît ne-am bucura să murim de o mie de ori decît să trăim o dată. Cu toate astea, cînd un lucru o atingea mult, liniștea și veselia sa se stingeau ca niște scîntei efemere și o durere surdă îi coprindea sufletul. Atunci fugea în odaia ei și plîngea de amarul zilelor pe cari nu le putea sări sau contra cărora nu putea lupta, și sta singură pînă ce trecea impresia cea dureroasă care o făcuse să plîngă. De cele mai multe ori se așeza la piano și prin lungi acorduri își împrăștia gîndul cel trist, sau cînta încet, acompaniindu-se singură, balade elvețiene, învățate de la o guvernantă a sa din Cantonul Uri, pe care o lăsase la Viena, în drumul ce-l făcuse la întoarcere în țară.
Era întoarsă în țară de un an. Modestia și veselia ei plăcuse la toată lumea. Părinții, foarte bogați, erau hotărîți să o dea după o persoană sus-pusă. Pe atunci se afla, prefect în județul Teleorman, un om despre care se vorbea ca de o inteligență excepțională. Deși cam copt și fără multă învățătură, se zicea de dînsul că avea o fineță și un
Tact în conducerea treburilor publice, care îl menea să ajungă mult departe. Se numea Tache Horea.
El o văzuse, și în inima lui se deșteptase, cu furia primelor impresiuni, dorul de a o avea, și de a o avea numai pentru el și viața lui, de a o avea pentru totdeauna. Fără multă greutate, lucrurile se hotărîră între socri și ginere. Cît despre mireasă, ea spusese dinainte că dintre toți pretendenții alege pe cel ales de părinții săi. Și se făcu logodna în iarna venirii din străinătate și se hotărî nunta pentru iarna de care se apropiau. Astfel steteau lucrurile cînd am început această istorisire.
A doua zi, după ce o întîlni, Depărățeanu plecă în pădure. Se învîrti cîtăva vreme după uri cîrd de turturele, cari îl înșelau, ascunzîndu-se pe vîrfurile celor mai înalți plopi, printre frunze; într-un tîrziu, ostenit, se așeză în
O vale răcoroasă să mănînce. Prin mijlocul pădurei era un drum și prin fundul văii o cărare. Pe cînd își scotea din geantă merindea, auzi în vale două glasuri sonore vorbind, și întinzîndu-se văzu pe Maria însoțită de Un bărbat bine îmbrăcat, care părea a-i face curte într-un chip foarte intim dar foarte deosebit. Ei merseră astfel pînă deteră în drum, unde-o trăsură, cu patru cai și patru vătășei, aștepta. După echipagiu, Depărățeanu își închipui că personagiul care însoțea pe Maria trebuia să fie prefectul, și gelozia, poate, îl îndemnă să facă această reflecțiune: „Ce stare de lucruri... Mai atîția oameni înhămați la serviciul stăpînului, cîți pai la trăsură! “.
Logodnicul plecă cu o vădită părere de rău, iar ea rămase prin pădure singură, uitîndu-se pe vîrful copacilor după păseri, sau întinzîndu-se printre vița sălbatică după ' lăuruscă, or după frunze atinse de brumă, cari păreau turnate în bronz, atît erau de netede și de tari. Cu frunzele se gătea la cap făcîndu-și un fel de coroană argintie care se rezema pe fruntea ei ca pe fruntea unei statui. În adevăr, era măreț, era de o sălbatică poezie a vedea pe această femeie rătăcind prin fundul unui codru uriaș, fără scop, fără frică, fără călăuză; mergînd unde nici ea nu știa; lăsînd adesea să treacă pe deasupra-i păsările pentru cari era venită, sau oprindu-se la cîte o vale și odihnindu-se pe patul de frunze căzute, care-I pregătise toamna și tomnile trecute; lăsînd pușca alături și rămînînd vreme îndelungită într-o mută contemplațiune, contemplațiune care
Adesea o nemulțumea, sau adesea o făcea fericită. Firea într-o pădure e mai bogată și mai acasă la dînsa decît oriunde, și firea e bună primitoare pentru cei ce o caută și o
Înțeleg,
III
Fluieratul unei mierie făcu pe Maria să-și uite frunzele de coroană și să pue mîna pe pușcă. 'Și strînse rochia binișor împrejurul corpului și plecă în direcția sgomotului. Când sg apropie de pasăre și-și pregăti pușca să dea, o detunătură se auzi din apropiere, iar pasărea plecă țipînd prin crângele de alun. Ea se întoarse repede spre partea de undi. Se descărcase pușca și văzu pe dealul din dreapta furau! Pe care II produsese praful. Se urcă printre copaci pînă la dînsa și dete de Depărățeanu, stînd jos foarte liniștit și pregătindu-și masa.
— A... d-voastră? Plătiți foarte bine altfel răul care vi se face. Monetă pentru monetă, zise ea, tremurîndu-i glasul de minie. Numai cine a fost vînător poate ști cîtă furie îți poate Încăpea In suflet pentru o astfel de catastrofă.
— Nu, doamnă Zînă. Am voit numai să-ți arăt cît te
Înveninează de mult un lucru așa de mic ca fuga unei paseri, și prin aceasta să te fac a-mi ierta chipul puțin cavaleresc, cu care te-am întîmpinat în ziua dinții. Dar cum se face, că astăzi nu ești îmbrăcată bărbătește?
— Știam că o să te-ntîlnesc,
— Da, știai, zise el cu mirare, și de unde?
— Adică nu... îmi închipuiam că o să vînezi astăzi, fiincă-i vremea frumoasă și...
— A, da. Apoi o pofti la masă eu el. Ea se așeză pe iarbă și luă un pahar de vin fiindu-i sete.
— Ne cunoaștem de mult, îi zise el, și cu toate astea nu mi-ai spus niciodată cum îl cheamă pe viitorul dumitale bărbat.
— Cum, nu-î cunoști? Era adinioarea cu mine pe vale. Prefectu județului: Tache Horea.
— Am auzit că e un om foarte deosebit.
— Așa pare a fi. Eu nu-i cunosc încă destul de bine.
— Și, cu toate astea, peste o lună ori două o să-l iei de bărbat.
M
— Ce face cu asta? Oricare ar fi bărbatul meu, trebuie să-l respect. Eu aș fi voit să nu mă mărit niciodată, dar dacă trebuie să mă mărit, prefer să iau pe omul ales de părinții mei.
— Aveți frumoase teorii.
Ea se uită lung la dînsu.
— Ați ucis ceva astăzi? Îl întrebă.
— Mi-am ucis urîtul.
— O... asta deja este ceva. Și eu, dimpotrivă, mi-am mărit amărăciunile. Ei își vorbeau astfel, la plural sau la singular, după cum voiau a fi mai intimi sau mai ceremonioși.
— Ce fel, și d-voastră aveți amărăciuni, zise Depărățeanu; d-voastră care sunteți zîmbetul schimbat în femeie, raza veselă a răsăritului care aduce văzduhului cele dintîi glasuri ale ciocîrliei...?
— O... domnule, mă judecați ca poet. Eu sunt o simplă muritoare.
— Chiar simplă muritoare fiind,. Sunteți într-o stare atît de excepțională, încît amărăciunile nu vă pot turbura viața. Sunteți încă foarte tînără, foarte veselă, aveți avere, aveți viitor, vă măritați...
— Și oare toate astea nu le-ați putea zice de d-voastră înșivă?
— Afară că eu nu mă mărit.
— Mi se pare că n-ar trebui să vă spui eu de acel ceva necunoscut în inima omului, care îi împrăștie gîndurile pe toate drumurile; care suflă în pînzele vieței sale ca un Austru de nefericire; care adună deasupra capetelor noastre nori formați din aburii suspinelor omenirii.;. Care ne îneacă cugetul într-o noapte întunecoasă ca într-un mormînt. Femeia, domnule Depărățeanu, are adesea nemulțumiri, pornite din starea sa de pasivitate pe lume, din delicatețea cugetelor sale, din visurile sale fără sfîrșit și prea mari... prea mari, mă înțelegi, zise ea apucîndu-l de mînă.
- — Așa cred, răspunse el cu oarecare răceală.
— Cum așa cred?
— Zic așa cred, fiindcă poate nu te-am înțeles destul de bine. Un vis mare... mai mare decît un prefect, e cam cu greu; numai un vis cu portofoliu vă poate scăpa.
Această amară ironie, din partea unui om despre care credea ea că putea, mai bine decît oricine, s-o înțeleagă,
Căzu ca o picătură de apă rece pe inima ei aprinsă. Se sculă iute și voi să plece, însă o pornire stranie de la inimă ii strîngea toată ființa ca într-un cerc de fier, și o podidiră deodată lacrimele într-un plîns adînc. Astfel, rămase în loc, cu capul în mîini, suspinînd.
La vederea lacrămilor, sufletul bun și iubitor al poetului birui hotărîrea sa de a chinui această curată ființă, care nu căuta decît o creatură care s-o înțeleagă și căreia să-și destăinuiască toate visurile inimei sale. Se sculă de jos, și se duse la dînsa trecîndu-și un braț după talie, iar cu mîna cealaltă apucînd-o de mînă.
— Mario... îi zise încet, sunt un egoist, un nebun, iartă-mă. Crezi tu că nu te-am înțeles, sau că nu am simțit aceea ce ai simțit și tu, sau că. Tu-mi ești străină? Nu ai priceput că nu te-am putut vedea însoțită de un om necunoscut, fără ca șarpele părerei de rău să nu mă muște de inimă? Nu ai înțeles, că ești pentru mine visul întrupat al tinereții mele, speranța mea, bucuria mea...? Spune-mi, Mario, nu ai înțeles?
Ea tăcea. O dulce tremurare îi coprinsese toată ființa și simțea că la focul vorbelor lui, tot trecutul și tot viitorul se amestecau într-o noapte întunecoasă; că totul se pierdea și din toate nu rămînea decît el, un singur om, Depărățeanu. Atunci își întinse brațele și-l coprinse de gît, strîngîndu-l la pieptul ei și șoptindu-i vorbe fără șir:
— Alexandre... iubitul meu, tu mă iubești, mă iubești. Nu-i așa? Spune-mi, poete, cîntă-mi muzica acestui cuvînt... Ah! Cît e de dulce a iubi. O... Doamne, a iubi așa 5de mult și a muri așa de curînd...
Și astfel se rezemă pe umărul lui, netezindu-i buclele pe frunte, sau sărutîndu-i mîinile ca unui copil.
El o așeză pe iarbă lîngă dînsul, luîndu-i capul în mîini, și sărutînd-o într-o nesfîrșită îmbrățișare..
— Mario, draga mea, în fața acestor copaci cari ne văd și ne umbresc, îți jur că te iubesc cît poate inima mea să iubească. În viața mea toată mă voi închina numelui tău ca numelui Fecioarei. — După aceea rosti ca o sentință aceste cuvinte: Acuma pot muri, căci am iubit în adevăr.
— Dacă vei muri tu, eu mă voi omorî.
— Nu. Draga mea. Eu voi trăi și tu nu te vei omorî. Vei vedea că viața noastră e plină de fel de fel de mizerii. Vei întîlni fel de fel de figuri. Vei avea copii. Vei mai iubi și poale... vei mai fi iubită. Vei îmbătrîni. Dar să știi că nimeni nu te va adora cu o mai oarbă credință; în inima nimănui chipul tău nu se va săpa mai adînc, mai viu, mai neșters, decît în inima mea. Melancolia m-a luat de tînăr în brațele ei și m-a crescut trist. Deși mă vezi adesea omorîndu-mi zilele în orgii și aruncîndu-mi viața tuturor ghimpilor, să nu mă judeci rău, căci aceasta o fac ca să îmbătrînesc mai curînd, ca să mă sting mai lesne. Pare că e scris ceva în destinata mea, care mă poartă de mînă pe la porțile tuturor suferitorilor, pe la ușile tuturor ființilor triste. Adesea simt o vie trebuință de a fi atins de ceva dureros, de a avea ceva pentru care să sufăr. Crezi oare că mă pot înțelege eu însumi? Vei ști însă că niciodată senzațiune mai dulce, durere mai plăcută decît a iubirii tale nu mi-a atins sufletul. Spune-mi, Mario, că nu mă vei uita...
Și prin umbra deasă a pădurii se furișau raze de soare tomnatic, încununînd dragostea acestor două suflete tinere, menite, prin aspirațiuni, prin creștere, prin spirit, a trăi vecinic unite, vecinic nedespărțite. La rari și rari intervale, cădeau veștejite foi de stejar, cu o muzică tremurătoare, spunîndu-le de sfîrșitul unei vieți efemere, care din aerul liber cădea pe umedul pămînt să moară. Viață și iubire este pentru frunze ca și pentru oameni: uitare și moarte e pentru unii ca și pentru alții. Vîntul trecea pe sus, pe creștetul plopilor, ducînd în zborul lui plîngerea ramurilor desfrunzite sau țipătul prigorilor.
— Alexandre, îi zise ea, nu uita că ne-am iubit toamna. Ai văzut tu, cum, în cele din urmă zile ale vieții sale, firea întreagă strălucește cu o lumină mai aprinsă; viața sa se grămădește toată către inimă, către păduri, și acolo agonia e lungă, e sfîșietoare. Cele din urmă zile de toamnă sunt pentru natură ca cele din urmă minute pentru un ftizie. După aceea adaogă încet, ca vorbindu-și sieși: La anu natura întinerește iarăși și veselia revine, dar la anu, oare iubirea noastră mai revine, tinerețea noastră se mai întoarce...!
— De ce cugeți astfel? Îi zise el încet.
— Eram încă foarte tînără cînd îmi aduc aminte să te fi văzut la Dresda, pe malul Elbei. Veneai de la castelul Pillnitz , și am crezut întîi că ești român, după un oarecare aer de mîndrie și de nobleță, dar auzindu-te
Vorbind atît de curat o limbă străină, te-am luat drept francez, și, cu părere de rău, a trebuit să uit acea videnie a copilăriei mele.
Întorcîndu-mă mai pe urmă în țară, mi s-a vorbit de tine, și în portretul pe care mi l-a făcut mumă-mea, te-am recunoscut. Poate vei zîmbi, dar de atunci te-am visat, te-am așteptat... O, Alexandre, te iubesc ca pe sufletul meu.
Și această muzică de vorbe dulci continuă pînă către seară. Pe cărările pădurei umblară ei prinși braț de braț, spunîndu-și poema nesfîrșită a iubirei, poemă eternă. In mijlocul codrului era un stejar bătrîn, care-și întindea ramurile în aerul liber, ca un semn de binecuvîntare, pentru cei ce veneau să se adăpostească la umbra lui. În coaja acestui stejar săpă Depărățeanu un A și un M, peste cari vremea a așezat alte straturi de coaje, dar cari mărturisiră timp îndelungat de iubirea lor.
La coliba pădurarului se despărțiră fără nici o vorbă, de frică să nu-i înece plânsul. El zise încet:
— Mîine.
Ea repetă și mai încet:
— Mîine.
IV
Cîte de aceste mîine nu au trecut în viața fiecăruia dintre noi, și cîte zile și cîte seri nu am așteptat fiecare sperînd și numai sperînd. Cartea necunoscutului sau mai bine necunoscutul in cartea destinelor este, pentru sărmana fire omenească, cea mai bună introducție pe care autorul putea s-o deie operii sale. Dacă ne-ara cunoaște viitorul; dacă am ști ce ne aduce ziua de mîine. — Plăcerea și fericirea însăși nu ne-ar mai atinge decît foarte puțin, și am trăi privind propria noastră viață ca o haină atîrnată de umerii altuia.
Un mîine de toamnă, cu raze reci, cu brumă, cu îngălbenire de foi, veni, și după el veniră altele, fără ca Depărățeanu să o mai vadă. La 9 novembre ea se mărită și plecă în București. El căută să se încredințeze pe sine însuși că ceea ce a fost a ținut de o poveste; că ei n-a simțit nimic; că chiar dacă a simțit, astăzi a uitat tot, și că are alt scop viața omenească decît de a iubi.
. Starea mizerabilă în care se găsea țăranul clăcaș îl atinse cu deosebire, și fiindcă se hotărîse să lucreze ceva pe lume, ceru să i se dea o subprefectură și i se dete ceea ce cerea.
Nu mult însă după ce-și începu slujba, văzînd oamenii de care era ajutat în lucrările sale, văzînd starea înapoiată de învățătură în care trăia țăranul, văzînd gusturile de rășluire ale mai-marilor săi, își dete dimisia și plecă într-o lungă călătorie prin lume. Mai mult însă decît toate cuvintele pe cari și le da el, era nevoia sufletească ce o simțea de a fugi de locurile unde în atît de scurt timp fusese atît de mult fericit și de a-și ocupa cugetul cu alte idei, de a da sufletului său arzător altă ocupație. Plecă din țară pentru doi ani și umblă tot Occidentul, oprindu-se prin orașele mari, contemplînd locurile frumoase, admirînd bogăția și arta pinacotecelor, splendoarea gradinelor, luxul palatelor, numai și numai spre a-și izgoni urîtul, care îl însoțea ca o car aulă netrebnică ori pe unde mergea. La Dresda se opri mai mult. Pe marginea podului întîrzia adesea cugetător, închipuindu-și ca Müsset cum în ceasul calmului universal, în răcoarea și umbra nopților, orice femeie dorește să fie iubită. Atunci ar fi voit să poată întoarce timpul cu cîțiva ani înapoi, ca să o vază. pe dînsa stînd visătoare în locul lui și privindu-l cum trecea pe lingă ea cu toată vioiciunea celor 20 de ani ce-i avea. In München, în Colonia, în Francfort se opri peste tot, observînd ici Rubens-urile celebre, colo catedrala cu turnurile gotice, dincolo canalul. La Francfort voi să vadă locul unde marele Goethe înșelase pe fata preotului din Sessenheim, pe frumoasa și dulcea Frederika, sau Margareta, sau Gretchen, cum o numește el în al doilea și al treilea manuscris al lui Faust.
Peste tot căuta un mijloc de a se lega de ceva, cu sufletul sau cu inima, spre a nu se mai gîndi Ia trecutul și la țara lui. La Paris îl văzură băieții, în toamna anulai al doilea, căutînd locurile cele mai retrase, bibliotecile, muzeele, Luxemburgul. — Sau deodată aruncîndu-se în vîrtejul vieței destrăbălate. — Ori urmărind cu furie dezbaterile parlamentului francez, nelăsînd să-i scape nici o ședință. Dimineața se ducea la Versailles, spre a se întoarce seara cu cohorta deputaților și a senatorilor, cari discutau, se agitau, gesticulau în tren spre marea lui părere de
Bine, căci în toate acestea găsea liniștea sufletului, uitarea trecutului. Numai cîteodată, cînd privea distrat pe fereastra vagonului, chipul Măriei i se înfățișa cu toată grația și curățenia care-l deosebea, parcă ar fi voit să-l judece de ceea ce face și să-l întrebe unde merge; iar lui îi trecea prin sînge un curent cald, electric, care îl făcea să tremure. Deodată dispăru și din Paris. Îl întîlniră unii prin sudul Franței, întîrziind pe cheiurile Marsiliei, sau rătăcind pe căile Rhonului, prin Savoya, pe la Nisa, pe tot litoralul Mediteranei, ca un om care nu are alt scop pe lume decît de a se uita într-o panoramă vie, al cărui șurup cu tablouri este propria sa viață. Adesea se hotăra să rămîie pe cîte o stîncă sălbatică, și să trăiască o viață de poveste, ca Monte-Cristo, sau să se învoiască pe vro corabie care să nu-l apropie de uscat luni întregi. Iarna anului al doilea o petrecu, cea mai mare parte, la Milano și la Roma. În sudul extrem al Italiei auzise de tîlharii cei vestiți, și se coborî într-adins, din poște în poște, prin Calabria pînă în Neapole. Pe atunci banditul Roco dell Pisa își avea încă tovarășii împrăștiați prin toate cotiturile țării și el spera că poate va da piept cu vreunul din acești șoimi de munte, pe cari închipuirea sa de poet îi zugrăvea ca pe niște Hernani izgoniți din drepturile și palaturile lor, și siliți a trăi ca vulturii din pradă. Nu întîlni însă nici picior de bandit, și, după cîtăva vreme de ședere în calda țară a lazaronilor , gustul său fantastic îl îmbarcă pe un mic vapor nemțesc, cu care pleacă prin Archipelag și urcă baia Triestului, pînă la portul cu același nume. Acum însă începea osteneala acestei viețe fără odihnă, și cu dînsa venea și dorul de țară. Pe unde se mai oprea acum, sta mai mult, căutînd a-și odihni spiritul de atîtea impresiuni, de atîtea zbuciumări, cari toate, reduse la starea de suveniri, se grămădeau în mintea lui, ca apele unui pîrîu la cascadă. Cu cît trecea mai mult timp. cu atît iubirea îi rămînea mai curată, și mai poetică, asemănîndu-se în viața lui cu un nouraș singuratic pe sticla cerului senin. Încetu cu încetu, pasiunea sa se prefăcu într-un sentiment dulce. Floarea se veșteji și nu rămase decît un parfum delicios, martor al vieței sale trecute.
Către primăvară se întoarse în țară, mai bătrîn cu doi ani decît întîrziase prin călătorii. Tatăl său, a cărui singură bucurie era primul său copil, îl primi cu brațele deschise, mărturisindu-i că dacă va mai pleca o dată, la întoarcere nu va mai găsi acele brațe părintești cari să-l primească.
Pe atunci Vodă Cuza, cel din urmă dintre voievozi, acel Cuza căruia datorim toate libertățile și toate instituțiele noastre, își începuse reformele sale și avea nevoie de oameni supuși, pasivi, cum era fostul prefect Tache Horea, ajuns director în Ministerul Trebilor Dinafară, sau de băieți tineri, cu idei liberale, cu inime mari, cu capacități deosebite, cum era Depărățeanu.
Peste cîtăva vreme poetul fu ales deputat, spre marea bucurie a tatălui său. El însă, deși tînăr și entuziast, avea oarecare remușcare pentru graba cu care primise această mare sarcină, această înaltă încredere, pe care domnul și alegătorii săi i-o dedese cu atîta bunăvoință. Experiența anilor din urmă îl învățase multe lucruri; între altele a nu se mai încrede cu ușurință în făgăduieli străine, și în propria sa pornire, decît cu foarte multă rezervă.
In sfîrșit, plecă la București.
VI
Era prin luna lui decembrie. Bucureștii înotau într-o mare de noroi amestecat cu zăpadă, care făcea mersul trăsurilor aproape primejdios. Vedeai pe Podul Mogoșoaiei lungi șiruri de cupele pîntecoase, trecînd în procesiune, cu arcurile lor ruginite în formă de S. — sau trăsuri lungărețe cu capra în slava cerului și la spate cu două curele încrucișate, cari le dau aerul unor diplomați legați la gît. Toate aceste trăsuri mergeau, stropind pe trecători, la teatrul Bossel , unde o trupă italiană aduna de patru ori pe săptămînă toată lumea elegantă a capitalei noastre. La lumina felinarelor și a lampelor de la ferestre se vedeau coborîndu-se femei în podoabele cele mai alese, cu cite patru rînduri de mărgeanuri pe cap, cu buclele încrețite și ridicate deasupra urechilor, ca niște mari paravane amenințătoare, cu rochiile umflate și bățoase de stau în picioare singure, cu pieptul deschis sau închis pînă sus într-un ciupag — cum se zicea atunci — â la Cathérine de Médicis, lung și colțurat, de sub care scăpa în adevărate valuri mătasea foilor. Aceste dame, la brațul unor cavaleri cu pantaloni cadrilați și strînși de glezne, urcau scările teatrului vorbind o idiomă curioasă, o amestecătură de grecism cu franțuzism și latinism, care se chema limbă românească. Era demn de văzut coprinsul sălii în parter: o ondulație de capete și mai mari și mai mici, pleșuve, stufoase, umflate; unele cu cărarea la dreapta, altele la stînga, cu acroșchiuri, cu zulufi; unii purtînd barba pe sub fălci și în față rași, alții numai barbișoane, alții un fel de pișcoturi pe lîngă urechi. — Și alții împachetați în haine nemțești, cari nu le lăsa mișcarea destul de liberă.
Se vedea pe ici pe colo cîte un privilegiat, îmbrăcat după gustul francez, sau cîte o femeie făcînd lumină printre aceste întunecoase și ridicole păpuși. Cînd ele apăreau, toți ochelarii și ochii liberi se îndreptau spre dînsele cu mirare, și adesea cu oarecare scandal, pentru introducerea vreunei rochii mai strimte sau mai decoltate.
În seara aceea se juca Crispino e La Camare. Depărățeanu. Era în sală. Pe la mijlocul actului întîi se iviră într-o avanscenă doi bărbați și o damă. Unul bătrîn în fermenea de mătase, cu șapcă și cu taclit; celălalt mai tînăr, cu haine evropenești. — Iar femeia, de cea mai desăvîrșită eleganță, într-o rochie de faille albastră. Ea veni pînă în marginea lojii, făcu cîteva ușoare mulțumiri din cap celor ce o salutau, și se așeză cam în umbră, punîndu-se să privească și să asculte cu tot dinadinsul bucata care se cînta. Aceasta femeie era doamna Maria Horea.
După ce trecu actul, ea se puse să privească din nou prin parter și să examineze cu luare-aminte toate locurile. Cînd ochii ei căzură pe Depărățeanu, tresări, dar nu păru surprinsă deloc. Ea, desigur, s-aștepta să-l vază. El se uita gînditor la zugrăveala după cortină, și rareori se întorcea să privească lojile. Odată, voind să iasă, zări o umbră elegantă într-o avanscenă care-i făcea un semn prietenesc
Din mînă, părînd că-l cheamă la dînsa. O recunoscu. Inima
i se lovi cu atîta putere în piept, încît fu silit să se rezeme de un colț de bancă spre a nu cădea. Ea!... O... cîte nu-i reamintea acea figură pe care cugetarea își întipărise poezia sa!...
Se duse în loja ei. Fu primit cu toată bunătatea și grația Măriei. Îl întrebară de călătoriele sale, de părinții săi, de impresii, de poezii, de hotărîrea ce o luase de a rămîne în București. — Și el la toate nu răspundea decît prin monosilabe, neputînd face altfel din pricina impresiunei pe care o simțea alături de dînsa. Maria îl observa cu un zîmbet care se descria pe întreaga sa figură. Cu instinctul său de femeie, ghicise că era iubită, și iubită cu tot focul inimei lui Depărățeanu. Aceasta îi încununa frumusețea cu o aureolă de raze dumnezeiești, pe cari soarele speranții le redeștepta în sufletul ei. Acuma ea nu mai semăna cu Maria din pădurea Depăraților; nu mai era acea ființă harnică și nebună după vînat; acel copil cu ochii mari și fața rotundă, care se entuziasma pentru fiece lucru. Acum era o femeie tăcută, părînd în vîrstă, cu figura ostenită, cu privirea întîrziată, cu fruntea netedă. Numai ochii mai erau aceiași. O sfîrșenie da nedescris sta întipărită pe fața ei, ca și cum ar fi avut o durere a~ sufletului, fără leac, care s-o facă vecinic bolnavă. Vocea îi era tremurătoare și sfioasă. Nu vorbea, decît cu foarte multă rezervă, și cînd vorbea, glasul său o deștepta ca dintr-un vis. Fruntea era albă, înaltă și netedă. Pe dînsa buclele negre se profilau ca pe o hîrtie curată, părînd că vor să apere de privirile profane acea pagină, pe care cugetarea se întipărea ca o poemă. Tristețea acestei figuri se împrăștia ca prin farmec, cînd razele unui surîs, amic al lumei întregi, venea să încununeze cea mai frumoasă gură de femeie.
După ce stete puțin în loje, Depărățeanu plecă făgăduindu-le să meargă a doua zi să-i vază. El băgă de seamă lumina care se zugrăvi pe figura Măriei cînd îl văzu, dar graba cu care-l chemă în loje și invitațiunea pentru a doua zi nu și-o explică decît ca venită dintr-o indiferență sau dintr-o prietenie care era departe de a mai fi ceea ce fusese odată. Cu atît mai bine, își zise el gîndind. Cu toate astea, inima i se umplu de o amărăciune neînvinsă, amărăciune pe care o simțim totdeauna, din pricina egoismului nostru, cînd nu mai suntem iubiți, chiar de femeia pe care o urîm.
A doua zi se duse la dînsa. Era pe la 5 ceasuri seara. Iarna, la ora aceasta, întunericul începe a-și întinde zăbranicul său de doliu peste lume. Maria ședea la o fereastră cu o broderie în mînă și părea foarte cufundată în lucru. Era singură. Depărățeanu fu introdus cu multă ceremonie de un fecior în livrea care de la ușe se retrase. Ea nu-și ridică privirea asupra lui decît cînd era aproape de dînsa.
— A... domnu Depărățeanu...
— Da, doamnă. Am voit să vă văd și am profitat de invitațiunea d-voastră făcută cu atîta bunăvoință. Nu v-am văzut de mult. Sunteți bine?
— Vă mulțumesc, sunt destul de bine ca să-mi pot duce grijile vieții. Doctorii spun că sunt anemică. E adevărat că mă simt mai slabă decît altădată, dar... timpul îndreptează toate.
— Și șterge multe.,.
Ea se uită la dînsul.
— Sunteți de mult în București, d-le Alexandre?
— De o săptămînă, doamnă.
— Am auzit că țara vă trimite în Cameră. E frumoasă misiune pentru un om tînăr și inteligent. Avem de îmbunătățit o mulțime de lucruri. — Și se puse a înșira îndreptările ce erau de făcut, cu vervă și o pasiune de om politic. — Veți avea să lucrați în cea mai mare parte pentru îmbunătățirea stării țăranului, pentru facerea de școli publice, pentru îndreptarea finanțelor, pentru încuragiarea literilor și a poeziei... A-propos!... Ce-ai mai lucrat nou? N-am mai văzut nimic. Apoi drumurile și agricultura care e singurul nostru izvor de bogăție. Să dați avînt industriei și școalelor de meserii. A!... în Germania! Ce regulă și ce dezvoltare în arte și meșteșuguri. Nu mă îndoiesc că și în Franța e tot astfel.
El o privea încremenit. Hotărîtor lucru, ea, trăind cu un om politic, mulțumită pasiunei ce pun femeile în totul, devenise un adevărat leader, apărător al tutulor ideilor de reformă.
— Vă mărturisesc că ați fi în Cameră mult mai la locul d-voastră decît mine. Eu nu aduc decît multă bunăvoință și entuziasm. D-voastră văd că aveți un plan regulat de mersul treburilor și e de crezut că ați lucra cu mai multă siguranță. Din cauza prea multei vorbiri ea ostenise și o roșeață vie i se urcase în obraz, martură a vioiciunei cu care simțea toate lucrurile.
El se sculă și se plimba prin casă, pe cînd ea încă vorbea. Deasupra unei console era un portret mare, încadrat în rame de aur, care o înfățișa pe ea, în haine de mireasă, naltă, zveltă și surîzătoare, cum erai în ziua cununiei. Depărățeanu privi lung acest portret, fără a-i mai răspunde.
— Negreșit, adăugă ea, negreșit veți avea de îndurat multe decepțiuni, veți întîmpina multe îndărătnicii, veți da naștere Ia multe animozități; dar acestea să nu vă atingă cîtuși de puțin. Ați asistat desigur la vreo ședință din marile parlamente europene și ați avut privilegiul să cunoașteți ce însemnează luptă de partide. De cînd v-ați reîntors în țară?
— Da, doamnă, răspunse el distrat și privind încă portretul.
Ea se sculă și se plimba încet prin casă, continuînd a vorbi din cînd în cînd. Depărățeanu se întoarse și se uita la dînsa, spre a observa deosebirea ce era între cadră și femeie. Ea surprinse acea privire adîncă și caldă, care venea din ochii lui ca o rază de soare din soare, și o mînă nevăzută, puternică, o ducea spre el, cum duce uraganul o pasăre spre mare. Nebună, tremurătoare, se apropie de dînsu și își lipi capul de umărul lui, privind împreună portretu.
— Sunt eu... Mă mai cunoști? Îi zise cu vocea stinsă,
— am îmbătrînit mult... Și se lipea de brațul lui eu respirarea greoaie, cu sînul bătînd de puterea sîngelui, care îi alerga prin vine, viu, arzător, tînăr. Sunt tot eu, Alexandre...
Pentru Depărățeanu, o noapte cerească se coborîse din văzduhul cald și îi acoperise ochii și sufletul. Întinse o mînă să-i coprindă talia. Deodată un plîns întrerupt, lung, suspinător, plînsul inimei ei, se auzi, iar ea smucindu-se din brațele lui fugi într-o odaie vecină. Era datoria, care, un moment copleșită de puterea simțurilor, de imensitatea iubirei, i se redeșteptase în suflet, ca un judecător nemilos.
Depărățeanu rămase înmărmurit, cu capul pe mînă, neștiutor de ce mai era, de ce mai trebuia să facă, de ce devenise ea. După cîteva minute își luă pălăria și ieși. În scară întîlni o femeie de serviciu pe care-o trimese, spunîndu-i că stăpîna sa era bolnavă și rugînd-o totodată să vie să-l vestească dacă mergea mai bine. Femeia, peste cîteva momente, se coborî spunînd că nu-i nici un pericol. Era un leșin fără urmări, după cum adesea i se întîmpla stăpînei sale.
Depărățeanu plecă.
Ziua următoare nu fu decît o continuare a celeilalte și celor trecute: o zi fără lumină, fără soare, fără viață; o zi moartă. Către seară o slugă intră și-i aduse o scrisoare. El o deschise cu nerăbdare. Iată ce coprindea ea:
„îți scriu aceste rînduri, pentru că simt în mine o dorință nebună de a te mai vedea, de a-ți vorbi, de a-ți spune o groază de cugete și de simțiminte cari-mi umplu capu și inima, cum umple un cataclism ceresc albia unui rîu liniștit.
Sunt în lume fel de fel de caractere; sunt fel de fel de inimi, și în inimi sunt fel de fel de porniri. Pe toate acestea este un rege nevăzut, locuitor al văzduhului, care le unește, le țese, le alcătuiește astfel, încît unele ies mai bine, altele mai rău, altele rău de tot. Regele se cheamă hazardul. Nu zic întîmplarea, fiindcă ea nu explică destul de bine aceea ce voi să înțeleg.
Dacă am trăi într-o republică, în care viața acestui stăpînitor să nu fie cunoscută, cînd am închide ochii și am întinde mîinile în aerul liber, căutîndu-ne sprijinul vieței, tu ai fi aproape de mine spre a-mi răspunde; eu aș fi lîngă tine spre a mă face, pentru totdauna, sclava ta. Dar; hazardul trăiește.
Te-am cunoscut, Alexandre, de patru ani. Te-am iubit așa de mult, încît patru ani mi se pare puțin spre a cuprinde această imensitate. Te-am iubit dar, dintr-o altă lume, unde desigur am trăit.
Am avut însă prejudiții ca toți oamenii din secolul meu, și puțină cochetărie ca toate femeile din zilele mele. Erau minute în vremile trecute, în cari, ca și astăzi, simțeam o putere dumnezeiască care mă ridica de pe pămînt, și, într-un vînt de uragan, mă apropia de tine. Însă totdeauna egoismul cel laș nu mă lăsa să-ți vorbesc. Dacă atunci te-ai fi întors tu și ai ii zis cel dintîi o vorbă, aș fi plecat cu tine în lumea mare, fără grije de viitor, fără
Temere de gura lumii. Vai...! Gura lumii! Și oare astăzi n-o cunosc? N-o știu cît cîntărește? N-o știu ce i se cuvine?
După ce ai plecat și eu m-am măritat, a trecut o bucată de vreme în care mi se părea că traiul meu e o frumoasă piesă de teatru în care se zic bucăți patriotice și încîntătoare, dar care va înceta îndată ce se va lăsa perdeaua. Simțeam de atunci că fondul vieții cele adevărate nu era partea pe care mă învăța bărbatul meu s-o cunosc, ci alta, alta cu totul. Prin aceasta nu voi să vorbesc rău de dînsul; fiecare înțelege viața după cum o trăiește și o simte după cum o înțelege. Eu am înțeles-o altfel și o simt altfel.
Am voit adeseori să-ți scriu, dar temerea că poate să nu te găsească scrisoarea mea m-a oprit. Niciodată n-am crezut că m-ai uitat. Știam că mă iubești, fiindcă simțeam cît de mult te iubesc eu însumi.
Astăzi însă, cînd te-am revăzut, cînd am trăit in trei ani trei veacuri de amărăciune și de urît. Cînd am înțeles că surîsul blînd al vieții noastre este iubirea; cînd temerea de gura lumii nu mă mai atinge într-un nimic; astăzi, îți scriu ca să-ți spui că te iubesc ca pe sufletul meu.
Am avut, Alexandre, nenorocul de a ne cunoaște fără să ne cunoaștem. Hazardul ne-a luat pe fiecare de mînă și ne-a purtat prin lumea pe care ne-o pregătise și pentru care ne păstra; tu pentru Cameră și eu pentru saloane și sărbători. Insă nici unul nici altul nu eram născuți cu această menire. Amîndoi eram poeți: tu îți iubeai muza; eu te iubeam pe tine. Acum tu umbli după zgomot; eu după mormînt.
• Astăzi am să-ți cer încă un serviciu. Simt că dacă te-aș vedea iarăși, dacă mi-ai spune o singură vorbă, dacă m-ai privi încă, cum m-ai privit ieri, toată mintea mea ar pieri și aș cădea ca o ființă desprețuită, ca cea din urmă femeie. Nu am astăzi nici o remușcare pentru faptul brut al căderii. Dar, din toată ființa mea, cît a suferit, cît a dorit, cît a așteptat, mi-a rămas curată iubirea, și ar pieri farmecul acestei suferinți delicioase, dacă nu aș putea să rămîi ceea ce am fost.
Voi face ca săptămîna viitoare să plecăm în Italia. Nu-ți spui să cauți a mă uita; dar caută a nu mă întîlni.
Maria Horea. “
Desigur e urît a istorisi povești triste și mai ales amoruri triste și nefericite. Dar bănuiesc că din trei părți ale omenirei, două părți și trei sferturi sunt cei nenorociți, iar restul fericiții sau nesimțitorii. Și, fiindcă am intențiune să public această simplă istorisire, caut, pe lingă adevărul care a existat, să spui lucruri cari să intre în domeniul intelectual și sensibil al celor două părți și trei sferturi. Datoria mea de observator și de critic mi-o îndeplinesc'pe cit pot. Ceea ce însă îmi place cu deosebire în proză este tabloul. A desena cu fraze și a colora cu vorbe aceea ce este dat cărbunelui și colorilor e tot ce poate surprinde și aprinde mai mult închipuirea.
Încît, despre năravurile timpului, sunt de părerea lui Octave Feuillet : unui romancier nu îi este îngăduit să rîdă de timpurile sale; îi este însă permis să le arate astfel cum sunt, în toată goliciunea și cu toate infamiile lor. — Sau nu-i mai este permis nimic.
Domnul director al Ministerului Trebilor. Dinafară se găsea atunci aruncat în valurile unei politice de reorganizare înlăuntrul țării și de înălțare înafară. El înota cum putea. Cînd mergea la Palat, cînd la Consiliul de Miniștri, cînd la Cameră, cînd iar la Palat și iar la Consiliu; în sfîrșit, vecinie se găsea pe drumuri.
Tache Horea era un om cum sunt azi mulți la noi: cu o înfățișare plăcută, nu prost deloc, ba poate chiar deștept, dar de o deșteptăciune sucită. Dacă i-ai fi pus o întrebare ca aceasta: „Ia spune-mi, domnule, cum ar fi mai bine să zici ca să fii înțeles: o republică seamănă cu un stup de miere în care fiecare albină lucrează deopotrivă cu celelalte și în care trîntorii sunt omorîți? Sau, un stup de miere se aseamănă cu o republică în care fiecare cetățean lucrează egal cu ceilalți, iar leneșii și paraziții cari trăiesc din spinarea altora ar trebui uciși? “ți-ar fi răspuns că stupul se aseamănă cu republica sau că e totuna. Avea o spoială de instrucție cum au mulți oameni în statul nostru. Știuse prin grația sa exterioară să fure protecția doamnei Cuza, protecția uneia din cele mai deosebite femei și doamne ce a avut vrodată o țară, și această protecție o exploata cu multă dibăcie. Cînd era într-un
Salon, aducea numaidecît vorba de doamna țării, de destincțiunile ce i le acorda, despre înalta sa afecțiune pentru el și familia lui. Aceasta, dacă îl înălța în ochii străinilor cari îl înconjurau, în ochii femeii sale îl micșora mult, și cu atît mai mult cu cît ea era atinsă de această pretențiune absurdă de a se cocoța tot mai sus, tot mai sus, mai sus chiar decît nivelul inteligenței și al puterilor sale, în adevăr, dacă ar înțelege bărbatul că cel mai conștiincios și mai aspru judecător, pentru faptele sale, este femeia; că nimeni nu poate mai bine decît dînsa să-l cîntărească; că nimeni nu e mai aproape de el ca să-i vază oglinda sufletului; că femeia stabilește o vecinică comparație între omul de cămin și omul de reuniri publice; că nu se cuvine să renegi între străini aceea ce ai învățat-o în public; — dacă ar ști toate acestea bărbații, desigur, ar cinsti pe femei mai mult decît le cinstesc astăzi și s-ar învăța să le aibă ca pe niște oglinzi, în cari faptele lor s-ar reflecta, frumoase sau urîte, după cum oglinda este mai curată sau mai întunecoasă.
Maria Horea își judeca bărbatul cu dreapta și matura sa cugetare, și cu cît mai mult îl înțelegea, cu atît mai puțin îl considera. Cît despre dînsa... el se însurase spre a avea un salon. La viața femeii sale nu da multă băgare de seamă, pentru cuvîntul că era convins că el, el, Tache Horea, nu putea fi înșelat. Adevărul e însă că ea, ea, Maria Horea l-ar fi desprețuit și mai mult cînd l-ar fi știut încornorat; de aceea nici nu cugeta la mijloacele de a-l înșela.
După cum făgăduise lui Depărățeanu, după o săptămînă plecă cu tatăl său în Italia.
Înainte de a pleca, trecu prin Slăvești și, ca și altădată, veni la pădurea în care își trecuse o parte din tinerețea sa. Pe crengile copacilor era gheață; în locul ierbii, naltă și mătăsoasă, era zăpadă.
— E iarnă în natură ca și în suflete... O, Doamne... dacă am a mai trăi zece ani, dă-mi-i pe toți pentru o zi de vară... După aceea plînse.
A doua zi trecu pe la moșia Depăraților să vadă pe boier Sandu. Apartamentele poetului erau închise. În lipsa lui nimeni nu intra decît la rari intervale spre a deschide ferestrele și a îngriji florile. Maria ceru să i se deschidă. Ea își petrecu o zi întreagă printre cărțile, bronzurile, cadrele și notele poetului. Era atît de fericită, de a se găsi în acea atmosferă de viață intimă, lingă patul, lîngă florile, lîngă pianul, lîngă caietele lui, încît ar fi dorit să nu se mai dispartă niciodată de ele. Pe o masă lungă de stejar sculptat, erau grămădite fel de fel de cărți, fel de fel de broșure, unele deschise, altele strînse în bănzi, altele rupte; caiete cu tot felul de începuturi, visuri deabia urzite; albumuri cu desenuri; foi zburătoare; scrisori începute și o mulțime de alte lucruri cari înconjură viața de toate zilele a unui om de gust.
Într-un volum care se afla pe masă, deschis, Faust, tradus în franțuzește, ea scrise:
„Azi, în 22 decembre 1884, la moșia Depărați.
Pentru stăpînul acestor lucruri și iubitul meu Alex. Depărățeanu.
Cînd vei citi aceste cuvinte, eu voi fi departe. Dar de departe ca și de aproape sunt a ta, cu cuget, corp și suflet. Vino în Sicilia. Mă vei găsi la Palermo.
Maria Horea.
VIII
In București clocoteau pasiunile politice ca osemintele celor păcătoși în cazanele infernului. Ciocoii cu boierii, sau parveniții cu nobilii, or străinii cu pămîntenii, erau în luptă. Fiecare ședință a Camerii era un adevărat cîmp de bătaie, în care urile, intrigele, sentimentele de clică, năravurile hrăpitoare se dezlănțuiau, luptîndu-se corp la corp cu principiele de libertate, cu neatîrnarea persoanei și a cuvîntului, cu regenerarea națională. Numele 4ui Kogălniceanu zbura din gură în gură, pentru unii ca un talisman de dezrobire, pentru alții ca semnul unui cataclism social apropiat; producîndu-le unora bucurie, altora întristare; dînd unora încredere, altora temere; mergînd ca o grindă puternică pe valurile acestei mări furtunoase, adesea afundat, dar totdeauna sigur că va reveni la suprafață. Vodă-Cuza și cu primul său ministru înțeleseseră că era prea mult timp de cînd dormeam. Vodă-Cuza și cu primul său ministru înțeleseseră că trebuia să ne deșteptăm. Vodă-Cuza și cu primul său ministru aveau inimele mari și pasiunile mici, cînd era vorba de moșia obștească. Ei lucrau mină în mînă, domnul cu încredere
În ministru și ministru cu sprijin în domn și încredere în tară. Ei erau singurii convinși că geniul acestei țări îi va înțelege, înțelegînd reformele ce dau. Ei singuri în mijlocul acelor furtuni formidabile, își păstrau frunțile senine și neclătinate, ca stejarii pădurilor prin fumul norilor și zbuciumările uraganelor. Ei singuri, ei numai, acești doi oameni, domnul și ministrul, unul cu fruntea în raze, cellalt cu capul în lumină, mergeau, gonind întunericul capetelor strîmte, către țelul obștesc, către mărirea nației. Și astăzi... astăzi aceste două figuri dorm: una sub umedul strat al pămîntului, alta sub apăsătoarea greutate a indiferenții. Istoria, sfînta istorie, va înscrie pe paginele sale nepătate, în litere de aur aceste două nume: Cuza și Kogălniceanu — și tot sfînta istorie va pune doliu împrejurul filelor pe cari se vor scrie numele trădătorilor. Spatele pe care Cuza a subscris abdicarea va sluji în vecinicie ca masă simbolică pe care intriga și nerecunoștința au condus mîna geniului spre a-și iscăli verdictul morții. Cuza a murit, dar Cuza trăiește! Kogălniceanu e pe jumătate uitat, dar vouă tuturor cîți l-ați uitat, vă e mintea întunecată, sunteți orbiți de pasiuni, nu mai vedeți, nu mai auziți, ați amuțit! Și ce au făcut oare mai mult, pentru patria lor, Cavour cu Vittorio Emanuel?1, ce diferență este între dînșii, și Cuza cu Kogălniceanu? Nu au făcut nimic mai mult și nu este nici o diferență, decît că Vittorio Emanuel a murit pe tron, și contelui Cavour i s-au ridicat statui, iar Cuza a murit pe pămînt străin, izgonit, pribeag, singur, și Kogălniceanu e aproape uitat, aproape gata să fie învins în alegere de cel dintîi copii roșu2 care ar ridica*capul.
Printre oamenii tineri din parlamentul țării, Depărățeanu era un aprig apărător al ideilor de libertate și de stabilirea unei egalități posibile între boier și țăran. Atunci, mai mult decît oricînd, țăranul era ilot. Atunci, mai mult decît oricînd, el avea nevoie de a fi susținut. Depărățeanu își luase în Cameră frumosul rol de orator scriitor, și dușmanii lui aveau să se teamă atît de cuvîntul cît și de condeiul său. El însă vorbea rar, pentru respectul
1 Camillo Benso Cavour (1810—1861) și Vittorio Emanuel al II-lea (1820—1878) au fost eroii principali ai Revoluției italiene de ia 1848; ultimul ajunge rege al Italiei în 1861 (n. ed.).
2 .. Roșii “erau denumiți în epocă liberalii (n. ed.). aAici cu sensul de egalitate în fața legilor (n, ed.).
Sa
Ce datora colegilor săi, mai bătrîni și mai vechi decît dînsul în arta de a vorbi și de a face politică. Visul său cel mare, după ce văzuse unirea Moldovei cu România, era, ca al fiecărui tînăr patriot de atunci și poate și de acum, unirea tuturor românilor sub un singur cap. La aceasta lucra pe cît îl iertau mijloacele și pe cît nu-l împiedicau șefii partidului său. Mai calmi și mai moderați. Adeseaori cugetînd la mizeria în care văzuse pe țăran acasă și la luxul și somptuozitatea în care trăiau fiii grecilor, românizați și patriotizați, în Camera țării, îl apuca dezgustul, și după ce declara că dinainte acordă orice libertate țăranului său, după cum îi acordase pămîntul din moșia sa, se retrăgea pe o bancă în fundul Camerii și acolo visa la mărirea viitoare a națiunei și la micimea prezentă a oamenilor. Cîteodată gîndul său îl pornea pe urmele Măriei și pe urmele ei era fericit, închipuindu-și cum trăia ea împrejurul bătrînului său tată, sau, mai bine, cum trăia bătrînul împrejurul ei, naiv, vesel și mulțumit. Sunt flori, își închipuia Depărățeanu. Pentru cari razele soarelui străbat adesea printre mii de frunze, ca să le încălzească sau să le fure parfumul. Tot astfel sunt ființe în lume, pentru cari ai străbate nemărginirea, ca să le poți vedea adîncimea sufletului sau să le poți înțelege taina privirii. Italia... să mai merg în Italia... cu adevărat ar fi o mare odihnă pentru spiritul și impresiunile mele; dar ea m-a oprit de a o urma...
Pe Tache Horea adesea îl întîlnea la Cameră galant, vesel și nepăsător. Pe lîngă miniștri, și în special pe lîngă Kogălniceanu, cu toată importanța sa, se reducea, se anihila atît de mult. Încît l-ai fi luat drept un mizer postulant, venit după pulpana vreunui deputat. Deîndată însă ce rămînea cu alții mai pe jos decît el. Își relua iarăși masca mîndriei și aerul înaltei sale persoane. Cîteodată întîlnea pe Depărățeanu, și atunci, cu o profuziune de mișcări și de vorbe, îi zicea:
— Ce mai faci mon cher, ești bine? Ce-ți face familia? Nu te-ai dus nicăieri iarna asta. Eu, uite-mă-s, nu-mi văd capul de treburi. Acum viu într-o fugă de la Palat după ministrul Justiției și nu-l văd pe-aici. După aceea iar trebuie să mă întorc la Palat, căci M. S. Doamna m-a însărcinat să-i comand colecția bucăților lui Bach și trebuie să-i duc rezultatul. Multe complimente boierului
Dacă te duci la țară. A-propos, n-ai d-ta L’esprit des loîs de Montesquieu? Și, fără să aștepte răspunsul, pleca.
În astfel de vise și cu astfel de oameni trecu Depărățeanu iarna și mai toată sesiunea Camerii din anul acela. Către primăvară, sătul de zgomot și de intrige, se duse la moșie să-și vadă părinții. Căutînd pe masa sa de lucru, dete de volumul lui Gerard de Nerval în care Maria îi scrisese cea din urmă dorință a ei.
Prima sa cugetare fu să plece chiar de a doua zi. Cu toate rugăciunile tatălui său, el nu mai așteptă decît dezghețul Dunării. După o lungă și ostenitoare călătorie ajunse la Palermo.
Palermo, vechi și renumit oraș al Siciliei, scump românilor pentru rămășițele unuia dintre cei mai însemnați bărbați ai lor, rămășițele lui Bălcescu; Palermo, în care marele istoric și patriot a respirat cele din urmă ceasuri ale existenții sale; în care cugetarea lui a format pentru noi, toți românii, cele din urmă planuri de mărire,. Cele din urmă visuri de înălțare; Palermo, cetatea cu turnurile masive ale evului mediu, cu palatele sale de piatră, aninate pe vîrfurile stîncilor, cu inscripțiunile sale heraldice înnegrite de arșița soarelui; Palermo, care adesea a pus în mișcare nobila și delicata cugetare a lui Bellini , Palermo, avea să primească în sînul său pe un al doilea bărbat al țării, pe Depărățeanu.
Alături de Palermo, într-un sătuț de cîteva familii de pescari, era o mică vilă, aproape părăsită de un englez, care venise cu cîțiva ani înainte în fiecare iarnă spre a-și lungi zilele. Acolo se așezase Maria cu tatăl său. Depărățeanu se prezintă în satul lor către seară. În capul scării întîlni pe tatăl Măriei cu aerul trist și neliniștit. Se vedea de pe fața bătrînului că viața în țară străină îi scurtează zilele. Cum îl văzu îl luă în brațe ca pe copilul lui, întrebîndu-l ce mai era prin țară, cine murise, de cine mai trăia; cum mai mergea guvernu; ce prefect mai aveau și o mulțime de alte lucruri.
— Bine că ai venit, Alexandre. — El învățase a-i zice pe nume — Maria nu iese deloc. Tot mă întreabă dacă am mai auzit ceva de prin țară. Bărbatu-său nu i-a scris de mult.
— A... da. E foarte ocupat.
— Bine bine, haidem la dînsa.
Și, fără a mai asculta protestațiunile lui Depărățeanu, îl introduse într-un salon a cărui fațadă era deschisă pe
O terasă care da pe mare. Razele soarelui în apus străbăteau voioase printre cutele unei draperii de mătase ale cării mii de flori și floricele aurii se aprindeau ca de foc la lumina lor. Un aer cald, dar plin și sănătos, venea de pe suprafața apei, lină și limpede, să tremure crăngile portocalilor, cari decorau în vasele lor mari, marginile terasei. Înainte se vedea marea, încadrată în draperie ca într-un ram, formînd un orizont nețărmurit, în continuitatea căruia se zăreau mici puncte albăstrii, legănîndu-se pe pînze pînă dispăreau. Un miros plăcut de cărbune, particular satelor și orașelor de apă, se simțea în aer, iar la rari intervale fumul gros al vreunui vapor se desena pe pînza albastră a mării, dispărînd și el în strigătele și semnele celor după țărm.
Maria sta într-un fotoliu, în fața acestui tablou viu, cu un album pe brațe, și se părea că scrie sau desenează ceva. Cînd intră Depărățeanu cu tatăl ei, ea nu se întoarse.
— Maria, zise bătrînul, iată cineva care-ți aduce noutăți din țară.
Atunci se întoarse către dînșii.
— Alexandre!... A... domnule, iartă-mi mirarea și emoțiunea pe care nu mi-o pot stăpîni; dar e atîta timp de cînd n-am văzut un român... și cu deosebire un cunoscut, un prieten... Vederea dumitale mă umple de bucurie, dar în același timp mă întristează: au vei fi suferind și d-ta de vro boală de piept ca să vii la Palermo?
— Eu ies pentru o jumătate de ceas, zise tatăl ei. Acum Maria te va întreba îndestul pentru ca să nu-ți mai rămîie vreme să-mi răspunzi și mie. Mai pe urmă...
Rămași singuri, ei tăcură cîteva momente. Depărățeanu se uita la ea. Maria slăbise mult.
— E frumos la Palermo, d-le Alexandre?
— Da, doamnă, e frumos. Mai adineaora mă întrebați dacă sufăr de piept. Eu nu sufăr, dar d-voastră îmi păreți mult schimbată.
— în bine sau în rău? Întrebă ea zîmbind și uitîndu-se la dînsul.
— In bine, doamnă, pentru figură.
— Aceasta mă bucură. Doream să mă vezi înainte de...; doream în fine să mă vezi; și sunt cu atît mai fericită cu cît mă găsești mai frumoasă. Vezi, d-le Depărățeanu, prin tarile acestea calde ți se pare că n-o să mai mori niciodată. Și cu toate astea... Sunt sigură că în mintea dumitale de poet trebuie să mă compari acum cu vreo roză încă străinei! Oare, dar care la cea dintîi tremurare a ramurei se va scutura.
El nu răspunse nimic acestei glume.
— Te-am supărat poate. Iartă-mă și spune-mi ceva despre d-ta și despre țara noastră. Iți mărturisesc că de patru luni, ca să mă întîlnesc cu un român, trebuia să mă duc în oraș, la mormîntul lui Bălcescu. De cînd m-am legat prietenă cu spiritul acestui om mare, m-am făcut mai serioasă, am început să învăț istoria țării. În adevăr, românii nu se gîndesc oare să ducă rămășițele lui Bălcescu acasă la d inșii? E o nedreptate pe care Dumnezeu nu o poate îngădui, către acest martir. Zic Dumnezeu, căci oamenii îngăduiesc toate nedreptățile, numai să nu-i supere. Sau poate d-ta ai. Venit pentru acest sfîrșit la Palermo?
— Nu, doamnă.
— Atunci?
— Am venit să-ți îndeplinesc cea din urmă dorință.
— A mea?
— Da. Mi-ai scris să viu la Palermo și iată-mă-s. Numai, am venit așa de tîrziu, căci tîrziu am găsit dorința d-tale scrisă în Faust. Poate că aș fi plecat mai de mult, dar mă opriseși de a te urma.
—A... domnule, e prea frumos din parte-ți, și-ți sunt datoare multă recunoștință pentru această orbească ascultare ce-mi dai. Te-am oprit... o, da! Te-am oprit, căci nu mai puteam!... Ah, a iubi și a fi silită să taci... Te-am oprit, Alexandre, dar după aceea ți-am scris să vii, căci acum nu mă mai tem de viitor. Vino și iubește-mă ca altădată. Spune-mi simțirea ta cu vorbe dulci, cu vorbe de foc; spune-mi că m-ai iubit totdauna, că ai cugetat la mine, numai la mine... Eu? O... eu nu am avut alt vis decît de a te revedea, de a-ți strînge mîna, de a-ți spune că nu ai lipsit un singur moment din cugetarea mea. Și acum, pentru ce nu ți-aș spune ceea ce sunt și ceea ce voi deveni în curînd. Sunt ofticoasă. Am rîs adesea de romanele cari sfîrșesc tragic, și cari, mai mult sau mai puțin, seamănă Damei cu camelii, dar se vede că e scris ca
Fiecare cititor sau fiecare privitor să devie cel puțin o dată în viața sa actor. De ce m-am îmbolnăvit nici eu nu știu. Se pare însă că a îngrămădi în suflet durere peste durere, suferință peste suferință, fără a le spune, fără a le plînge, fără a le murmura, este a pleca pe drumul care duce la Palermo. Cîți ani sunt de cînd te-am văzut în pădure? Parcă sunt 100 de ani, atît de încet au trecut zilele de dor. Vezi, se vede că dorul trăiește, nu e o poveste. Tocmai citeam niște poezii vechi, din cari am oprit în albumul meu o strofă:
„Supt a sufletului geană E o tainică poiană Cu flori albe de. Mohor Și cu triste flori de doiv‘
Cît e de adevărat! Sub geana sufletului e o poiană în care cresc tristele flori ale dorului...
Depărățeanu o asculta fără a zice un singur cuvînt. Ea spusese că era bolnavă. Trebuia dar să moară. Ea?
— Se zice că lirismul dovedește, pentru societatea, ca și pentru ființa pe care o stăpînește, o mare înălțare a moralului. Aceasta-mi face multă onoare, căci găsesc astăzi că, deși am rîs mult de poeții lirici și de persoanele jalnice, eu însumi am avut în fundul sufletului o înclinare naturală către melancolie. Nu așa că am fost o femeie tristă? Vei putea după moartea mea să scrii un roman, care să atingă multe suflete. Caută numai de a-mi ascunde bine numele.
După aceea își întinse brațele către el și se sculă încet după fotoliu spre a se plimba la brațul lui pe terasa ce da pe mare.
Trăiră o lună încă la Palermo. Fericiți. Fericiți! Cugetați bine.
După aceea se întoarseră în țară. Ajuns, Depărățeanu se bolnăvi. În anul 1865 se stinse, simplu și iarăși departe de dînsa cum și trăise, la moșia sa. Ea a trăit încă, și trăiește și astăzi. În romanul care s-ar fi putut scrie despre dînșii, simplu și nepretențios ca și viața lor, numele
i s-a tăcut.
1879, octombrie
1 Contele de Monte-Cristo, celebrul roman al lui Al. Dumas - tatăl (n. ed.).
1 Aluzie la fabula lui La Fontaine Lupul și mielul; motivul este reluat și de către fabulistul român Gr, Alexandrescu (n. ed,).
3 — D. Zamfirescu: NUVELE