Un orator mut

Jump to navigation Jump to search
Un orator mut
de Vasile Alecsandri
(Biblioteca Academiei R.S.R., ms. 3 4 8 9)


Răposatul M. avea tot oe trebuie unui om ca să devină un orator însemnat: învățătură, elocuență naturală, memorie, gest espresiv, glas bine răsunător, originalitatea de idei, înalțare de gîndiri etc.; o singură cualitate îi lipsea: curagiul de a se sui la tribună și de a vorbi în public; și această lipsă de îndrăzneală, ce provenea dintr-un fond de onestă timiditate, paraliza toate frumoasele eale facultăți în Cameră, unde a fost adeseori trimis ca deputat de către alegătorii județului D. Precît într-un mic salon M. Își esprima ideile cu lesnire și cu vervă, pre atît în fața unui public numeros el simțea că i se întunecă mintea și că i se leagă limba; prin urmare, el își înghițea elocuență ce-i sta în gît ca un nod. Astfel, câteodată un mugur nu se poate deschide, ci se usucă și cade fără a da floare și fără a produce fructul lui delicios.

După căderea lui Cuza-vodă, M., care fusese devotat domnului, venea în toată primavara de petrecea puține zile cu mine, și aice, liber de orice emoțiune, el lasa frîul elocuenții sale care în adevăr își înălța zborul foarte pe sus, cînd oratorul era cuprins de indignare sau de entuziasm. Eu îl ascultam cu plăcere, îl admiram și-i ațîțam verva prin un sistem de contrazicere continuă, și astfel grădinița în care ne plimbam devenea o arenă politică ce se răsuna de discutăți neîmpăcate. Într-o zi, M., bine dispus, îmi făcu descrierea unei seanțe din Camera sub ministerul B. și aprinzîndu-se treptat, agiunsese la un grad de exaltare neobicinuită, zicînd:

— Frate! în țara noastră poreclele gioacă un rol cu atît mai extravagant, că ele nu sînt decît niște cuvinte deșerte și lipsite de orice logică. O poreclă aruncată de un om cu spirit, sau de un nebun, sau de un idiot în fața unui om sau chiar în fața unei clase întregi, ie proporțiile unui stigmat, și toți nebunii și toți idioții își fac din ea convingere politică. Astfel au fost inventate poreclele de moderați, de albi, de roși, de liberali, de conservatori etc.l cînd ele nu aveau nici o semnificare reală, și însă acele glume de ziare aveau pretenția ridicolă de a fracționa societatea română în partizi. Auzi, partizi! și încă partizi îndușmănite, deși compuse de oameni care, afară din Cameră, petreceau frățește împreună și se sărutau în gură! Ce momițărie bufonă de tot ce se petrece în Francia! Ce abuz de cuvinte seci! Ce parodie mizerabilă de lucruri și de idei nepotrivite cu gradul de cultură și cu natura românului!… și, nota bene, fiecare epocă naște ciuperca ei… vreu să zic porecla ei: astfel, salvatorii patentați a patriei din anul nemîntuirei 1866 inventaseră o nouă denumire pentru acei care nu dedesără mînă cu dînșii, denumirea de oamenii lui Cuza, adică, după mintea lor, trădători ai neamului românesc! Camera răsuna în toate zilele de această apelare aplicată cu o intenție injurioasă, și ministrul își făcuse din ea un bici cu care lovea necontenit în unele bănci a Adunărei… Era un spectacol trist și dezgustător! într-o zi, mai cu seamă, inconsecvența șefului de cabine trecuse peste toate marginile. Sîngele ferbea în mine pe cînd el da cu piciorul în cel căzut și deodată aprins de indignare am strigat:



Domnilor!

Pentru un om ce se găsește la cîrma țării și care ambiționează titlul important de om de stat, domnul B. au comis o greșală serioasă în contra tactului politic ce trebuie să prezide la toate actele unui adevărat om de stat… D-lui, într-un acces de violență, pot zice copilărească, au încălecat pe calul său cel mai năprasnic și au venit aice ca într-un manegi să ne deie spectacolul unor evoluții neobicinuite în sanctuarul unui parlament. Calul său, ca toate dobitoacele cu narav, au sărit în sus și-n gios, au zvîrlit în dreapta și în stînga, au lovit cu copita în oricine s-au găsit aproape de zburdările lui deșanțate, într-un cuvînt, cavaler și cal au probat că au nevoie de o mînă puternică să-i înfrîneze.

Cu toate acestea onorabila Adunare au asistat cu multă răbdare la exercițiile neparlamentare ale domnului B.! Ea l-au lăsat să fie pe placul său: violent, agresif, nemăsurat!… i-au permis chiar să iasă din marginile bunei-cuviințe, să iasă chiar din discuție cu acel talent de orator de care d-lui ne-au dat atîte exemple tragicomice în cariera sa politică. Onorabila Adunare au vroit negreșit să audă pănă unde poate să meargă cu nechibzuința un om îmbătat de putere cînd soarta lui îl împinge ca să-și frîngă gîtul.

Fie-mi deci iertat și mie de a mă bucura de acest privilegiu de licență în răspunsul provocat de însuși domnul B…. Voi căta însă să nu-l urmez pe d-lui în calea de lipsă de respect pentru colegii mei… D-lui au vărsat pe capul nostru o bute plină de venin, prin urmare d-lui e prea inteligent pentru ca să pretindă că noi, drept mulțămită, să-l stropim cu apă de trandafir, după uzul părinților noștri.

În discursul ce l-ați auzit, domnilor deputați, preopinentul au pronunțat în multe rînduri, cu o intenție vederată, cuvîntul de oamenii lui Cuza! și cu altă intenție, nu mai puțin clară, d-lui au aruncat atunci în partea noastră o ochire care și ea avea o intenție de a fi oarecum… machiavelică. Aceste deosebite intenții aveau cu toatele o a patra intenție… aceea de a ne arunca în față o insultă!… Aice este cazul de a zice cu francezul că iadul e pavat cu bune intenții.

Oamenii lui Cuza! Iată dar un nou taraf inventat de acei care au interes a diviza și a subdiviza societatea română în tarafuri și a le îndușmăni între ele cu scop de a profita taraful lor de vrajba aruncată în celelalte tarafuri. Calcul dibaci, precum videți, însă care merită de a fi inferat cu o calificare… Mă abțin de a o rosti, pentru respectul ce datorez acestei adunări.

Oamenii lui Cuza! Unde sînt? Cine sînt acești oameni?

Privesc împregiurul meu și văd deputați trimiși aice de nație, oamenii nației prin urmare, iar nicidecum servitorii unui om, numească-se acest om Cuza sau altfel. Un ministru…. d-l B. Însuși, polate să fie omul unui om, dar un deputat nu este decît omul unui popor!

Oamenii lui Cuza! Ce vra să zică această denumire?… Desemnează ea pe acei oameni care, neavînd micșurimea de a privi la slăbiciunile omenești ale unui șef de stat, țin seamă numai de actele mărețe săvîrșite sub domnia lui? Desemnează ea pe acei oameni care consideră ca o nenorocire pentru țară cînd văd trădarea infamă furișîndu-se pe lîngă tron și răsturnînd tronul țării în tină și în batjocară? Desemnează ea pe acei oameni oare, respectând istoria patriei lor, respectează în căderea unui domn ales de nație o mărire căzută?

Atunci noi primim titlul de oamenii lui Cuza și răspundem: dar! sîntem oamenii care nu dăm mîna cu trădarea!

Dar acum să vă întrebăm și noi la rîndul nostru: Voi cine sînteți? A cui sînteți? Sînteți oamenii țării? Nu! căci țara nu vă cunoaște, nici vrea să vă recunoască. Sînteți oamenii unei situații? Nu! căci nu sînteți de măsura marelor evenimente. Să vă spunem noi ce sînteți: sînteți oamenii unui almanah, oamenii Almanahului de Gotha! Si atacurile voastre au aceeași valoare ca și basmele din calendare.

Aveți multe păcate pe cuget! E timpul să vă pocăiți, iar nu să ridicați astfel fruntea cu dîrzie și impudență! Scutul cu care vă acoperiți are multe părți slabe și lesne de străpuns. Vă consiliăm dar să vă espuneți cît mai puțin, să nu vă expuneți nicidecum, ci să plecați capetele cînd auziți răsunînd cuvîntul de tradare… Dar! tradare! și tradare mai cumplită decît tradarea unui om! trădarea unei țări întregi, trădarea tronului ei săvîrșită prin călcarea de jurăminte, prin sacrificiul onorului armatei române!

Ați întins o mînă sacrilegă pe steagul României, și pe acel stindard care era menit a purta în litere de aur cuvîntul de glorie ați scris în litere negre cuvîntul tradare!… Din acel steag, odinioară fala țării, ați făcut o streanță umilită și ați avut nerușinarea de a-l întinde ca un covor la picioarele tronului! Iată ce ați făcut voi, oamenii Almanahului de Gotha, iată ce n-am făcut și nu vom face niciodată noi, amicii lui Cuza căzut de la putere, însă oamenii nației române!

— Bravo! Bravo… am strigat aplaudînd pe amicul M. Și zău! ai rostit acest discurs elocuent?

— L-am rostit!… mi-au răspuns M., însă l-am rostit în mine ca totdeauna!