Unul din mulțime
Eram deunăzi la o grădină cu mai mulți lucrători. Pe cînd vorbeam despre mizeriile și amarurile vieții de muncitor, se apropie de noi un nenorocit tînăr. Era ciung de o mînă, iar cu cealaltă întinse pălăria ca să cerșească.
Unul din lucrători făcu o „chetă” și ne-am cotizat cu toții. După ce plecă cerșetorul, un lucrător îmi spuse povestea:
„Vezi pe cerșetorul ăsta? Vai de capul lui! A lucrat vreo cîțiva ani la fabrica «Progresul» a d-lui Gheorghiu. într-o zi, o mașină i-a prins mîna și i-a rupt-o. Patronul i-a încredințat atunci slujba de portar la fabrică. Era plătit prost, dar, oricum, nu murea de foame. Cînd am avut serbarea de întîi Mai, l-a văzut la grădină cu cocardă în piept și i-a zis: «Ce, măi, și tu faci socialism? Am să te arunc pe drumuri!» Și i-a purtat sîmbetele. Acum o săptămînă, nenorocitul a venit cu cina minute mai tîrziu la slujbă. Patronul, cum l-a văzut, l-a bătut pînă la umplut de sînge și apoi l-a dat afară… Acum e pe drumuri, cerșetor!”
Povestea ăstui nenorocit, unul din mulțime, m-a făcut să mă gîndesc mult. Societatea burgheză, după ce a dat unora arme puternice în lu,pta pentru trai, iar pe alții i-a lăsat dezarmați, acum își încrucișează mîinile și zice cu nepăsare: „Care o birui; nu mă amestec; contractul liber!”
Și ori de cîte ori noi strigăm, ori de cîte ori ne agităm pentru votarea unor legi de protecțiune a muncii, legi care ar putea să îndulcească îintrucîtva soarta nenorociților zvîrliți în ocna capitalistă, burghezia fdozoafă și zîmbitoare ne cîntă același cîntec al celui sătul: „Nu vă amestecați, contractul liber!”
Ei, da! E liber acest contract nenorocit, care mă silește pe mine să-mi închiriez brațele celui dintîi antreprenor, care habar n-are de ce însemnează a munci! E liber acest contract, care mă nevoiește să-ți îndur toate batjocurile și toate insultele! E liber, e foarte liber contractul prin care, dacă rămîn infirm, grămădindu-ți averi ție, trîntore, ai dreptul să mă arunci pe drumuri, bătut și umilit, schilod și nenorocit pentru toată viața! Negreșit, era liber Antonio să vîndă o livră din carnea lui capitalistului Shylock!
Așa, vezi, a înțeles burghezia libertatea! Milionarii improvizați, ca și capitaliștii de contrabandă, boierii de viță, ca și cei încinși în funie de tei așa pricep morala, așa dreptatea. în ei nu judecă omul, ci spiritul de clasă. De aceea nu trebuie să ne mire cînd vedem burtă-verzimea asta scandaloasă pălmuind cu atîta sfruntare toate sentimentele omenești și bătîndu-și joc cu cinism de atîtea vieți! Ce le pasă ăstor saci cu bani ambulanți dacă o viață de om s-a stins sau se va chinui pe veci, agonisindu-le lor cu ce să-și plătească desfrînările murdare? Simt ei, parcă. În mijlocul orgiilor lor, lacrimile atîtor nenorociți?… Ce le pasă!
A, sînt momente cînd urăști burghezia asta din tot adîncul ființei tale! Sînt momente cînd parcă a încăput în tine o ură străveche, seculară, și cînd parcă prin graiul tău vorbește o vecie întreagă de dureri!
Căci este aici o chestie mai personală decît chestiile de principiu, o chestie a cărei pricepere nu implică un program întreg de cunoștințe, ci pur și simplu puțină inimă.
Înainte de a fi militar, cunoscusem ofițeri despre care auzisem vorbindu-se numai de bine. Li se zicea „amabili, complezanți, gentili, șarmanți” și tot soiul de complimente păsărești.
Ei bine, cînd am văzut pe acești gentili-amabili în cazarmă, la afaceri, stîlcind soldații în bătăi și înjurînd cu aceeași ușurință cu care turuiau păpușilor din saloane complimente și paracomplimente, mi-am zis că nu trebuie să te rostești despre un om decît atunci cînd l-ai văzut acolo, la rostul lui, la treabă.
Cu orice burghez e același lucru. Sînt între ei care par „oameni de treabă”, mai modernizați, mai dați cu nasul de străinătate. Ei bine, nu, vecinic nu! Aibi afaceri cu ei, relații strînse, relații de salariat și capitalist, și vei vedea îndată că burghezul e același, fie ruginit, fie poleit cu modernizeală. Zgîrie puțin pojghița de spoială a oricărui burtă-verde, și vei da peste același spirit îngust, peste aceeași ură și același dispreț pentru clasa muncitoare, peste același fond de răutate, de cinism, de păcătoșie, de burghezism. În sfîrșit. Nu există „burghez bun” și „burghez rău”; există numai „burghez”. Cine s-a burghezit o dată e pierdut pentru calitățile morale ale adevăratului om. Clasa lui face dintr-însul aceea ce a făcut din toți ceilalți. […]