Un scos din pepeni

Un scos din pepeni
de Gheorghe Brăescu
1926


Roșie, aprinsă de mânie, Puica năvăli în odaia în care bărbatu-său se căznea liniștit să-și pună bretelele.

— Da' bine, omule, până când are să-și bată joc toată lumea de tine?

— Ce e, frate? întrebă soțul, ferindu-și măselele de curentul care-i juca firele rare de păr bătrânesc.

— Cum, ce-i?... Tu nu vezi?... Ne calcă toți în picioare... Să nu legăm frânghia de pom că crește strâmb... bun, n-am legat-o... Să legăm câinele, că mușcă... foarte bine, l-am legat... Acum ne trimete vorbă că să nu ținem porci, că le strică gardul... Ai mai pomenit una ca asta?!...

— Cine?

— Trandafirescu.

— Așa ți-a spus?

— Nu mi-a spus mie, i-a spus femeii... Cum ți-a spus, Marișka?

— Apăi, mă rog frumos, așa cum io spus...

— Ei, îți place?! Da dumnealor, că mi-au ținut un cârd de gâște sub nas, că nu puteam deschide fereastra de la dormitor, de m-am copt toată vara de căldură!...

— Las', că-i zic eu...

— Îi zici?

— Îi zic.

— N-ai să-i zici.

— De ce să nu-i zic?

— Să-i zici, că dacă nu-i zici, îi zic eu.

— Îi zic, frate, îi zic, când îți spun că-i zic, îi zic...

— Vezi că tu ești cam moale.

— Eu, moale?... De unde ai scos-o că-s moale? Nu vreau să mă cert cu lumea, da' nu-s moale deloc! Am să-i arăt eu cine sunt! Garantez că n-o să-i fie moale! E greu până mă scoate din pepeni! izbucni conu' Petrică, tremurând de mânie, căznindu-se să-și prindă gulerul.

— Adă să te-nchei eu... Ba nu, zău, prea e de tot... am ajuns de râsul lumii. Ce dracu', am ori n-am bărbat, sunt măritată, ori ce sunt?!

Rămas singur, conu' Petrică își căută cravata, ceasul, batista, umblând zăpăcit pe toate potecile indicate de colțurile mobilei din odaie, acumulând o energie interioară, trădată de priviri încruntate și mișcări de buze de maică în rugăciune, închipuindu-se în fața vrăjmașului: „Ia ascultă, domnule, mult ai de gând să pisezi pe nevasta mea?...” „...Ce, domnule...” se răzgândi el imediat. „Ce, cu mănuși?... cu oamenii ăștia nu trebuie mănuși... Ia ascultă, măgarule, să fii la locul dumitale, că-ți crap capul!” Și, strângând bastonul, ieși hotărât, scoborând scările mai repede decât îl iertau puterile, continuând să monologheze din ce în ce mai aprins: „Pac, pac! canalie!... Să nu mai îndrăznești! Stai pe loc, nu fugi. Lașule!...”

— Bună dimineața! îi strigă vecinul, care pândea tramvaiul în mijlocul podului Elefterie.

— Domnule...

— Da' ce ești așa palid, coane Petrică?

— Sunt palid?

— Foarte palid.

— Dracu' să ia... sufăr de stomac.

— Lasă, nu te văita, că nu ești singur.

— Ce, și dumneata?

— Și încă cum!

— Ce spui?

— De constipație.

— Și eu tot de constipație.

— Ceai de mușețel.

— Eu, m-a sfătuit cineva, miere, miere de albine, da' să fie din mai... din flori de tei... zice că e mai bună. Beți o lingură de masă, bine. Bine, într-un pahar cu apă... seara când te culci și dimineața când te scoli. Dumitale ți-i amară gura?... Ia uite limba mea cât e de încărcată.

— Da' a mea, ia uite...

— Ei, bată-te să te bată!... Zi, vecini, și să nu știm unul de altul... Apropo, te-am nemulțumit cu porcii mei. Ți-au stricat gardul, te rog să mă scuzi... porcu-i tot porc...

— Nu-i nimic.

— Aș, nu se poate, o să-i tai.

— Da' de ce, vezi-ți de treabă!

— Ce are a face?... Îi tai. Lucru hotărât, și am vorbit să-ți repare gardul... Hai repede, uite tramvaiul, urcă-te...

— Urcă-te dumneata.

— Urcă-te, urcă-te... Ce-ți face Capitoliul?

— Ce Capitoliu?

— Gâștele, gâștele. Ce-ți fac gâștele?

— Aaa! gâștele... Bine mersi.

— Frumoase sunt, domnule, alllbe!... Să le ții.

— Nici nu le tai.

— Ar fi păcat, ți-o spun drept. Vara, nevastă-mea, când deschide fereastra, e o plăcere, parcă suntem la țară...