Ursitul

Ursitul de Artur Stavri

Viețuesc într'un palat
Trei copile, trei surori,
   Gingașe fecioare
Ce nu știu de sărutat,
Ci surîd ca niște flori
   Ne-atînse de soare. —


Și sînt mîndre toate trei
Și aidoma la față;
   Fetele 'ntre ele
Samănă ca trei scîntei,
Ca pe crini, în dimineață,
   Trei limpezi mărgele.


Vrînd a le feri de dor,
De-un suspin ce-ar fi 'ncâlzit
   Sînuri de zăpadă,
Împăratul, tatăl lor,
Cu blestem a juruit
   Nimeni să le vadă.


Da 'ntr'o zi de Mai, s'a dus
Una, numai un răstimp,
   Sub un măr în floare;
Vîntu-aduse din apus
Un adînc miros de cîmp
   Și-un miros de mare.


Și-i îmbălsămează 'n păr
Ghințiane și țintaur
   De-i ca îmbătată,
Păn' adoarme 'ntr'adevăr
Împletind un vis de aur,
   Drag ca nici-odată:


Parc'un înger o mîngîe —
Și în pletele-i se scutur',
   De pe crengi măiastre,
Albe flori de alămîe —
Și 'ntre ele zboar' un flutur
   Cu aripi albastre,


Zboară legănat ușor
Prin lumina unui vis;
   Ca pe o răsură
Se scoboară binișor,
Aripi străvezii a 'nchis -
   Și-i căzu pe gură.


Fata într'o clipă sare:
De alături se ridică
   Nalt și mîndru Crai.
Ea-l socoate arătare —
Și sperieata turturică
   Fuge fără grai.


Dar văzuse împăratul,
Din pridvor, fapta' ntîmplată.
   Negru de mînie,
A sculat întreg palatul:
Viu sau mort să-l prindă'ndată
   Și cu el să vie.


L'au adus legat în fiare.
Albă-i fața ca de cridă
   Și-l înneacă plînsul:
Sigur pentru-o sărutare
Împăratu-o să-l ucidă
   Și-i păcat de dînsul!


Stă părintele pe gînduri —
Și tărziu i s'auzi
   Vorba răspicată:
„—Dacă pînă în trei rînduri,
„Dintre fete, va ghici
   „Fata sărutată,


„Vina lui iertată fie!"
Ca s'aleagă la noroc,
   El c'o mîna cheamă
Cele trei surori să vie.
Vin tus-trele la un loc,
   Toate trei de-o samă


Și la fel înveșmîntate,
Numa 'n alb - și fie-care
   C'o garofă 'n piept....
Craiul, palid, se socoate:
Cui a dat o sărutare?
   Le privește drept;


A ales; dar își ia sama.
Iar copila, se 'nțelege,
   Fără vre-un alt gînd,
Vînt iși face cu năframa —
Și pe dînsa o alege
   Craiul tremurînd.


Fu minunea să se 'ntîmple,
Că tot ei i se 'nfioară
   Părul aurit.
Ea-l așează pe la tîmple —
Și-o alege-a doua oară
   Craiul liniștit.


Și tot una dintre ele
Își desprinde, turburată,
   Cît sa-i pice jos
Garofița pe podele —
Și-o alege înc'odată
   Craiul luminos.


„— Fie-i viața dăruită!"
Îns'amar o podidește
   Pe copilă plînsul;
Face-un pas și stă pierită:
„—Iartă, tată — și'nvoește
   „Sâ mă duc cu dînsul!"