Ursita (Dan)

Jump to navigation Jump to search
Ursita
de Pavel Dan


– Bună sara, zise Vasile intrînd grăbit, parcă alungat de cineva. E un frig de să nu scoți cînele din casă, și ninge… ninge de îngroapă.

– Sara bună, Vasilie. Șezi. Uite aici, să nu fie ceva pe laviță, cum umblă copiii, răspunse femeia, întinzîndu-i un soaun cu spate după ce-l șterse cu șorțul.

Vasile, un țăran îndesat, cu ochii mici scăpărători, cu mustățile pleoștite, se așeză greoi de pîrîi scaunul, scuipă între opinci, întrebînd:

– Cum o mai duce?

— Pare că s-a mai liniștit de cînd i-a descîntat de deochi în pămînt Ravica Rarului. Apoi, după un răstimp, adăugă, lungind vorbele: Mai știe-ne Dumnezeu! Cîte n-am încercat de șase săptămîni, de cînd zace și se zbate ca șarpele! Să ferească Dumnezeu, Vasilie, de așa chinuri și pe cei care omoară la drumuri. Nu poate zice că n-am umblat după leac. Că umblat-am destul… Cine ce m-a învățat, aia am făcut. Descîntatu-i-am la nouă muieri cu apă de la nouă izvoare. Am fost și la femei meștere, că — Doamne, iartă-ne — am crezut că-i făcătură. Am dat slujbe la popi cu credință, da nu i-au folosit cu nimic. Se vede că asta ne-a fost nouă scris s-o petrecem …

Femeia zgîndări șperla din cuptor cu vătraiul; mai era un pumn de jeratec, care se ținea deolaltă, ceea ce prevestea ger, și luîndu-și sumanul pe umeri, căci nu era de glumit cu vremea, ieși să aducă paie.

Iarna era grea; balegile, cîte le uscaseră pentru foc, erau pe isprăvite; ca să le mai cruțe, făceau foc cu paie.

Rămas singur, Vasile își roti privirile prin casă, dar, negăsind nimic deosebit, trase scaunul lîngă cuptor și își lipi palmele de trunchiul cald. În fața lui un paianjen roșu, cît o boabă de măr, se coborî alene pînă în dreptul nasului, se uită la fața omului și porni înapoi pe ață în sus, grăbit.

Omul se uită cum se pierde în negrul tavanului, apoi își ridică o palmă, se uită la o bubă vindecată și iar o lipi de trunchi.

Era fratele Anei. Bărbatul ei era beteag, și el venea seara să vadă ce face. Dacă i-e scris omului să moară, va muri. Ana își va găsi ea rosturile. E greu, de bună seamă, dar dacă Dumnezeu așa a rostuit lucrurile, n-ai ce face. Vasile căscă lung, cu zgomot.

Încăperea era mică, sărăcăcioasă. În fund se afla masa înaltă, pe care mai rămăseseră cîteva bucăți de mămăligă. În patul de după ușă dormeau copiii descoperiți, în celălalt pat zăcea bolnavul, acoperit cu bunda. Înlăuntru plutea un aer greu, înțepător; un amestec de aburi, fum și praf, în care lampa slabă părea scufundată într-o apă murdară.

De pe păreți, cîțiva sfinți eu cercuri pe cap — odată aurii, acum negrii — se uitau unii la alții strîmbîndu-se de scîrbă. Respirația bolnavului, scurtă, șuierătoare, tulbura atmosfera aceea de îmbîcseaiă, întunerec și tăcere.

– Dormi, Iacobe?

– Nuuu…

Acum intră femeia cu un braț mare de paie, pe care le ghemui între vatră și căpătâiul patului.

– Ce- vreme! E întunerec de nu-ți vezi mîna, și ninge, ninge mereu…

Împinse cenușa în fundul sobei, aprinse focul de la lampă și, cînd flăcările bubuiră alergînd spre horn, trase fitilul în jos, ca să nu mai ardă petrol. Odaia rămase o clipă în întunerec. În curînd, cînd se aprinse șomoiogul de paie din sobă, limbile roșii începură să salte pe păreți, în apa neagră a geamurilor.

– Ană, dă-mi apă. Așa mi s-au uscat grumazii… se auzi în odaie un glas scîncitor de bolnav.

Iacob se ridică anevoie, cu trudă, proptindu-se de stavilă; după ce se răzimă de părete, suflă greu, ca omul obosit. În lumina tulbure din odaie i se iviră octali rătăciți, ca două scîntei răspînditoare de întunerec, obrajii scofîlciți, cu pielea vierzuie, întinsă pe oase. Cum sta în vîrful patului înalt, cu bunda în spate, ochii adînciți în orbite și gingiile descărnate, părea boala însăși cuibărită acolo.

Tăceau cu toții; se auzea pîlpîitul focului.

– Ce-ți face nevasta, Vasilie?… Copiii… Întrebă bolnavul, așa, ca să spună ceva.

– Bine, mulțam lui Dumnezeu.

Și iarăși se întinse între ei tăcerea aceea apăsătoare de noapte grea de iarnă; oamenii se uitau în pămînt, fără să-și spună o vorbă, fără să clipească din gene, vrăjiți în pînza aceluiași gînd amar. Femeia își luă furca de tors.

Din cînd în cînd se oprea, punînd cîte un șomoiog de paie pe foc, apoi își lua iar fusul din poală și torcea mai departe. Cînd pocniturile paielor din vatră încetau și femeia punea firul pe fus, se auzea răsuflatul scurt, chinuit al bolnavului.

– Să vă spun oe am visat, zise el, pe neașteptate.

Ana și Vasile se întoarseră spre el ca treziți dintr-un somn adînc. Dar bolnavul se oprise din vorbă; buza de jos îi tremura, ochii i se scăldau în lacrimi. Stete astfel cîteva clipe, luptînd cu plînsul, apoi o rupse grăbit:

– Eu o să mor în lac la Tăureni. Și se uita cînd la unul, cînd la altul. De ce vă mirați? Acolo imi-e ursita să mor și acolo voi muri. Veți vedea voi. Ursita trebuie să se împlinească.

– Asta așa-i, se încumetă Vasile, numai că nimeni nu și-o cunoaște pe a sa.

Bolnavul nu-l luă în scamă, își urmă firul de acolo de unde îl lăsase, mai grăbit, mai plîngător:

– Pare că venise mama, Dumnezeu s-o ierte, la noi și s-a așezat pe laviță, după masă, în frunte. Era îmbrăcată în haine albe. Eu încă m-am mirat și am întrebat-o de ce se îmbracă în alb, dumneaei, muiere bătrînă. Ședea cum am spus, colo, pe laviță, cu coatele pe masă. „Am venit să-ți spun, dragul mamii, că ți-am cumpărat loc de casă la Tăureni, lîngă lac. E o fîntînă acolo, fîntînă cea fără fund — o știți voi; deasupra ei să-ți faci casă nouă, și să nu te mai muți de acolo, că așa e voia lui Dumnezeu. Mîne dimineață prindeți boii la plug și trageți o brazdă pînă acolo”.

Bolnavul tăcu.

– Și ați tras brazda? întrebă femeia.

– Da. Cînd ai intrat tu, Vasilie, și m-am trezit, tocmai trecusem dealul.

– Nu trebuie să le pui pe toate la inimă. Mai umblă și mintea omului cînd doarme.

Bolnavul își scoase un genunchi de sub bundă și își proptise capul în palma dreaptă.

– Visurile curate-s de la Dumnezeu. Eu cînd m-am însurat am visat cu un an înainte pe ceea care îmi era sortită, cînd încă nici nu o cunoșteam. Și mama, Dumnezeu

s-o ierte, ne-a spus cu o săptămînă înainte și ceasul cînd va muri. Mi-aduc aminte, era într-o sîmbătă seara, îi era greu și n-am stins lampa cînd ne-aim culcat. Ea a băgat de seaimă că îi așteptăm ceasul din urmă și ne-a spus: „Stingeți lampa și vă culcați liniștiți, că eu nu mor pînă joi, cînd cîntă cocoșul de ziuă”. Și chiar așa s-au petrecut toate. Cînd i s-a apropiat ceasul, ne-a sculat pe toți: „Amu dați pară la lampă și să aveți lumînare la îndemînă, că se apropie ceasul.” A fost fetmeie cu credință mare și Dumnezeu i-a arătat în vis tot ce va petrece. De-aia zic: acum e rîndul meu, mi s-a împlinit și mie ursita.

– Doamne, omule, cum poți vorbi așa?! Tu ai nevastă și copii…

– Nu vă mai necăjiți de-a nimica, zise Vasile, că nu mor oamenii atît de ușor.

Bolnavul își îngropase capul în palme; cum stătea ghemuit, începu să tremure ca scuturat de friguri.

– Săăăraci copiii mei, vor rămîne pe drumuri, zise el, podidindu-l un plîns amar.

Nimeni nu sări să-l mîngîie, și el plînse multă vreme.

Focul în vatră murea. Întunerecul de afară intra pe nesimțite. Oaimenii și lucrurile se scufundau în noapte, își pierdeau formele, se topeau.

– Ei, ei, suspină Vasile — și glasul lui părea că vine de undeva de sub pămînt, dintr-o lume moartă — dacă ne-am lua după visuri! Eu cîte nu visez, dar cine le mai ia în seamă pe toate? Ar însemna să-ți faci capul călindar.

Se întinse și ridică fitilul. Lumina slabă, ca o față ofticoasă, umplu îndată odaia, parcă înciudată că au ținut-o închisă atîta vreme. Apoi, după ce alungă întunerecul pe la colțuri, sub paturi, se retrase iar în cușca ei, zgribulind de frig, picotind de somn.

– Tu, Vasilie, reîncepu bolnavul, ca frate al Anii, mai uită-te și de ai mei. De un cap de muiere n-are nimeni frică. Or să-i taie răzoarele, să-i fure primăvara mieii. Și copiii…

Îl înăbuși plînsul și se lăsă greu pe pat. Un val de vînt lovi fereastra, și para lămpii clipi fricoasă.

Ana și Vasile își făcură cruce. Afară fulgii dănțuiau fantastic și stratul de zăpadă din fereastră urca mereu. Sus, pe crucea casei, o eucuvaie, țipînd, părea un pui de diavol într-un picior, care aruncă săgeți în noaptea învrăjbită.

– Pasărea morții! …

– Pe vremea asta nu-i merge nici ei bine.

– Nu, răspunse Ana fără să-și deie seama de ce zice. Bolnavul se ridică din nou, încet, trudindu-se; se coborî din pat, îndreptîndu-se spre ușă, gata să cadă.

– Mă duc… mă duc la Tăureni. Vasile trecu înainte-i.

– Doar nu ești copil, să te iei după visuri, măi omule! Ai nevastă, copii. Trebuie să-ți ții casa.

– Mă duc. Nu pot. Acolo mi-e scrisa, acolo mă duc. Lasă-mă.

– Măi omule!

– Lasă-mă …

Vasile și Ana îl luară pe sus și-l puseră în pat, acoperindu-l bine. Ana, după ce își șterse ochii cu năframa, se apucă iar de tors. Într-un tîrziu Vasile se strecură afară.

– Ai grijă, îi zise el femeii, care ieșise să-l petreacă. E vremea rea și i-e greu. Mîne ar trebui să-i facem maslu.

Eu o să mai viu colo de către ziuă.

Ana, după ce se întoarse în casă, se opri în ușă, cu mîinile încrucișate pe piept, dreaptă ca o stană de piatră.

Se uită lung prin odaie, ca și cum n-ar fi cunoscut-o. Apoi, dînd din cap a zădărnicie, se așeză la furcă lîngă vatră. Și toarse mereu…

În capul ei un gînd dureros se învîrtea neîncetat, ca un corb în jurul unui pom golaș pe vreme de iarnă; ochii i se stinseră pe nesimțite… În odaie era liniște.

Sus, în tavan, un cerc turtit de lumină mărginea cîteva podele, o bucată de grindă afumată de care atîrna o pînză zdrențuită de paianjen. Apoi și para lămpii se retrase tot mai adînc în cușca ei, pînă ce adormi și ea.

Bolnavul se ridicase în coate. Privirile îi șerpuiau biciuitoare în întunerec. O scîrțăiitură seacă, îndărătnică se rostogoli prin casă ca un ban de argint pe o tablă de gheață.

Bîjbîind zorit, își potrivi bunda și căciula, ca și cînd în pat ar fi dormit un om cu fața spre părete, și porni grăbit spre ușă. Sub opinci nisipul scrîșni. Parcă s-ar fi dărîmat pe el o claie de vreascuri.

Încremenise. Inima îi zvîcnea puternic și loviturile ei se împlîntau adînc în tăcere. Strînse pieptarul, și, apăsîndu-l cu mîna pe piept, îi înăbuși ticăitul… Undeva, în podele, ronțăia dormitând un cariu …

Noaptea își țesea mai departe firul ei nesfîrșit, urzind oameni și lucruri în aceeași pînză încurcată de somn și tăcere …

Cînd se întoarse Vasile, prin fereastra din față, lumina dimineții curgea gîrlă, făcînd o punte alburie cu un capăt înfipt în sobă. Ana ședea lîngă vatră, cu pieptul răzimat de pat; își pusese mînile sub cap în loc de perină.

– Dormiți?

Un gînd fugar scăpără în creierul lui Vasile și puse mîna pe capul bolnavului:

– Iacobe!

Căciula se turti sub mînă.

– Ană! Iacob! Unde-i?

– Tu ești, Vasilie? Doamne, cum am adormit, zise femeia, trezindu-se, încă amețită de somn. Uite și fusul. Noroc că nu l-am călcat. Da’ m-a furat somnul stînd, ce nu mi s-a întîmplat niciodată. Nu dormisem de pa… t… ru … și, ridicînd ochii, îi îngheță cuvîntul în gură.

Afară ninsoarea încetase. Pămîntul dormea liniștit ca un uriaș pe cojocul căruia căsuțele păreau niște mușunoaie îngropate în zăpadă. Deasupra nesfîrșitei întinderi albe plutea o tăcere rece, înfiorătoare; numai pe cerul neclintit de marmură fumurie croncăneau trei ciori, trecînd, în șir, pe deasupra satului.

De pe prag, prin grădină în sus, ducea o dîră în zigzaguri, de parcă erau urmele unui om beat, care nu-și putuse ridica picioarele, și apoi din loc în loc se oprise, se răzimase de pomi.

Cei doi oameni, lipiți de ușchiorii ușei, se priviră muți o clipă, și prin dosul ochilor lor trecu, ca o geană de nor negru, același gînd …