Ursita/Partea II/Capitolul VIII

←←Partea a II-a: Capitolul VII

Ursita de Bogdan Petriceicu Hasdeu (Partea a II-a: Capitolul VIII)

Partea a II-a: Capitolul IX→→

Care între altele, va fi foarte plăcut mai cu samă băutorilor de bere.

Un an întreg petrecu Mihu în societatea țiganilor.

În cursul acestui timp, mutându-se cu șetrele din loc în loc, sau mai bine zicând, din pădure în pădure, el văzu pe rând aproape toate orașele Moldovei: Iași, Vaslui, Bârlad, Tecuci, Lăpușna, Orhei, Baia...

Dintăi bătut și huiduit, copilul izbuti în scurt a deveni idolul țiganilor, cari începură a-l socoti chiar ca pe un al doilea jude.

În adevăr, Mihu aducea tovarășilor săi un venit grabnic și sigur:

Țiganul Baro îl învăță a fura, țiganca Monda îl învăță a vrăji; ei bine, în câteva lune el îi întrecu pe amândoi.

Admirațiunea făcu pe țigani să-i pună numele de Pura-ciabo, adică „copil bâtrân “: bâtrân prin minte, copil prin vârstă.

Abilitatea scamatorie a lui Mihu se manifesta cu strălucire mai cu seamă în timpul bâlciurilor, la sărbătorile cele mari, la ușa bisericelor, când se grămădea lumea intrând și ieșind. Bună!

A fura mărfuri de prin prăvălii, mâncări de pe la precupeți, paseri de prin curți, pungi de la brâiele neguțătorilor era o glumă pentru un meșter ca Mihu.

Pe de altă parte, grație povețelor țigancei Monda, el se arătă unic în arta vrăjitoriei.

Ca toți țiganii, Mihu se făcea că prevestește viitorul de pe inspecțiunea fizionomiei și a palmei drepte a individului.

Frageda-i vârstă îl ajuta mult pentru a impresiona pe cei curioși, cari aveau mari temeiuri de a crede că un copil nu poate, nu este in stare de a minți cu atâta dibăcie, ci vorbește curat din inspirațiune.

Când îl întreba o femeie tânără și frumoasă, el îi răspundea că o iubește un mândru june, că moare și se topește după ea, că ei amândoi au mulți și puternici dușmani, dar toată vrăjmășia va rămânea în zadar, căci îi așteaptă norocul și așa mai departe. Ce-i drept, unde este acea femeie tânără și frumoasă care să nu iubească și să nu fie iubită? care să nu-și închipuiască că o pizmuiește lumea? care să nu spere că va birui toate piedicele?

Când îl întreba o femeie tânără și urâtă, el îi răspundea că ea sughiță și oftează după călugărie, că viața nu are pentru ea nici o plăcere, dar nu departe e timpul când îi va zâmbi și ei fericirea și o va lua de soție un viteaz, care de mult o îndrăgise și numai nu îndrăznește să-și dezvălească văpaia...

Când îl întreba o femeie bătrână, el îi prorocea trai îndelungat, adăogând, cu un aer profund, că ea are un neam, fiu sau nepot care o iubește foarte mult și care sau că este în drum, sau că-l așteaptă o călătorie depărtată, că se va întoarce încărcat de slavă și de averi, că apoi se va însura, va face un băiat și o fată etc., etc.

În acest mod, Mihu ajunse în curând a fi mesia neamului țigănesc; judele nu-l atingea niciodată cu groaznica sa biciușcă; hainele cele mai frumoase din câte cădeau în mâinile țiganilor serveau pentru împodobirea ingeniosului copil; mâncările cele mai gustoase dintre mâncările țigănești erau de drept ale lui; și — lucru ciudat! — știindu-se important, Mihu se simțea acum mai mulțumit în mijlocul zdrențăroșilor șetrari de cum fusese mai nainte în splendidul palat al postelnicului șarpe, unde-l irita preponderența lui Luca, a lui Iorgu, până și a vânătorului Focșa.

În ziua morții lui Ștefan cel Mare, șetrele din cari făcea parte eroul nostru se nemeriră așezate lângă orașul Siret nu departe de Suceava; un oraș pe atunci mare, împoporat, ornat cu palaturi și biserici, celebru prin relațiunile sale comerciale cu Polonia, prin depozitele sale de săbii, arcuri, cușme etc., astăzi căzut la treapta unui mic târgușor pe jumătate armenesc.

Afară din Siret, pe drumul Sucevei, în dreapta se întindea o luncă; în stânga, față-n față, se lungea un edificiu de lemn în care se fabrica, se vindea și se bea bere.

Bere? o băutură atât de germană și atât de modernă în țara noastră? bere în epoca lui Ștefan cel Mare? ce anacronism! vor striga desigur lectorii, citind aceste rânduri.

Le vom răspunde pe scurt, încuragind mai ales pe acei ce nu beau bere din sentiment patriotic, că ea nu este nici germană, nici modernă!

Mai întâi de toate, cuvântul bere e curat românesc, fiind un substantiv format din verbul a bea. Slavii tot astfel numesc berea pivo, de la verbul piti, a bea.

Al doilea, până în momentul de față, locurile în cari se păstrează orice fel de băutură — bere, vin, rachiu etc. — poartă la noi numele de pivniță, adică berărie, ceea ce dovedește că la început acele locuri nu erau în România decât numai pentru bere.

Dacă aceste două considerațiuni se vor părea glumețe, vom putea înșira texturi lămurite, pozitive, autentice, cum că vinul era puțin cunoscut românilor în secolii XV și XVI, afară numai doară de domni și boieri, pe când berea, nectarul civilizațiunii moderne, era băutura universală a poporului de jos.

Așezământul comercial moldovean al lui Alexandru cel Bun legiuiește anume că nici un străin să nu se amestec în fierberea berei, această industrie fiind permisă numai românilor neaoși.

Italianul Della Valle, călătorind prin țările noastre în prima jumătate a secolului al -XVI, se pronunță în această privință nu mai puțin clar, zicând că românii se adapă cu cerevisia(bere).

Așadară, jos gloria berarilor nemți! trăiască berea română!

Înântrul berăriei despre care ne este vorba, cu ușe deschise, ședeau, beau, cântau și strigau o mulțime de țărani de prin satele învecinate, căci era o zi de marți, o zi nenorocită pentru tot felul de lucruri, dar indiferinte pentru beție, după credința norodului.

Afară, denaintea berăriei, nechezau și tropotau mai mulți cai, legați împrejurul unei căruțe foarte mari, din cele cunoscute atunci sub numele de care armenești, iar în fruntea cailor sta doi armeni cu haine negre, cu păr lung și cu barbe și mai lungi.

— Mi se pare că ne-a înșelat blăstematul de vameș, zise turcește armeanul cu barba în furcă, clătinând din cap.

— Să mai socotim o dată, răspunse suflecându-și mânecele armeanul cu barba țuguiată.

— Legea zice să se ia vamă în Siret de pe tot calul câte doi groși...

— Ei bine?

— Noi avem optsprezece cai; vameșul trebuia să ne fi luat numai treizeci și șase de groși, pe când el ne-a luat tocmai de trei ori atâta, adică două grivne douăzeci și opt de groși.

— Cum de nu vrei să-nțelegi, Carabete, că noi am cumpărat caii chiar în Siret...

— Te înțeleg foarte bine, dar ce urmează de aci?

— Legea zice că unde vei cumpăra calul, acolo să plătești și patru groși de cumpărătură.

— Bine... stai dară, Ovanese! câte patru groși calul, optsprezece cai face o grivnă treizeci și doi de groși, iar nu două grivne douăzeci și opt de groși.

— Nătâng mai ești, Carabete! Apoi uiți cei doi groși de cal vama Siretului?

— Mă prea amețești, Ovanese! Una din două: sau doi groși, sau patru groși!

— Ba nici doi, nici patru, ci șase: patru de cumpărătură și doi vamă.

— &#Î;ți bați joc de mine, Ovanese! Din ce lege luat-ai tu cei șase groși?

Pe când armenii se certau, țiganul Baro, care îi observa de mult, lungit lângă o șatră pe iarbă verde a luncii, în fața berăriei, se sculă, se apropie încetișor de caii armenilor, dezlegă pe cel mai frumos armăsar unguresc, în preț cel puțin de o sută de zloți după valoarea de atunci, încalecă, și ...... la fugă!

Armenii îl zăriră când era deja departe.

— Pradă! pradă! strigă Carabet și, aruncându-se fără multe cuvinte pe un alt cal, purcese în goană.

Câțiva țărani, stând cu ploștele pline de cerevisie în ușa berăriei, plesneau de râs.

— A pățit-o păgânul de armean! și e drept să fie așa, că știi zicătoarea: armeanul plătește gloaba!

În acest moment apăru pe drumul de la Suceava un olăcar, adecă curier, zburând ca săgeata în direcțiunea Siretului; dar când se apropie de berărie, calul său, nemaiputând de o alergare atât de furioasă, însoțită de pocnitoarele lovituri ale unui bici ferecat, căzu jos și-și dete, sufletul.

— Trăsni-te-ar să te trăsnească! —răcni olăcarul, îndreptându-și brâul ce-i acoperea tot mijlocul până la piept și al căruia neobicinuită lărgime era semnul distinctiv al profesiunii curierilor statului— trăsnite-ar să te trăsnească!

Și, uitându-se împregiur, el merse, cu un pas de autoritate, la caii armenilor, puse mâna pe coama unui bidiviu ca să vază de-i pe plac și-l dezlegă.

— Ce faci, ce faci, omule? strigă Ovanes,

— Ia, bine, fac ce vezi, dobitocule, răspunse olăcarul.

— Calul e al meu.

— Zi că a fost al tău.

—Uită-te la cărțulia vameșului, zise cu turburare, armeanul, scoțând din sân un petec de hârtie.

— Uită-te la cartea domnească, răspunse râzând olăcarul scoțând din brâu un alt petic de hârtie.

O grămadă de țigani pe de o parte, o grămadă de țărani pe de alta se grupară cu zgomot în giurul împricinaților noștri.

— Eu, eu, eu sunt vornicul satului, zise cu gravitate un țăran gros și nalt, abordând pe olăcar. Așadară, răspunde-mi tu, cu ce drept iei calul lighioaiei ăștia!

— Eu, eu, eu sunt olăcarul domniei, răspunse curierul maimuțând gravitatea vornicului. Așadară, citește tu această carte domnească.

— Ce scrie în ea?

— Caută și vei vedea...

— Eu nu știu carte.

— Nu știu nici eu.

— Apoi dacă-i așa, poți lua calul, băiete.

— Mulțumim mătăluței...

Olăcarul încalecă, profitând de prerogativa curierilor domnești de a putea apuca la trebuință orice cal particular.

— Ce veste de la Suceava?

— A murit vodă.

Zicând aceasta, olăcarul dispăru în direcțiunea Siretului,

— A murit vodă! a murit vodă! repetară toți cei prezinți, făcând cruci.

Țăranii reîntrară în berărie și se încăierară la bătaie. Ovanes se văieta turcește asupra hoților de moldoveni.

Țiganii se retraseră în șatre, ținură un consiliu estraordinar, la care Mihu luă, firește, o parte activă, și deciseră

În unanimitate ca în aceeași noapte să se miște cu grabă spre Suceava unde neorânduielile ce urmează totdeauna după moartea domnilor le vor permite a dezvolta toate talentele lor naturale;

▲ Începutul paginii.