Urgia

 

De zece zile tunul bubuia spăimântător pe valea Mateiașului.

Dealurile se înfiorau, bătrânii și femeile își lăsau lucrul și încremeneau cu urechea plecată spre granițele siluite ale țării; chiliile schitului Nămăești se cutremurau și, într’un asfințit înroșit de văpăile urgiei, crucea de pe vârful bisericuței de stâncă a Doamnei Kiajnei, se sminti pe mărul ei de aur și rămase, cumplită în mânie, cu brațul ridicat spre zările însângerate ale României rănite. Din liniștit și pașnic, cum fusese pân’aci, satul își schimba cu încetul întreaga-i înfățișare. Frați de dincolo veneau din satele lor pustiite, fugăriți de unguri și cătând oploșire la noi. Fetele și nevestele se îndreptau cu jertfe spre altar. Rupturi de regimente se scurgeau de peste dealuri. Ofițerii rătăcitori căutau întărire la Maica Domnului făcătoare de minuni și plecau în căutarea formațiilor lor răzlețite. Genele văduvelor începură să se umple de lacrimi și maicile de la schit aprinseră lumânările, înălțând rugi, duios cântate, din mijlocul norodului îngenunchiat.

Zadarnic. Într’o dimineață de sfârșit de Septemvrie veni un zvon grozav. Patrule nemțești se strecuraseră hoțește pe poteci, ajunseseră până In poalele codrilor vecini, și se băteau cu paznici și pădurari dezarmați. Satul era în primejdie. Echipe de jandarmi se întocmiră repede si alergară într’acolo; ofițeri de artilerie veniră pripiți, în automobile și începură să aleagă locurile din preajma satului unde aveau să se așeze tunurile de apărare ale Câmpulungului. Comunicarea telefonică cu satele se rupse. Puhoiul își umfla matca sub înălțimile Rucărului.

Nu mai era vreme de pierdut. Căpătarăm un car de-al stareții, încărcarăm buclucurile aduse pentru iarnă și începurăm să ne gătim de ducă. Până la prânz groaza se mai potoli și după amiază cu toate zborurile blestemate ale aeroplanelor sămănătoare de morți, adie iară un vântuleț de nădejde, văzând cum se aduc ferecați și trec pe lângă noi cetele de prizonieri, nemți, austrieci șl unguri, biruiți în luptele cu jandarmii. Într’o măsură, vitejia românească trăia sub ochii noștri chiar, și se arăta minunată.

Dar n’apucă să se însereze, când începură ropotele și vuietele. Călăreți lungiți pe grebene de cai nervoși treceau în goana mare, ștafete veneau săgeți și se întorceau fulgere, zăngănit de oțele prinse să ne ia auzul, uruit de căruțe începu să se aleagă apropriind, și din fuga lui nebună, un vătășel scăpă un strigăt dureros celor ce-l întrebau cu priviri rătăcite:

— Fugiți, plecați..... vin

Peste o oră tot așa ne șopti, înecat, și administratorul plășii;

— Să nu vă prindă noaptea p’aci!

Mașinăria, mașinăria blestemată, biruia avântul cel mai nobil și găurea zidul de piepturi oțelite ce apăra cu bărbăție pământul strămoșesc.

Înjugarăm boulenii, ne strânserăm mai mulți și — femei, bătrâni, bolnavi, copii, — cu inimile sfâșiate, ne despărțirăm triști de plaiurile frumoase ce ne adăpostiseră, prietenește, o întreagă iună de bune nădejdii.

* * *

Drumul era greu. Pe șoseaua națională învălmășeala creștea. Pe văi se revărsau oștile sărăcite de muniții, tunurile ce se întorceau ostenite de la Rucăr, coloanele de răniți, chesoanele, carele cu provizii. La deal urcau alte trupe, noi, aduse de la Dunăre și din alte locuri de luptă. Coloanele se îndeseau, se îngroșau, se îngrămădeau. Cai obosiți poticneau din greu în căpestre, vitele lăpăiau în marea de pulbere cât omătul și sufletele jignite își purtau resemnarea, posomorât. Din când în când se aprindea câte un chibrit, ori scăpăra vre-un amnar la gură de lulea ori capăt de țigară. Atunci auzeai pe câte un comandant, negru de zgură, și răgușit:

— N’aprindeți...... stingeți, nici o țigară!

Licăririle de o clipă se topeau ca niște pâlpâiri de licurici, pentru ca drumul să nu fie ghicit, cumva, de vre-un ochi dușman, sau de vre-un spion din aceia ce se descopereau unde nici cu gândul n’ai fi gândit. În vremea asta, pe bolta unui cer albastru, ca poalele veșmintelor îngerilor cu priviri uimite, răsăreau miile de candele Dumnezeești și o lună aprinsă, ca un chip mâniat, împurpura muncelele frământate de huiet.

Și așa, pe urma carului nostru dus de moș Gheorghe, văcarul mănăstirii, am mers o noapte întreagă, cu popasuri silite pe la trecerile de nivel ale trenurilor negre ca niște balauri, ce veneau cu muniții ori ajutoare, sau dispăreau la vale, pline de răniți și evacuați; ținuți pe loc de coloanele nefericite ce, de săptămâni, se întorceau de la Făgăraș, la căciuli cu florile cuceririi veștede; ferind din calea cirezilor de vite ce ridicau nori înecători de pulbere subțire și urmăriți de străfulgerările roșii ale luptelor, ce crâncene, se dădeau încă în Carpații pângăriți de picior dușman. Și încet, ne depărtam.....

În revărsatul zorilor, și uzi de bruma întâilor nopți de toamnă, ajunserăm în Furnicoși, un sat risipit pe șes și pe coastă; traserăm în curtea unui han, tixită de caravane ce purtau avutul celor ce-și părăseau vetrele și ne strânserăm într’o odaie rece, cu miros de gutui, la un foculeț de vreascuri, aprins întâia oară pentru noi, din bunătatea inimii hangiței. Pârjolul rămăsese înapoi cu vreo două poștii. Dar urmele urgiei se deslușeau încă.

Din când în când creștetele munților apărători se iveau într’o tivitură de pară, și după câte un bubuit surd, tot fundul apusului apărea străfulgerat. Ce se mai petrecea în urmă-ne, cine putea să mai știe. Înmărmuriți, priveam și noi de pe prispa hanului și vedeam bine că puterea rămăsese numai la Dumnezeu. Dârdâind de frig intrarăm în casă. Spre a risipi puțin întipărirea chinuitoare ce citeam pe fețele întunecate ale tovarășilor mei de pribegie, mă gândii să le împărtășesc o istorisire de puțin haz, știută de la bunica. Și, căutând să împrumut povestii mele o licărire de zâmbet apus, le spusei:

— «Parcă bătrânii noștri au fost mai fericiți de cât noi. Așa au suferit și ei. A fost scris neamului nostru ca din multe dureri să-și împletească amintirile. Vreți să auziți ce-mi povestea în copilăria mea, bunica? Ascultați, că e o întâmplare mai mult veselă, pe care ne-o spunea dânsa când i se părea că ne-a prea înspăimântat cu alte povestiri, cumplite acelea, despre cotropirile hoardelor dușmane.

Cum se trântiseră pe așternuturi de scoarțe, pe plocaturi întinse pe scânduri, și pe chilimuri despăturate din zestrea hangiței, se ridicară toți în capul caselor. Și eu începui:

— «Pe la paisprezece ani bunica se găsea, fugită de groaza turcilor, la o moșie a neamurilor noastre din Zăvidenii de Vâlcea. Mătușa ei, cucoana Stanca Caragic, o luase cu ea, spre a o avea mai aproape de sânul ei iubitor și spre a o ține mai la adăpost de primejdii.

«Dar nici acolo, în preajma munților, și într’o casă clădită pe un suiș râpos și cu o culă înfiptă cu rădăcini adânci în sâmburele pământului, nu-și găsiseră pacea bietele femei.

«Turcii, intrați în Oltenia, cotropeau ținuturile și-și întindeau obrăznicia spre plaiuri și munți. Veneau călări pe cai năprasnici, jefuiau, siluiau și ucideau fără pic de milă, ori omenie. În casa ei, zidită ca o cetate, cucoana Stanca începuse să se simtă tot atât de nesigură ca și în oraș, la Craiova. Bașibuzucii se iviseră prin vecinătăți. Bunica, copilă încă, își dădea destul de bine seama de ce se petrecea, și nu uita că mătușa ei îi spusese șoptit la ureche, să se ferească de unii robi ai curții, pe cari îi simțise gata să le vândă..

«Seara, după ce țiganii se culcau și-i știa pe toți potoliți, cucoana Stanca, cu bunica, desfăceau așternuturile paturilor, își luau fiecare câte o pernă și câte o plapumă, ieșeau tiptil din casă, se strecurau în culă și de-acolo, pe sub bolți lungi, negre și pitice, ieșeau afară din împrejurimile conacului. Își așterneau și se culcau prin porumbiști, prin ogrăzile de pruni ori prin zăvoaie. Lăsau casa în paza lui Dumnezeu și în prada Turcilor, ce nu cruțau pe nimeni și nimic. Din porumbiști și locurile lor de ascunziș, ce nu erau nici odată cele din ajun, spre a fi sigure că nu le-a urmărit vre-un rob necredincios, spunea bunică-mea că, de la un ceas în colo, în fiecare noapte, începea să se aleagă tropotul de copite al cailor tătărești și cu sângele înghețat în vine, tremura toată la sânul bătrânei ei rude, până nu se mai auzea nimic, și primejdia trecea. Iar spre ziuă, înnainte de cântatul cocoșilor, își strângeau iară așternuturile, pe cari numai că-și odihneau puțin oasele, — căci de dormit nici vorbă nu putea fi, — și se întorceau, iară, la conac, cât puteau mai în taină spre a nu deștepta pe robi.

«Într-una din nopți, vestindu-se furtună, fură gonite de pe câmp mai de timpuriu. Venind acasă mare le fu spaima când găsiră ușa cerdacului deschisă și deslușiră, înnăuntru, dupăit, zgomot, mobile răsturnându-se, și, în aceeaș vreme, descărcături de puști și-o fumărie ce le orbia. Înmărmuriră bietele femei și și așteptau moartea de la păgâni, fără să cuteze a face un pas înapoi, ori a striga după ajutor. Dar tocmai când se pregăteau să-și dea sufletele lui Dumnezeu, — zdup și țâști! — dete busna din casă, zglobiu și năbădăios, un țap al lor, cam prea răsfățat. Dobitocul găsise ușa crăpată, o împinsese, intrase, s’apucase de joacă și ybeg pe mese, pe canapele și pe dulapuri, până ce, țopăind, răsbise în iatacul turcesc. Nimerise în panoplia cu pistoale, unele cu cocoașele ridicate, le trântise jos și ele căzând, se descărcaseră.»

* * *

Spusa de mine, după cele de curând văzute, simțite și auzite în noaptea noastră de bejanie, povestirea nu fu spre vreun haz. Un zâmbet zilnic jucă o clipă pe buzele celor ce ascultaseră, dar pieri repede și acela, și frunțile rămaseră tot încruntate.

O fată tânără, care ascultase cu luare aminte și stătuse tristă, cu obrazul fraged în podul palmei deschise, ridică spre mine privirile-i îngrijorate, și, clipind repede din gene, și împurpurându-se ușor, îmi zise:

— «P’atunci, vezi, printre lacrimi și plânsete, aveau și de ce mai râde oamenii. Noi... noi tată, noi ce-o să spunem urmașilor noștri spre a îndulci zugrăvirea vremilor ce trăim».

Îi mângâiai obrajii aprinși și-i răspunsei sărutând’o :

— «Voi... voi o să spuneți urmașilor voștri, că în vremile pe cari le-ați trăit voi, n’a rămas piept românesc ne ars de dorul împlinirii unui vis scump și că, pentru izbândirea lui, nici o jertfă n’a fost prea mare».

* * *

Un scârțâit prelung în țâțânie ne unse, și în prag se ivi moș Gheorghe, chirigiul, arătându-ne răsăritul cu zări mohorâte.

— «Hai, boerilor», ne zise el zorit, și trăgându-și șuba pe mâneci, «că se face ziuă. Uite, n’a mai rămas picior de om în curte și auziți cum a început iar să duduie tunul și să se cutremure dealurile, Și încotro apucăm de-acum încolo? Spre Argeș? Spre Dâmbovița? Ce facem?»

Ne uitarăm unii Ia alții, nehotărâți, și îmbrățișarăm zările cu prjviri îndoioase. O pară galbenă încingea tot brâul de codri și de colnice.

— «În cotro? rupsei eu în sfârșit. După sufletul românesc și cu Dumnezeu moșule, unde ne-o duce el».

Și după carul lui încărcat cu boarfe udate brumă, sprijiniți în toiege, încet, tăcând, o întinserăm iar pe drumul pribegiei.....

Paris, 25 ianuarie 1917