Un vis (I. G. Duca)
| Un vis de Ion Gheorghe Duca |
| Primul articol din revista Flacăra (semnat I. G. Duca), anul I, nr. 1 din 22 octombrie 1911 |
La noi apariția unei reviste literare și artistice este un act politic în cel mai înalt înțeles al cuvântului. Această credință nu-mi izvorăște din plăcerea morbidă de a formulă un nou paradox ci din convingerea adâncă pe care o am că menirea neamului nostru este o menire culturală.
Într-adevăr, să presupunem că marele ideal național ar fi un fapt îndeplinit. Ce vom face cu puterile noastre sporite, de oarece socotesc că nimeni nu poate considera aceasta drept altceva decât o fază din evoluțiunea noastră de neam? Ne vom mulțumi oare cu idealul burghez al unei stări materiale mai bune? Aspirațiunile noastre să se reducă la o întocmire socială mai bine orânduită și mai dreaptă? Nu pot s-o cred. Dealtminteri trecutul nostru însuși esclude idea unui viitor de „aurea mediocritas”. Un neam nu îndură ce a îndurat al nostru, nu iese biruitor din atâtea restriști ale istoriei, nu reușește să trăiască și să renască după ce a fost sfâșiat în bucăți, risipit, lovit, umilit, și mai presus de toate nu va face sforțarea supremă, ca pe urmă să ducă o viață banală subt o administrație cinstită. Ce putem însă nădăjdui? Să întindem vre-o dominațiune universală cum este astăzi a Angliei, cum a fost pe vremuri a Spaniei sau a Franței? Situația noastră geografică ne arată lămurit că aceasta nu se poate. Cu vre-o câțiva kilometri de coastă dea lungul unei mări închise nu se poate cuceri sceptrul mărilor.
Să întindem stăpânirea noastră de jur împrejur peste popoarele mai slabe cari ne înconjoară? Și aceasta este cu neputință. Dacă am fi avut fericirea să întregim neamul în trecut, când conștiința națională a popoarelor, nu era încă atât de vie, ne-am fi putut gândi la un asemenea ideal. Dar în viitor, când principiul naționalităților va fi atotputernic, când popoarele se vor grupă tocmai pe unități etnice, va fi cu desăvârșire imposibil să-ți întinzi stăpânirea peste vre-un alt popor european.
De ce n-am însemnă însă ceva în civilizațiunea lumii prin dezvoltarea noastră literară și artistică, de ce n-am străluci prin splendoarea culturii noastre? Dacă nu vom putea cuceri țări și mări, frumosul îl putem cuceri. Putem spori patrimoniul cugetării universale prin opere nepieritoare, putem săpa în marmoră și turna în bronz frumusețea eternă a formelor omenești. Nu văd pentru ce n-am acoperi pământul cu edificii de o desăvârșită armonic de linii și n-am îmbogăți muzeele cu picturi neîntrecute. Ce ne-ar împiedeca să spunem în versuri minunate toate tainele sufletului omenesc și să reînviem ceva din gloria artelor eline și a literaturilor latine.
Acesta este viitorul pe care îl visez pentru neamul nostru, și mi se pare că avem toate însușirile trebuincioase pentru a îndeplini o astfel de chemare. Suntem înzestrați din plin cu toate darurile inteligenții, trăim într-un cadru care inspiră și evocă frumosul, ne tragem dintr-o gintă care in domeniul artei a lăsat urmele geniului ei creator. Zilnic se trădează simțul artistic al poporului nostru, îl surprindem în poezia populară, îl întâlnim în manifestațiunile oratorice ale celor mai de rând, dintr-însul e plămădită imaginația și ironia profundă a țărănimii noastre și tot el se afirmă puternic in începuturile vieții noastre culturale. Printr-o muncă de câțiva ani abia, în literatură, în pictură, în muzică chiar, cu toată stânjeneala unui mediu neprielnic, au putut să înflorească talente demne de orice civilizațiune.
Să ne îndreptăm deci de pe acum în spre această cale care ne stă larg deschisă, s-o urmăm cu conștiință că îndeplinim adevărata noastră ursită. În mijlocul deznădejdilor de tot felul, să păstrăm neștirbită viziunea unei Românii în care, într-o sublimă goană după artă, poeți, filozofi, pictori, oratori, sculptori și muzicanți n-ar avea altă ambiție și n-ar cunoaște altă invidie decât aceea care răsare din patima nobilă a frumosului și din setea de lumină.
Un popor nu poate râvni către un ideal mai curat și mai înalt, iar cei ce încă în întunericul vremurilor mici de astăzi se gândesc să aprindă câte o flacără, cu prevedere lucrează la gloria adevărată și eternă a acestui neam și lor li se cuvine întreagă, slava și recunoștința noastră.