Ursita/Partea II/Capitolul III

 

Foarte încurcat, fiind foarte revoluționar...

Pentru a înțelege starea de lucruri în care Moldova fu aruncată deocamdată prin agonia lui Ștefan cel Mare, trebuie mai nainte de toate să limpezim chestiunea succesiunii domnilor după vechiul nostru „obicei al pământului“.

Este învederat că, pe baza unei atari constituțiuni, fiecare moarte de domn trebuia să fie simptomul unei turburări din partea poporului de jos — care se încerca a dobândi și el o acțiune în alegerea stăpânilor — și din partea pretendenților, la cari intrigau pe lângă aristocrați, zicându-se a fi os de domn.

Chiar înainte de a muri Ștefan-vodă, două răscoale se declarară la două capete ale Sucevei: răscoala dentăi, în Mahalaua Măcelarilor, era condusă de mătușa Despa; cea de al doilea, pe Podul Sașilor, de cătră stolnicul Petru Rareș, bastard al principelui.

Dacă mătușa Despa avea o ură pentru cineva, apoi, precum văzurăm, numai pentru doftorul domnesc, talianul Geronimo da Cesena.

Când vânătorul Focșa îi aduse din fugă vestea despre moartea lui vodă, descriindu-i cum sufletul domnesc ieși prin un horn al palatului în forma de fum albui, ea strigă: „L-a otrăvit neamțul!“ .

La vale de așa-numita movilă a mătușii Despei se trăgea d-a lungul râulul un șir de căsuțe, în cari locuiau mesniții sau măcelarii, profesiunea ce o puteau exercita atunci numai românii; iar dintre toate acele căsuțe, cea mai frumușică, cu stâlpi roșii și cu obloane verzi, era a starostelui meșter Belibousin-Crăciun.

Mătușa Despa alergă în uliță să povestească descoperirea sa vecinilor, și peste o oră, vro două sute de măcelari, cu steagul breslei, cu pestelce la brâu, cu cuțite și topoare în mâni, având în fruntea lor pe starostele întovărășit de vicleana doftoroaie, cutreierau stradele Sucevei, răcnind: „Moarte neamțului!“

Cu cât înainta procesiunea lor, cu atâta creștea numărul. Ungurii cojocari, vecini cu Mahalaua Măcelarilor rădicară și ei steagul; apoi urmară mai mulți băieți de pe la crame, adecă prăvălie, slugi boierești, ștrengari și alții, încât în curând ceata se urcă la o cifră aproape de o mie de dușmani ai nenorocitului medic.

Pe când mătușa Despa, ca un general priceput, explica pe drum armatei sale nelegiuirile vrăjmașului, vânătorul Focșa intră în palatul postelnicului șarpe și, după mai multe căutări, găsi pe Luca în grădină, lungit pe iarbă sub umbra unui arbore, ascultând pe Iorgu care-i citea dintr-un manuscript slavonesc întitulat Aici se începe paralipomenonul lui Zonara...

Grămăticul citea:

„Cade-ni-se nu din cărți a ne lumina, ci din curățenia minții celei limpezite de cătră duhul dumnezeiesc; și precum cărțile cu cerneala se scriu, așa inima noastră cată cu duhul lui Dumnezeu scrisă a fi...“

În acest moment Focșa intră, sau, mai bine, năvăli în grădină, strigând:

— A murit vodă!

— Cine ți-a spus-o? întrebă Luca cu liniște, lăsând cartea la o parte și sculându-se în picioare.

— Cine mi-a spus-o! Mă mir cum de n-o știi d-ta, după ce o știe tot târgul!... ș-apoi uită-te — adause el arătând printre crengele copacilor spre poartă — uită-te, toate slugele abia acum se întorc de la Dealul lui Vodă, nici una nu rămăsese acasă...

— Cum de-i lăsase vornicul curții să iasă fără știrea mea?

— Ba chiar vornicul a fost cu dânsii. Des-demineață trecu pe uliță un aprod domnesc trimis să cheme pe toți boierii la palat și ne spuse că adecă vodă moare; pe dată toate slugele au și pornit în fuga mare la Dealul lui Vodă, eu singur mai rămăsei, gândindu-mă a cere voie, dar...

— Și ce ați văzut la Dealul lui Vodă?

— Văzurăm ieșind din palat mai mulți boieri cu oamenii lor și am auzit de la unii că vodă a și murit; atunci mă grăbii a mă întoarce acasă, dar pe drum m-am abătut pe la mătușa Despa și ce să vezi?!

— Ce?

— Îmi spuse că doftorul neamț este acela care a otrăvit pe vodă.

— Ți-a spus-o ea?

— Chiar ea mi-a spus-o.

— Iorgule!

— Ce să facem acum, bădiță! Ne-a murit bunul și viteazul nostru domn!

— Doftorul se află într-o mare primejdie.

— Doftorul?

— El mi-a scăpat viața, și eu sunt dator de a scăpa pe a lui.

— Nu te înțeleg, bădiță.

— Mă vei înțelege îndată... Spune Focșo, să se înarmeze și să încalece Faur, Balea, Gagul, Dobrotă, Caplea, Pancea, Mogoș și Ursul; să ia scuturi, săbii și sulițe; tu, Iorgule, vei merge cu mine; iar tu, Focșo, aleargă la vel-armaș de-i spune că poporul năvălește asupra casei doftorului...

— Poporul năvălește? De unde o știi d-ta?

— Așa să-i spui... iute!

Abia Luca și cei nouă însoțitori ai săi zburară călări din curtea palatului, cum îndată chir-popa Sofronie ieși din apartamentul său, ținând subsuori o lungă scândură albă; un ucenic, îmbrăcat călugărește, ducea după sânția-sa o scară, cu ajutorul căriia scândura fu așezată și legată deasupra arcadei porții; pe scândură se citeau, scrise cu litere mari, una lângă alta, următoarele trei inscripțiuni, greacă, slavonă și română:

Ο ευ αμαρτωλοις αμαρτωλοις Σωφρουηος ιερομουαχος Γαυγονρ λεγει ξητω Βογδαυ βοεβοδας...

Iz greșnih naigreșnii cerneț Sofronie Gunșțur recè: da zdravstvuiet Bogdan voivoda...

Dintre păcătoși mai păcătosul călugăr Sofronie Gangur zice: „Să trăiască Bogdan-voievod“... Chir-popa Sofronie se retrase apoi cu o patriotică smerenie, zicând în gândul său: „Un mare pas spre Mitropolie!“

Pe când astea se petreceau în palatul postelnicului șarpe, pe Podul Sașilor, o democrație desculță făcea după modul său alegerea de domn al țării. O gloată de pescari, de țărani, de robi țigani și tătari, de precupeți, de grădinari, bărbați și femei zbierau cât le lua gura:

— Întru mulți ani să domnească Petru-vodă!

— La palat! După mine, fraților! striga un june de vro patrusprezece ani, nalt, frumos, cu o figură măreață și descinsă, care se părea menită pentru domnie.

Însă nu mult timp zâmbi junelui pretendinte perspectiva tronului. La capătul podului îl întâmpină o numeroasă ceată sub povățuirea armașului Fliondur.

— Lăsați jos armele! strigă acesta, rădicind în sus măciuca, măcar că mai toți partizanii bastardului în loc, de arme nu aveau decât ciomege și pietre.

Rareș, ținând mâna pe pumnar, aborda pe Fliondur:

—Jupâne armașe, ajută-mi și te voi face vel-vornic de țara-de-Jos.

Fliondur voi a pune mâna pe îndrăznețul june, dar acesta repede îi dete o palmă și, fâcând apoi o săritură îndărăt, dispăru în mulțimea poporului.

— Țineți-l! țineți-l! striga armașul, înflăcărat de furie și de rușine. Poporul râdea.

— Ucideți-i! urmă Fliondur cătră ceata sa; ucideți-i de tot! ucideți-i pe blestemații ăștia, pe mojici ăștia!

Poporul începu a fugi.

Deodată, din partea în care se afla ceata armașului, apăru călare vânatorul Focșa și, apropiindu-se de Fliondur, îi zise:

— Răscoală lângă casa doftorului domnesc!

Fliondur trimise trei cetași cu porunca de a se închide toate porțile orașului, ca nimeni să nu iasă, și apoi purcese cu toții spre locuința doftorului.

Liniștea a devenit însă perfectă numai atunci când Fliondur a declarat „pe cinste“ că Ștefan-vodă n-a murit încă.

Să ne-ntoarcem la Petru Rareș.

După neisprava negociațiunii sale cu Fliondur, el alergă spre Poarta ungurească. Vă aduceți aminte că în direcțiunea acelei porți se afla casa postelnicului șarpe. Ajungând la ea, Petru văzu inscripțiunile cele ultradevotate ale lui chir popa Sofronie.

„Aici se cinstește numele lui Bogdan — Își zise el zâmbind— și prin urmare aici nimeni n-o să mă caute; voi adăsta ascuns până la noapte. Poarta ungurească e aproape...“

Cugetând astfel, Petru intră în curtea palatului; se furișă în grădină și se pitulă în tufe.

Peste a jumătate de oră, Luca reveni cu oamenii săi și cu doftorul Geronimo.

După ce puse la cale toate trebile casei, încredințând pe cei răniți în sarcina italianului, el își aduse aminte că a uitat în grădină prețiosul manuscript al lui Zonara.

Dar închipuiți-vă mirarea sa când zări, înaintând spre el dintre crengi, pe bastardul lui Ștefan cel Mare.

— D-ta, stolnice, aici?...

— Eu, Luca, răspunse bastardul, întinzându-i mâna cu o nobilă francheță; nu voiam a mă ascunde, căci te văzui intrând pe tine, și te cunosc cine ești...

— Dai ce te-a adus?...

— Scapă-mi viața!

Ți-o scap, stolnice... vino după mine, adause Luca, conducând pe Rareș la o ușă din fundul grădinii.

În seara acelei zile, crainicii, adecă heralzii domnești, înștiințară poporul cu sonul trâmbițelor că a doua zi de dimineață au a se aduna la Câmpul Dreptății pentru alegerea unui nou domn...

▲ Începutul paginii.