Un vis în Carpați

Jump to navigation Jump to search
Un vis în Carpați
de Cezar Bolliac


I[modifică]

Noaptea este neagră, și p-ast colț de munte,
Frigul cel de toamnă lasă p-a mea frunte
Bruma sa cea rece.
Tot tace împrejuru-mi, și ochiul nu pătrunde
Astă ceață deasă, ce în văi afunde
Lumea va să-nece.

Umezile boite fulgerul despică.
Tunetul detună, pe maluri se ardică
Fără precurmare.
Crivățu-n pădure departe mugește
Și cremenea stîncii ce-un șoim lăcuiește
Varsă gîrlă mare.

II[modifică]

În astă umezeală, un somn de grele vise
Aripa sa întinse pe pleoapele-mi închise
Și sufletu-mi zări un ce de-nfiorat:
Într-un palat de flăcări, o sală-i luminată
De mii făclii și lampe, în stofă îmbrăcată,
Ș-un om într-însa sta pios îngenucheat.

Pă searbăda lui față a lampelor lucire
Lăsa să se-ntrevază adînca lui mîhnire,
Cînd mîinile spre cer își ardica rugînd.
M-apropiu cu încetul să-i aflu tînguirea;
Doream să-i aflu starea, să-i știu nenorocirea,
Și iată ce-auzii din gura lui ieșind:

III[modifică]

„Doamne! l-a ta provedință
Cu toată a mea credință,
Eu viu a mă ruga.
Și daca a mea dorință
Va fi și a ta voință,
Grăbește-a asculta!

Ajută-mi docamdată să-mi fac întîi un nume:
Să poată să mă crează și bun și rău în lume,
Căci a lor credință voi ști-ntrebuința.
Voi prigoni tiranii cu totul să se stingă;
Cruzimea tiraniii pe nimeni să n-atingă,
Tot nedreptățitul la mine-a alerga.

Apoi, după aceastea, i-oi face să-nțeleagă
Mulțimea că e oarbă și trebuie s-aleagă
Cine s-o conducă, — și-n față voi sta eu.
Oh! dă-le lor credință și mie dă-mi putere;
Dă între dînșii ura și mie prevedere
Ca să-i fac să vază în mine, Dumnezeu.

Atîta cer, Stăpîne, și celelalte toate
Le-oi face-așa de bine, cît crez că nu se poate
Să nu vii din ceruri cu mine-a lăcui.
Voi stinge suvenirea a oricărui nemernic
Ce-avu puterea toată și nu știu fi vrednic
D-absolutul bine ce tu lăsași aci.

Tiberii, Caligulii, Neronii și Cristierii,
Și-atîția slabi de înger ce vrur-a da puterii
Aripa întreagă și nu știură cum,
Îi voi șterge cu o faptă-n a lumii suvenire;
Voi face și demonii de mine să se mire;
Cap să mă numească în iaduri de acum.

Voi face tot supusul la mine să se-nchine
Și orice apăsare să zică că e bine:
Eu să fiu stăpînul și toți să-mi fie robi.
La orișice caprice să-i văz, cu bucurie,
C-alerg să le-mplinească; nimic ei să nu știe;
La a mea poruncă, să moară toți ca orbi.

Pă orice îndrăzneață ființă gînditoare,
Voi pune-n temniți negre să nu mai vază soare;
Subt pămînt să geamă; ș-acolo va pieri.
Cu preotu-mpreună, să-mi rîz de omenire;
Prin lege să-i iau mintea, prin sceptru-a sa simțire
Corp, simțire, minte voi ști a le strivi.

Și daca nesupușii vor ardica o frunte
Să-mi ceară socoteală, sau legea-mi să înfrunte,
Voi ști să-i pui eu bine prin însăși frații lor.
Le-oi ști eu stinge neamul cu însăși a lor mînă,
Și liniștind iar pacea, peste a lor țărînă
Voi ardica templuri la bunu-mi Creator.

Iar după ce voi face întreagă-le pierirea,
Să pui să se omoare, să piară omenirea
Și să las un Noe să poată povesti
La alte generații, c-a stat un prinț în lume,
Ce cu a sa putere și-a dobîndit un nume
Demn de toată stima, cît globu-l va trăi.

Și-n zilele-mi din urmă, spre jalea cea obștească,
Voi face din tot locul tot cerul să roșească
De cetăți aprinse în flăcări de rubin.
Ș-atunci, prin munți de corpuri, un ocean de sînge,
Împurpurînd tot globul, în aburi va resfrînge
Numele-ți, prea sfinte, în linii de senin.”

Într-o grozavă spaimă, deloc sunt în picioare,
Și-n ochii-mi sta aievea icoana-ngrozitoare;
O sudoare rece întreg m-a petrecut.
Mi-arunc în ceruri ochii și nu-mi vine-a mai crede
Că ochiul nemuririi, prin neguri, mai prevede
Unde merge lumea și ce plan s-a făcut.