Unui căpitan

 

I

care mânca la masă de obicei numai pește

De ce mănâncă Nicu pește
La orice masă cu-atât zel?
Ar vrea pe toți să-i devoreze
Ca să rămâie numai el!

II

Aceluiași

Gras și roșu de sudoare,
Privind Dunărea în soare,
Căpitanul se gândește:
Parcă tot mai bine-i pește!

III

Tot acestui amic, într-o zi de căldură, în grădina publică din Brăila, pe marginea Dunării:

De căldura zdrobitoare,
Care stă să ne omoare,
Singur domnul Nicu scapă,
Fiindcă dânsul... doarme-n apă!

IV

Aceluiași căpitan, care ironiza pe magistrații ce se întorceau de la o înmormântare oficială. El, de altfel, se bucura de o reputație acvatică câștigată... la vechime.

După o bătrână ce-a murit
Am fost la cimitir, cernit;
Și Nicu-n veci palavragiu
Mi-a spus că sunt pomanagiu.

Pe dânsul însă pașii-l poartă
De șapte ori pe săptămână,
Ca pe noi azi la o bătrână,
Bătrână vie, dar nu moartă!