Unui dușman

Jump to navigation Jump to search
Unui dușman
de Alexandru Vlahuță


Nici tu nu știi pricina acestei oarbe furii.
Ce foc ascuns te arde? Ce vis urît te-apasă?
De-abia mă vezi — si tremuri de voluptatea urii.
Eu cuget că în tine urăște-o 'ntreagă rasă.

Om fi din două neamuri ce-au stat în vrăjmășie.
Răsboae seculare de mult le-au risipit;
Și azi în noi se 'ncearcă din nou să se sfîșie:
Se căutau de veacuri — s'acum s'au regăsit!

În ochii tăi e ura a mii de generații,
Și'n brațul tău sînt alții ce vor să mă lovească.
Putem noi ști ce straniu amestec de vibrații
Dă unui gînd tăriea și'l face să domnească?

De-al nostru propriu suflet ades sîntem străini;
Lucrează 'n noi străbunii...
              Încep să înțeleg:
Ai mei au fost se vede atîta de haini,
Că fondul lor de ură l'au cheltuit întreg.

Azi nu's în stare-a spune o vorbă rea de tine.
Tu mă lovești, eu însă din suflet îți doresc
Ca răul ce'mi vei face să ți se 'ntoarcă 'n bine.
Urăște-mă 'nainte cît poți. Eu te iubesc.