Unui amic poet
I-am răsfoit caietul cu-armonioase rime,
C-o lume de simțire și cugetări intime,
Și fiecare strofă și fie-care vers
Era un univers!
Iar foile cusute, — al inimei dosar, —
Părea că scot un freamăt, un cântec trist și-amar...
Dar închizând caietul și meditând la urmă,
Simțeam, sub gânduri negre, că farmecul se curmă,
Mi-am amintit că trebui să judec scrisul tău,
Să spun ce este bine, să spun ce este rău;
Apoi dacă voi crede că e un searbăd prunc:
Al visurilor tale,—în flacără să arunc.
Amicul meu, din câte gândesc și eu, ascultă
Un sfat, căci el cuprinde înțelepciune multă:
În țara noastră, unde cei mici sunt puși mai sus,
Pe când cei mari au numai nenorociri de dus
În țara noastră, unde mișeii port cununi,
Pe când un geniu moare în casa de nebuni;
În țara noastră, unde se-ncarcă cu medalii,
Înjositoarea turmă de hoți și de canalii;
În astă biată țară poți fi, — ți-o spun încet, —
Băcan, cizmar, ministru, ori-ce... dar nu poet!
O! când mi-aduc aminte de zilele senine,
Pe când eram, amice, un visător ca tine;
Când socoteam că-n lume e rege un talent,
Descoperindu-mi fruntea sub păr de-adolescent;
Când îmi cream neantul iluziilor mele, —
Un cer profund și-albastru cu strălucite stele, —
O... când mi-aduc aminte de altele și-aceste,
Mă-ntunec ca de-o tristă, zadarnică poveste!
Căci de pe culmi de visuri azi mă găsesc cu jale,
Pe-a deznădejdei lungă, nețărmurită vale!
Cât ar fi fost de bine în suflet să fi-nchis,
Tot ce pe foi pierdute nemulțumit am scris!
De sunt așa de sceptic amicul meu, mă iartă;
Ce scriu aici e poate o pagină deșeartă,
Și-ți va părea că poate cuvintele aceste
S-aseamăn unor cobe urâte și funeste;
Dar astfel știe-acuma vorbi inima mea,
Și eu în tot-a-una vorbesc numai cu ea!
Tu însă urmărește-ți menirea înainte
Și râzi de-aceste triste și-atât de reci cuvinte!
Visează că te-așteaptă a gloriei mărire —
Crează-ți dintr-un zâmbet un cer de fericire!
Cutezător, în artă, muncește, te avântă.
De-asupra tuturora,— gândește, simte, cântă!
În viață foarte bine de foame poți să mori,
Tor vei avea la moarte statui, discursuri, flori...
Artistul singur scoate o tainică placere,
Din propria-i simțire, din propria-i durere!
Și-n vreme ce, ca valuri, mulțimele bătrâne
Se duc de veci să piară, el singur doar rămâne!
Mergi dar... și calea bună de-apururea să-ți fie!
Ce-ți pasă de te-așteaptă măriri sau sărăcie!...
Ce-ți pasă dacă-n fine al artei drum fatal.
Ospiciul o să-ți deie sau patul din spital!
Ce-ți pasă de mulțimea incultă și neroadă,—
Tot ea are să-ți facă la moartea ta paradă...
Ce-ți pasă!... azi îți mistui talent, gândiri, etatea,
Ca mâine să te-admire adânc posteritatea!
Mergi dar, — de și cu groază eu drumul ții arăt, —
‘Nainte este luptă și pace îndărăt; —
Odată însă, tânăr poet, și tu ca mine
Târziu și-amar vei plânge pe-a viselor ruine!