Un poet al eliberării

 

Scriind despre primele cărți ale d-lui Mihail Sebastian («Fragmente dintr-un carnet găsit» și «Femei»), remarcam de atunci simțul său deosebit pentru ceea ce se numește gratuitul vieții ceea ce poate s-ar mai putea numi cu alte cuvinte: viața așa cum e. Ceea ce părea — de pildă — acolo, un fel de imn adus lumii vegetale nu era de fapt altceva decât dorul după o viată înălțată la firescul aproape inconștient, dar frumos, fiindcă nu știe de sine, al naturii vegetale. O limitare — poate — a vieții în marginile legilor biologice generale, din care însă nu este exclusă inteligența dar sunt excluse prejudecățile, «literatura» și prelungirile inutile ale unui anumit romantism. O viață în care întrevezi, cel puțin pentru anumite epoci, posibilitatea de a trăi natural, liber si fără retușuri – chiar în cadrul civilizației – bucuriile și tristețile proceselor fiziologice și în care această eliberare, această știință de a privi cu calm totul integrat într-o curgere generală, această înțelepciune de a lua lucrurile așa cum sunt, fără a te gândi la urmări, sunt reconfortante. E, desigur, inutil să mai adăogăm că nu poate fi vorba în asta de o apologie a obscurantismului — de pildă — ci numai de o anumită oboseală de civilizație a omului timpului de azi, saturat de intelectualitate și de probleme interioare, care se vede falsificat de viața pe care o duce, tocmai în ce are mai propriu, mai uman, mai firesc.

Ne-am amintit de aceste începuturi, citind ultimul roman — atât de evoluat — al d-lui Mihail Sebastian^[1], care se găsește ca atitudine întru totul pe aceeași linie, deși aici accentul e pus mai mult pe descătușarea de o obsesie amoroasă. Este desigur un semn al timpului nostru această nevoie de eliberare din viața socială pe care o trăim, atât de apăsătoare în toate aspectele ei, atât de complexă în toate problemele ei, plină de stricte obligațiuni, de convențional, de necesități multiple și de atâte imperative. Era normal deci ca literatura — care constituie prin ea însăși un mod de eliberare — să se ocupe de ceea ce a devenit o terapeutică, o știință a vieții, o metodă, dar și un vis, cu atât mai frumos cu cât pare aproape nerealizabil. Și, încă ceva mai mult, o posibilitate a omului de a se regăsi pe el însuși, un răgaz în care se reculege, își adună faptele, își regrupează perspectivele și drumurile împrăștiate, se adapă la adevărate lui izvoare vitale, își reconstituie viața. O reîntoarcere, deci, spre adevăr, spre consistent, spre autentic.

O evadare, o vacanță în munți iarna, am spune deci că este subiectul ultimului roman al d-lui Mihail Sebastian, aceasta bineînțeles dacă «un băiat iubea o fată» este, după cum spunea Caragiale, subiectul din «Romeo și Julieta» și dacă această carte fermecătoare nu ar conține în tot cursul paginilor ei atâtea alte elemente de interes crescând care o fac de altfel să fie citită cu nerăbdare. O vacanță deci. Și continuitatea cu primele două cărți despre care vorbeam mai sus este menținută prin acea piesă de teatru care a fost reprezentată între timp, plină de vervă spumoasă, de observații acute, de umor, de melancolie, dar și de atâtea calități teatrale și care s-a numit «Jocul de-a vacanța». Aceeași temă însă tratată într-un mod cu totul diferit, cu un accent mai grav, mai obosit, mai adânc în roman și, în plus, cu o poezie autentică de mai mare amploare și cu tot atâtea calități ca și în piesă.

Sau, mai bine zis, nu de o vacanță e vorba în roman, ci de o izolare cu intenții terapeutice a unui erou obosit de dragoste — care ne e prezentată retrospectiv la începutul romanului și mai mult sugerată — a lui Ann, pictoriță tânără, capricioasă, nestabilă, ușor inconștientă, ușor artificială. O izolare alături de dragostea sigură, calmă, înțeleaptă a Norei, care aproape îi impune bucuriile la fel de stenice ale temperamentului ei egal cu el însuși, ale muntelui, ale skiului... Cu această ocazie sunt puse deci față în față — dar desigur fără să se scoată din asta nici o moralitate — două forme de viață diferite: de o parte cea a convenționalismului obositor a marelui oraș, în descrierea căreia până și autorul e parcă puțin convențional și, de altă parte, a libertății totale găsită de data aceasta numai în cadrul naturii, episod principal al romanului, în care condeiul d-lui Mihail Sebastian scrie pagini de neuitată și fragedă frumusețe. Într-un fel, tema ne amintește de o carte citită cândva cu mare plăcere, care însă era poate mai mult un eseu. În ea se povestea experiența a patru oameni care imediat după război, negăsindu-și alt rost, s-au retras departe de lume, întemeind o societate după legi proprii, în jurul unei olării. (E vorba de «Histoire de quatre potiers» a lui Jean Schlumberger). Dar acolo se puneau alte probleme, între care cea economică, pe când cartea d-lui Mihail Sebastian e în același timp un roman dar și un poem al dragostei și al naturii.

Căci, înainte de toate, deși autorul nu povestește la persoana întâia, personajele sale — mai ales Paul și Ann — povestesc ceea ce văd și ceea ce văd numai ele așa, într-un evident stil de confesiune. Și chiar o fac uneori destul de colorat. Departe de a dăuna prin aceasta obiectivării — căci în vorbele lor nu se lasă bănuit autorul — ele tocmai în felul acesta se conturează mai precis. Este, adică, și acesta, unul dintre modurile de obiectivare, dintre cele folosite de romancier pentru acest scop. Din acest punct de vedere, d. Mihail Sebastian se integrează într-o măsură liniei lui Proust pentru care — ca să ne exprimăm oarecum simplist — nu există lucruri distincte de felul în care sunt văzute de fiecare individ, fel care e propriu fiecăruia, cu atât mai propriu cu cât fiecare are mai multe calități personale, ceea ce de altfel este cazul eroilor d-lui Mihail Sebastian. Ba, ceva mai mult, în chiar viața sufletească a fiecăruia felul de a vedea se schimbă de la moment la moment. Ce a văzut el într-un anumit moment și loc, nu poate exista nici pentru altul și nici pentru același individ în alt moment și loc și nu are alt preț decât cel pe care el i l-a dat atunci. Există o singură posibilitate de a realiza din nou acel moment, e retrăirea lui în memorie, cu ajutorul unei analize minuțioase, ceea ce însă nu stă cu totul în puterea noastră, memoria fiind regizată mai mult de asociații, de întâmplare.

În felul acesta, în prima parte a romanului d-lui Mihail Sebastian, cu ajutorul jocului amintirii mai multor momente care sunt comparate între ele, ne e evocat în lumina de apus a unui sfârșit de dragoste sau, în tot cazul, a începutului unei lucidități încă neputincioase, episodul frământat plin de neliniști, gelozie, nesiguranță, al dragostei eroului principal pentru Ann, prezentat în acel fluviu mereu schimbător al personalității, în care momentele diferă după conținutul pe care li-l împrumutăm și care face, de pildă, diferența dintre Ann care cunoscută la început și cea care ni se revelă în urmă. Analizei, din acest prim episod, îi ia locul pe nesimțite și cu multă artă, în celălalt episod — al evadării — imnul uriaș, simfonic, adus muntelui în iarnă, singurătății magnifice a unei cabane în mijlocul unei naturi paradisiace. Totul complicat cu o intrigă misterioasă, romantică, țesută între locuitorii cabanei, intrigă care ajută și ea la realizarea acelui caracter halucinatoriu de mare putere interioară, al acestei călătorii în munți, ce parcă ar fi o ieșire din lume. Acolo, în munți, se petrece romanul real, acolo unde toți sunt mai mult ei înșiși și toți sunt, printr-un paradox, mai aproape decât oriunde de viață. Poezia atmosferei realizată de d. Mihail Sebastian acolo și poezia peisajului întrețesute cu atâta măiestrie in acțiunea însăși, sunt incomparabile. Arta gradării, finețea observației, preciziunea și mlădierea frazei, sensibilitatea, ne revelă un Mihail Sebastian bănuit numai dar necunoscut până acum în forma aceasta. În decorul muntelui, ca și la începutul romanului, siguranța cu care sunt decupate siluetele, ceea ce e tot una cu a spune siguranța cu care sunt creați oamenii, e surprinzătoare prin naturalețe. Rar o carte în care totul să pară atât de spontan și de sprinten, să dea impresia că e făcută fără nici un efort (impresie de suprafață, desigur, căci la o mai atentă privire ni se revelă marea știință a stihului și compoziției) ceea ce se pare, de altfel, că este una dintre condițiile artei.

Farmecul poetic al acestui roman este însă dintre cele inanalizabile. Lectura lui te fură cu încântare, fără să mai poți și să mai vrei ― ca să nu o împrăștii — să-i definești subtilitatea complexă care vine desigur și din însușiri de sensibilitate și compoziție, dar si din stilul de care vorbeam, cu siguranță unul dintre cele mai interesante din literatura românească și care ar trebui analizat odată minuțios. Ne gândim desigur și la stilul criticei d-lui Mihail Sebastian. Luciditatea, intelectualismul acestui stil nu au niciodată pretenția de atotștiutoare, ci cunosc îndeajuns zădărnicia și relativitatea lucrurilor, pentru ca să-și păstreze frăgezimea și agreabilul. Limpezimea și cursivitatea lui sunt totuși pline de grație și de nuanțe, ceea ce e tot una cu a spune că inteligența lui scânteietoare e plină de simț artistic, de vervă, de adevăr si naturalețe. Uneori melancolic, alteori ușor amuzat și amuzant, el surprinde totdeauna și este unul dintre temeinicele motive pentru care «Accidentul» este o carte în același timp atât de plăcută, dar și cu atâtea semnificații.

________

1. «Accidentul», roman. Fundația pentru literatură și artă «Regele Carol II», 1940.