Ursita/Partea II/Capitolul I

Sari la navigare Sari la căutare
←←Partea I: Capitolul VI Ursita de Bogdan Petriceicu Hasdeu
(Partea a II-a: Capitolul I)
Partea a II-a: Capitolul II→→


Care ar fi prea frumos în versuri lungi, ceea ce ne face a-l închina d-lni... Botnărescu

Ștefan cel Mare avea o singură fiie. Ea purta dulcele nume ilustu a reginei care adusese căderea Troiei, și al împărătesei care a răspândit asupra răsăritului mângâierea creștinătății, al Cosânzenei, ideal de frumusețe în basmele poporului-român... ea se numea „Elena“.

Soarele îi împleti cosițele din rupturile razelor sale, luna îi dărui albeața argintoasei sale lumine, seninul cerului se răsfrânse în azurul ochilor domniței. Trandafirii au uitat florile surorile, pentru a răsări pe a sa guriță. Privighetoarea îi dete melodioasa-i voce. Zefirul ce adie în serile de mai, îi împrumută aromatica-i suflare. Iar depărtatul cedru, înălțâdu-se pe culmile Libanului, se tânguia adesea cătră Sântul Dumnezeu: este cineva mai zvelt decât mine!

În 1482 muscalul trimise în Moldova, la curtea lui Ștefan cel Mare pe un sol numit Mihailo Plesceev, ca să-i spună din partea țarului următoarele vorbe:

— Tu ai o fiie, și eu am un fiu. Aflu că fiia ta e mândră și înțeleaptă; despre fiul meu pot zice cu fală, că nimeni nu-l întrece în putere. Popoarele noastre sunt de aceeași lege și rușii și moldovenii au primit Sânta Cruce din mânile apostolului Andrei. și noi și voi scriem deopotrivă cu buchiile lui Chirilă. Dușmani ai tăi sunt: craiul leșilor și hanul Crâmului; tot dânșii, îmi sunt dușmani și mie; de vom fi uniți, îi strivim sub picioare. Așadară, mână-n mână să-i cununăm pe copiii noștri.

Mult iubea Ștefan-vodă pe drăgălașa sa fiie; o iubea cu acea iubire cu care plutitorul, crescut și înălbit în lupte cu furtunele mării, întâmpină o zi liniștită în adăpostul schelei. Dar și mai mult iubea Ștefan-vodă frumoasa Moldovă!... El uită toate și răspunse solului moscovit:

—Iată Elena mea, ia-o!

A greșit eroul Moldovei, însă a greșit pentru că-și iubea țara mai pe sus de toate, și greșelele născute din iubirea țărei le iartă Dumnezeu în cer, trebui să le ierte și oamenii pe pământ.

La plecare, Ștefan cel Mare binecuvântează pe fiia sa și-i zise, dându-i o carte scrisă pe pergamenă cu slove de aur:

— Ia, Eleno, acest letopiseț, în care sunt spuse vitejeștii fapte ale țării tale; citește-l în orice parte a lumii te va arunca oarba soartă; citeste-l și adu-ți aminte că ești româncă!

Letopisețul se începea cu aceste cuvinte: „Românii își trag vița din râmlenii cei vechi, iar cine au fost râmlenii cei vechi, o știe lumea...“.

Frageda Elenă sărută mâna bătrânului tată; ochii domniței n-au lăcrimat atunci, dar i-a lăcrimat vocea, când zise:

— Mă supun voiei tale!

Și a plecat......

Țarul avea o a doua femeie, greaca Sofia Paleologina, și un fiu din prima căsătorie, Ion cel Tânăr, moștenitor al tronului și acum bărbat al domniței Elena.

Sofia născu țarului un fiu numit Vasilie; Elena născu moștenitorului tronului un fiu numit Dimitrie;

În scurt după aceea moare junele Ion și, bun sau rău, oricum va fi fost el, fiia lui Ștefan-vodă rămâne văduvă, azvârlită singură într-o țară străină...!

Moartea lui Ion cel Tânăr a deșteptat întrebarea: cine să fie moștenitor al tronului? copilul Sofiei sau copilul Elenei? Vasilie sau Dimitrie? fiul sau nepotul țarului?

O soacră greacă și o noră româncă au dezbinat deodată toată lumea muscălească în două tabere: cei mai mulți și cei mai buni țineau pentru drepturile Elenei, care știa să placă muscalilor, vorbindu-le în limba lor și încungiurindu-se totdeauna de pământeni; vreo câțiva însă, o mică ceată, apărau drepturile Sofiei, care era puțin iubită, depărtându-se de societatea muscalilor și ținind la curte o mulțime de greci venetici.

Pe când unii ziceau: Dimitrie, ca fiu al lui Ion cel Tânăr, posedă de la tată-său însușirea de moștenitor al tronului; alții strigau: un fecior e mai mult decât un nepot al țarului.

Este cumplit când se luptă bărbații; când puterea respinge puterea, când cuvântul răspunde la cuvânt, când francheța se ia de păr cu franeheța; dar de trei ori mai cumplită este lupta femeilor, o luptă în care slăbiciunea se zbuciumă a învinge slăbiciunea, ascunzând acul veninului în taina tăcerii sau înfășurându-l în vorbe de miere și în fineța zâmbetului.

Venise atunci la Moscova un evreu din Polonia numit Scaria.

El lăuda legea lui Moise, defăima evangeliul, tăgăduia nemurirea sufletului, respingea Sântele icoane, învăța a citi în cartea cabalistică faptele viitorului.

Mulți boieri și mulți popi îmbrățișară în secret teoria jidovului, care vorbea frumos și știa să dea greutate frumoaselor sale vorbe.

Sofia se folosi de scandalul evreismului și șopti țarului, desmerdându-l sub vălul nopții, când credea că va fi mai ascultată:

— Stăpâne! noru-ta s-a aruncat în eresul spurcatului Scaria.

Apoi ea învață pe greci să răspândească în popor că văduva lui Ion cel Tânăr, fiia lui Ștefan cel Mare; se făcea evreică.

Elena plângea și tremura. îngenuncheată înaintea icoanei ce-și adusese din Moldova, domnița cu focul inocinței se ruga născătoarei de Dumnezeu în sonora limbă româna. Cerul ascultă ruga. Fiul grecei, ambițiosul, Vasilie, perdu răbdarea, de a mai adăsta pană ce țarului îi va veni gustul de a alege în fine între el și Dimitrie, fiul româncei. Pe de o parte Sofia, aduna la sine în toate nopțile o mulțime de babe vrăjitoaie pentra a face farmece contra dușmanilor; pe de alta, vreo câțiva boieri îndemnară pe Vasilie a da otravă lui Dimitrie și a se răscula împotriva țarului.

Strașnicul Ion III află uneltirile muierii și ale fiului său pe conjurații boieri îi decapitează, le taie mâinile și picioarele, îi aruncă prin temnițe și groape; pe fermecătorese le îneacă; Sofiei îi poruncește de a nu mai apare înaintea ochilor săi; pe Vasilie îl pune sub strajă. Elena triumfă dăruindu-i o prețioasă cruce cu lanț de aur și un brâu presărat cu petre scumpe.

Acea zi, frumoasă-pentru gloria sângelui român, se întâmplă în 4 februariu 1498;

Când știrea ajunse la Ștefan-vodă, el făcu o vânătoare domnească pentru bucuria boierilor și porunci a se da poporului vin domnesc ca să se veselească.

Dar nu dormea vicleana greacă, ci ca tigrul care, pitulat în vânzătoarea umbră a tufelor, cu ghiarele pe jumătate ieșite, cu ochii aprinși de setea sângelui. cu gura gata a sfâșia, ochește căprioara fără știre și apoi se aruncă... așa Sofia o pândea pe Elena.

N-a trecut un an deplin, și iată că Sofia cu fiul său recâștigară nestatornica milă a țarului; au mai trecut la mijloc ceva ca doi ani, și iată că Elena cu sărmanul Dimitrie s-au văzut întemnițați sub cea mai aspră priveghiare.

Niciodată nimeni n-a știut să spună care a fost vina nenorocitei odrasle a lui Ștefan cel Mare.

În 1502 țarul zise solilor hanului tătăresc: "Am închis pe noru-mea și pe nepotul meu pentru că așa mi-a plăcut mie"...

Sofia triumfa.

În 1504 a venit vestea la Ștefan-vodă că fiia sa se stinge cu încetul, ca licurânda lumină a candelei, în neagra închisoare.

Bătrânul domn făcu o cruce, se ghâdi și zise: "Datoria firească a părinților este de a muri înainte de copii".

De atunci el nu s-a mai sculat din pat.

▲ Începutul paginii.