Un om de-ncredere

Sari la navigare Sari la căutare
Un om de-ncredere
de Ioan Slavici


I[modifică]

Când ai pe cine să te razămi, poți în toată tigna să-ți cauți de treabă, și-n vreme ce oamenii lucrau la cele trei mașini de treierat de pe aria din vale, d-l Vârlan, bătrânul, își înșira epruvetele și retortele în laboratorul său din turnul castelului așezat pe coaste. Asta îi era slăbiciunea, și toate i se păreau înflorite când reușea bine vreo analiză ori vro combinațiune.

De aceea ținea atât de mult la Bughea, secretarul, cum îi zicea lumea.

Nu doară că 1-ar fi ajutat Bughea la experimentele chimice, cu care atât de bucuros își petrecea timpul, dar pe-ntinsa moșie, la ferestraiele din pădure, la cele două mori, la lăptărie, la vii, în grădina de zarzavaturi, în pomăt și în pepiniere lucrau în fiecare zi sute de oameni, în biurouri, unde se concentra întreaga administrațiune, se îngrămădeau actele, și el n-ar mai fi ajuns să-și poată urma lucrarea la laboratoriu dacă n-ar fi fost și Bughea, care toate le știa și le vedea.

Nu-i vorba, întreaga administrațiune era dată-n seama lui Raumer, un neamț chițibușar, care le măsura toate cu milimetrul, și d-l Vârlan n-avea nici o răspundere formală.

Sunt însă și răspunderi mai grele decât cele formale.

Raul Stolnicul, boierul, care plecase cu cocoana încă prin aprilie în străinătate, îi era ca și când i-ar fi fost copil. Nu împlinise încă vârsta de opt ani când, orfan de tată, 1-a luat, ca guvernor, sub purtarea lui de grijă, iar de atunci nu s-au mai despărțit. El 1-a trecut prin liceu, el 1-a însoțit în călătoriile lui prin străinătate, după îndemnul lui și-a făcut studiile agronomice, în urma stăruințelor lui s-a căsătorit și s-a stabilit la moșie, amândoi împreună au zidit castelul și au stabilit planul de exploatare.

Acum Vârlan, om de 56 de ani, era pensionar: avea toată întreținerea și lua 500 lei pe lună, putea dar să-și facă în draga lui voie analizele și combinațiunile chimice, pentru care Stolnicu avea și el slăbiciune! Când se așeza însă-n jăț și-și închidea ochii, el vedea-n gândul lui și aria cu mașinile de treierat, și carele încărcate cu snopi, și ferestraiele, și viile, și grădinile de zarzavat, și mulțimea de oameni, care nu trebuiau să-și piardă timpul degeaba, și nu mai putea să aibă destulă atențiune pentru retortele lui.

Mai vedea prin lumea largă pe mult iubitul lui băiet, care plecase în silă, numai pentru că cocoana nu putea să sufere aerul din laborator și viața de la moșie, nici gălăgia pe care o făcea Radu, copilul acum de trei ani al ei.

- Du-te, i-a zis, și fii liniștit, căci rămân eu aici, și grija mea e ca toate să meargă bine.

Diminețile dar și câteodată și pe-nsărate încăleca și făcea când ici, când colo câte o inspecțiune ori îl trimetea pe Bughea, ceea ce era tot ca și când s-ar fi dus el însuși, căci tot om al casei era și Bughea. Zamfira, muma lui, fusese spălătoreasă în curte și-și ținea și băiatul cu dânsa. Vârlan, văzându-l isteț, silitor, sprinten și cu deosebire supus, a stăruit să-l ție la școală, iar după ce a trecut cele patru clase gimnaziale, i-a făcut loc la școala de la Herăstrău, ca să-l aibă mai târziu mână dreaptă a stăpânului la moșie. Îl și avea și era lucru de sine înțeles că Raumer, neamțul, stă numai până ce nu se va fi îndrumat Bughea îndestul, ca să-i poată lua locul.

Când? Asta atârna, cam ca toate în curtea lui Stolnicu, de la buna chibzuință a lui Vârlan. De aceea Bughea se uita totdeauna-n ochi bătrânului și era gata să sară-n foc ori să se arunce-n vuitoare ca să-i intre sub piele.

Îi și intrase.

După masă, când sosea poșta, bătrânul a primit un plic mare de la Stolnicu și-i era parcă-i trece un junghi mare prin inimă.

Plic mare! ? De ce unul mare și nu ca de obicei?!

El pipăi plicul și se uită la ștampila poștei.

Erau în plic mai multe hârtii, parcă acte, iar expedierea fusese făcută de la Nisa.

Deschizând plicul, el găsi în el un proces-verbal redactat în franțuzește și următoarea scrisoare:

„Iubite Domnule Vârlan și bunul meu părinte sufletesc,

Deodată cu scrisoarea aceasta am trimis la adresa primului președinte al tribunalului de Ilfov următorul:

TESTAMENT

Voiesc ca după moartea mea întreaga avere mișcătoare și nemișcătoare să treacă ca moștenire dreaptă în stăpânirea singurului meu băiet Radu și rog pe d-l Alecu Vârlan, educatorul meu, căruia îi datorez vecinica recunoștință, să-i fie și fiului meu ceea ce mi-a fost mie și să-i administreze averea cum m-a povățuit pe mine să-mi administrez pe a mea.

Soției mele rânduiesc să i se numere din trei în trei luni câte 4000 lei tot timpul cât va trăi, chiar dacă s-ar întâmpla să se remărite.

Dispun ca dânsa să poată vedea pe copilul nostru de două ori pe an, dacă o dorește aceasta, și să-l ție la dânsa cel mult trei zile.

Rog pe d-l Alecu Vârlan, scumpul meu părinte sufletesc, să primească sarcina de a stărui pentru împlinirea acestei ultime voințe a mele. “

Pe Vârlan îl podidiră lacrămile.

- Dar ce el? ce s-a-ntâmplat? strigă el, apoi citi mai departe.

„Hotărârile mele sunt luate și nu se mai pot schimba.

Procesul-verbal aci alăturat te va dumiri asupra celor petrecute. Te rog să-l păstrezi și să te folosești de el dacă Lucia ar face vreo pretențiune în ceea ce privește educațiunea copilului ori administrațiunea averii.

Am informațiunipozitive că Leon a plecat ieri seară la Paris. Cu cel mai apropiat tren plec în urmărirea lui.

Dacă mi-ar fi rânduit ca acesta să fie cel din urmă drum pe care-l fac, te rog să mă ierți pentru marea durere cu care te răsplătesc pentru tot binele ce mi-ai făcut și să-i fii ocrotitor lui Radu.

Raul”

Bătrânul trecu repede peste procesul-verbal.

Se făcea într-însul constatarea oficială că d-na Lucia Stolnicu a fost surprinsă într-o situațiune compromițătoare cu d-l Leon Volbură, un amic al soțului ei.

- Poate că mai e timp! strigă bătrânul sărind în picioare și trimise după Bughea, omul său de încredere, ca să-i spună că trebuie să plece fără întârziere la Paris.

Bughea, un om scurt și îndesat, cam spân și cu fața plină de buburuze, își deschise mari ochii spălăciți și se uită nedumirit la dânsul.

- De ce trebuie să pleci?! Ce s-a întâmplat?! întrebă el cam cu jumătate gură.

La aceste întrebări nu i se putea da răspuns.

- Grăbește, ca trăsura să fie cât mai curând gata - îi zise bătrânul -, iar după plecarea mea, fii cu ochii în patru, ca toate să meargă bine.

Bughea a grăbit, dar, greu jignit, s-a mai uitat o dată înapoi, șoptind printre dinți: „Asta n-am să ți-o iert! ”

II[modifică]

Vârlan n-a făcut degeaba călătoria la Paris: trebuia să fie cineva acolo, ca să ieie dispozițiuni pentru aducerea în țară a rămășițelor pământești.

Știa acum și Bughea ce s-a-ntâmplat, dar se simțea cu atât mai jignit și nici nu avea cuvinte de a nu-și da pe față legitima indignațiune, căci de aici înainte bătrânul nu mai avea în gândul lui nici un rost pe moșie și putea să-și caute de drum. Stăpânirea trecea la cocoană și la rudele băietului, și foarte ușor i se putea întâmpla să nu mai aibă, așa, de pomană, întreținerea și cinci sute de lei pe lună.

Deocamdată însă lucrurile n-au venit tocmai așa.

Era, ce-i drept, la mijloc o avere, care aducea un venit de peste trei sute de mii de lei pe an, și dădeau năvală atât rudele băiatului, cât și frații cocoanei, căci le venea și lor apa la moară dacă se întâmpla ca băiatul să moară. Vârlan avea însă și el armele lui, și cocoana s-a mulțumit cu cele hotărâte în testament, iar rudele din ambele părți au rămas la pândă, țiindu-l cald pe Bughea, care putea să le facă servicii prețioase.

Cel dintâi semn că nu-l mai creastă Bughea pe Vârlan a fost că și-a adus la casă femeia pe care mai-nainte o ținea în sat, o mazurcă sulemenită ce-i ieșise-n cale vara trecută la Drăgaica.

De ce adecă să se mai sfiască! ?

Avea toată dreptatea.

Dac-ar fi fost om care vede asemenea lucruri ori le crede când i se spun, Vârlan încă de mult ar fi simțit că omul său de încredere, de când cu Drăgaica, pișcă și de ici și de colo câte ceva, sfănțuiește azi pe unul, mâne pe altul și-și face din toate parte, ca să-și poată ținea mazurca-n lărgime. Iar ceea ce n-a văzut mai-nainte nu putea să vadă acum, când toate îl apăsau.

Pe lângă toate celelalte, se mai socotea vinovat de a nu-și fi făcut datoria.

Raul, tânăr de abia douăzeci și doi de ani, se căsătorise din slăbiciune, deși Lucia nu se potrivea cu dânsul nici ca stare, nici ca educațiune, nici ca pozițiune socială. El n-ar fi făcut-o aceasta dacă Vârlan n-ar fi fost om slab și ar fi stăruit cu toată hotărârea. Mai târziu vedea, ba chiar știa, că nu e căsnicia cum trebuia să fie și că Raul ascunde ceva. El, perdut în purtarea de grijă pentru frumoasa lui avere, se simțea bine numai la câmp, printre grajduri, la pădure și prin pepiniere, iară dânsa, doritoare de petreceri și deprinsă cu luxul, nu putea suferi viața de la țară. Se-ntâmpla din ce în ce mai des că treceau săptămâni de zile fără ca să se vadă amândoi, el la moșie ori umblând după daraveri, iară ea la București, la Sinaia, la Constanța, orișiunde se adună lume multă.

„Eu, om bătrân — își zicea acum Vârlan — nu trebuia să las lucrurile așa, trebuia să fac ceva. “

O mângâiere avea și el: Raul rămase curat în gândul tuturora.

Și pe aceasta a trebuit însă s-o peardă.

Șase săptămâni după moartea lui Raul, s-a prezentat la el o femeie tânără, învățătoare într-un sat în apropiere, cu un bilet scris de mâna răposatului în aceeași zi în care-și făcuse testamentul.

„Du-te la d-l Alecu Vârlan — se zicea-n bilet — și spune-i adevărul, căci el va păstra secretul și va face tot. Dumnezeu să te aibă în paza sa. ”

- Ce este domnișoară? întrebă d-l Vârlan, cu inima încleștată.

Ea îi numără pe masă una după alta opt scrisori, care îi fuseseră adresate de răposatul.

Citind scrisorile cu răsuflarea oprită, suspinând din când în când și schimbând la fețe, bătrânul își ridică în cele din urmă ochii plini de lacrămi și se uita în fața tinerei femei.

Era mai presus de toată îndoiala că Raul mai are un copil, o fetiță de doi ani, care se afla în purtarea de grijă a Ursulinelor din Sibiu și căreia făgăduise a-i asigura o zestre de loc. 000 lei.

- Mai știe cineva, domnișoară? întrebă el pe șoptite.

- Nu, - îi răspunse ea - nimeni afară de mine. Precum ați văzut din scrisori, mi-a mijlocit concediu pe timp de un an și m-am întors numai după ce nu putea să bănuiască nimeni nimic.

- E interesul d-tale ca nici de azi înainte să nu afle nimeni nimic, grăi dânsul, apoi începu să se plimbe prin casă.

Se clătinau toate în jurul lui. Îi era greu afară din cale gândul că tot ar mai putea să afle cineva adevărul. Trebuia să-i asigureze cât mai curând copilei și întreținerea, și zestrea făgăduită, pentru ca mama ei să nu aibă cuvinte de a se plânge.

Cum însă?! De unde să ieie banii fără ca să se simtă și fără ca văduva și rudele să cadă la bănuială?

Un gând ademenitor îi lumină în cele din urmă fața.

- Domnișoară, - grăi dânsul - eu sunt gata să adoptez copila și să iau față cu dânsa toate datoriile unui părinte adevărat.

Muma copilei dete din cap.

- Nu, domnule, îi răspunse. Am s-o adoptez eu, însămi, îmi cer transferarea departe de aici, și acum după ce el nu mai trăiește, puțin îmi pasă ce gânduri își va face lumea.

Nu-i rămânea bătrânului decât să-i asigureze suta de mii de lei, astfel ca din veniturile ei să fie întreținută copila.

Cum însă? De unde lua el o sumă atât de mare, așa, deodată, fără ca să rămâie urmă-n socotelile gospodăriei, și cum se putea justifica fără ca să dea pe față adevărul?

- Am s-o fac, neapărat am s-o fac, dar te rog să-mi mai lași răgaz de câteva zile, acestea i-au fost cele din urmă vorbe.

Tânăra femeie a plecat, nu cu mâna goală, căci trebuia să achite taxa pentru întreținerea copilei, dar peste zece zile iar a venit.

D-l Vârlan nu ajunsese nici până acum să fie dumirit.

Adunase din economiile lui 42. 000 lei în scrisuri fonciare și era gata să-i deie deocamdată pe aceștia. Putea să-și mai facă vreo zece mii de lei dacă-și vindea biblioteca și aparatele din laborator. Tot mai lipseau însă vreo 50. 000 lei, iar pe aceștia nu știa încă de unde are să-i scoată.

A mai venit dar tânăra femeie și alte dăți, așa, pe-nsărate, când putea să scape de la școală, și nu venea în silă, căci bătrânul, ca s-o mai mângâie, luase obiceiul de a n-o lăsa să plece cu mâna goală.

Bughea trăgea cu ochiul.

Dacă bătrânul o vedea pe mazurcă din când în când, așa, din întâmplare, fără ca să mai întrebe cine este ea și ce caută aici, omul lui de încredere nu mai întreba nici el cine e femeia tânără care vine atât de des pe la bătrânul și stă închisă cu el, dar șoptea și el dimpreună cu alții că Vârlan și-a pierdut la vreme de bătrânețe mințile și s-a încurcat rău de tot.

Mai vârtos s-au pornit apoi șoaptele când s-a zvonit că bătrânul are de gând să vândă biblioteca și aparatele din laborator, și atât văduva, cât și rudele din ambele părți s-au pus în mișcare, căci nimeni mai bine decât Bughea nu putea să știe că tot ceea ce e-n casă e avutul răposatului.

Când vrei însă să-l prinzi pe hoț, îl lași să săvârșească fapta; nimeni nu 1-a împedecat dar pe bătrânul, și el a vândut și aparatele, și cărțile, la care ținea atât de mult.

III[modifică]

Gândul lui Vârlan nu era să deie suta de mii de lei dintr-al lui: aceasta ar fi fost o lipsă de pietate către răposatul, care lăsase destulă avere pentru ca din veniturile ei să se poată pune în timp de câțiva ani o sută de mii de lei pe nesimțite la o parte. Vorba era însă ca să scape cât mai curând de tânăra femeie depunând zestrea făgăduită la casa de depuneri, apoi își lua încetul cu încetul înapoi și ceea ce depusese dintr-al lui. Chiar acum toamna punea în vânzare peste 2000 chile de grâu, în urmă venea rândul vinului și al lemnelor adunate peste vară în pădure, iar la primăvară vindea porumbul și țuica. Se putea stoarce din toate câte ceva. Cum? Aceasta n-o știa deocamdată.

Pe la începutul lunei octombrie prețurile grâului s-au urcat în câteva zile de la 75 la 86 lei și cumpărătorii au început să deie năvală.

Nu era greu să deie grâul cu 86 și să-l treacă în socoteli ca fiind vândut câteva zile mai-nainte cu 74, ceea ce făcea dintr-un condei peste 24. 000 lei pentru zestrea fetei.

Da! El nu era însă omul care poate să și facă asemenea lucru. El să ieie înțelegere cu neguțătorul! ? Peste putință. Lucrul trebuia cu toate aceste să fie făcut și anume cât mai curând.

După multă bătaie de cap și după grele lupte sufletești, nu i-a mai rămas decât să-l cheme pe Bughea și să-i spună din fir în păr cum stau lucrurile, ca să facă el operațiunea și să-i fie la nevoie mărturie.

Bughea stetea rușinat și nu îndrăznea să i se uite-n ochi. Știa acum de ce a vândut biblioteca și aparatele, știa ce rost avea tânăra femeie, și vorbea din inima curată când i-a făgăduit că nu va spune niciodată nimănuia nimic.

Nici n-a spus, și în clipa aceea a rupt în gândul lui toate legăturile cu văduva și cu rudele.

E însă grea ispita în care cade cel ce știe un mare secret, căci un mare secret e o mare putere și se cere oarecare virtute ca să nu abuzezi de această putere.

Om isteț și fără de sfială, Bughea făcea operațiunile pe care i le cerea bătrânul, dar mai făcea și altele.

Și adecă de ce să nu facă! ? De cine și de ce ar fi avut să se teamă! ? Lasă că bătrânul nu prea vedea cele ce se făceau mai prin ascuns, dară chiar și dacă ar fi văzut, era destul să-i șoptească la ureche: „Dacă nu taci, nici eu nu tac! “ și tăcea.

Nu mai erau acum timpurile de mai-nainte.

Când pleca la gară, ca să se ducă la Ploiești ori poate chiar la București, Bughea alegea din grajd cei mai frumoși cai, își lua „cocoana“ la dreapta și treceau zile până ce se-ntorcea. De! erau concerte și teatre și șantanuri și prieteni și modiste și croitori care te țin în loc.

Mai dăi apoi și cu lanțurile de aur, cu inelele, cu brățările, cu ceasornicele și cu fel de fel de alte lucruri frumoase și plăcute, care costă și ele ceva și de care un om și mai ales o cocoană care se respectă nu poate să se lipsească.

A ieșit, în sfârșit, la iveală că „cocoana“ are și ea un copil fără tată și trebuie, ca orișice mumă adevărată, să poarte grijă de el și să-i asigure viitorul.

„De unde iese pentru unul - își zicea Bughea, care ținea să aibă un trai bun - poate să iasă și pentru altul. “

Bătrânul mai nu vedea, mai se făcea că nu vede, dar se zbătea din ce în ce mai rău, căci nu numai își făcea mustrări, ci mai simțea că văd alții și se temea-n fiecare clipă că lucrurile se dau pe față și toate i se surpă-n cap.

După ce prin martie a ajuns, în sfârșit, să poată depune zestrea, el a răsuflat ușurat și-a luat hotărârea de a se opri, renunțând să mai scoată și ceea ce deduse dintr-al său. Ce nevoie mai avea el de economiile lui, când era asigurat până la sfârșitul vieții sale?!

Cum să-l oprească însă pe Bughea, care mergea înainte cu hotărârea omului care-și face datoria?!

Chinuit de gândul că alții văd și tac, ca să facă și ei ca Bughea, el nu mai avea nici tigna somnului, nici poftă de mâncare și umbla buimac de ici până colo pe moșie, se lega de toate nimicurile și simțea-n fiecare clipă că toți îl iau peste umăr ca pe un trecător și nimeni nu mai ține seamă de dânsul.

Mai rămăsese însă unul, Raumer, care se încrunta când cineva îndrăznea să pună fie măcar și numai printr-un gest la îndoială buna-credință a bătrânului și curăția gândurilor lui. Știa și el multe și le avea notate în toată regula, dar adeseori își zicea: „O fi nevoit bătrânul să sufere pe moșie și un om ca Bughea“.

Parcă Bughea ar fi fost om care-ntreabă pe cineva dacă-l sufere ori nu!

A fost grea de tot pentru Vârlan ziua când Raumer, nemaiiertându-l firea să tacă, a venit să-i spună ce are pe inimă.

Ce putea să-i răspundă?!

Își ștergea nădușelile, tușea-n sec și-o scălda în șapte ape, rugându-l să fie cu răbdare, că toate se vor îndruma pe calea cea bună, apoi s-a îmbărbătat și 1-a chemat pe Bughea, ca să-l roage cu toată dragostea părintească să fie cu băgare de seamă, că lumea face caz mare și de cele mai mici lucruri.

Bughea era cuprins de indignațiunea legitimă a omului care n-are să se teamă de nimeni.

Auzi d-ta! ? un neamț, pripășit de prin țări depărtate, să-l controleze pe el, care s-a pomenit aici și a fost crescut anume pentru moșie! ?

Un venetic să ducă vorbe-n lume și să se atingă de numele unui om cinstit, care a executat ordine primite de la superiorul său?!

- Am să-i arăt cine sunt! strigă. Ori eu, ori el!

Era o nebunie ceea ce zicea Bughea, căci, după contract, Raumer avea să primească la concediare leafa pe doi ani, 24. 000 lei, dar bătrânul tremura când se gândea că Bughea, voind să-și apere „bunul nume“, ar putea să spună ceea ce știa. Bucuros dar că poate scăpa cu obrazul curat, Raumer, și-a luat banii și a plecat, ca să-i facă lui Bughea loc.

„Bughea director și mazurca mare și tare! ziceau gurile rele. Acum o să meargă toate strună: un hoț și un pungaș fac împreună bună tovărășie! “

Așa și era.

Radu se juca sub privegherea guvernantei sale prin curte, prin livezi, pe câmp ori prin pădure, după cum era timpul.

Văduva, remăritată, era mulțumită că-și ia cele patru mii de lei regulat la trimestru.

Rudele băiatului își căutau de treburile‘lor, căci, la urma urmelor, interesele băiatului, iar nu ale lor erau în joc.

Bughea cunoștea bine lumea în care trăia și n-avea cuvinte de a se teme: mergeau toate strună, ca într-o lume cu cea mai bună rânduială, și-n vreme ce bătrânul pierea pe picioare, de-i tremura mâna când îi dedea subscrierea, Bughea se îndopa și mazurca se înfoia în mătăsuri și-n catifele.

Așa ar fi mers până la sfârșit dacă Bughea n-ar fi avut și-un păcat pe lângă marile lui virtuți.

Ținea ca lumea să se plece-n fața lui, și vai de cel ce se uita chiorâș la el, căci îl lovea ca pe Raumer, de unde nu-și mai venea în fire.

Trebuia dar să se găsească între cei mulți, în cele din urmă, unul care-și ia inima în dinți și se duce să facă denunțarea.

Lui Bughea puțin îi păsa, căci el avea pe cine să se descarce și era sigur că bătrânul cu nici un preț nu va spune adevărul; bătrânul era însă mai mult mort decât viu când s-a pomenit cu procurorul și cu judecătorul de instrucțiune la castel și-a fost poftit să le deie oarecare lămuriri.

IV[modifică]

O grea vină-l apăsa pe Vârlan și-l făcea să umble adeseori fără astâmpăr, încât mulți nu-l mai socoteau în toată firea: a primit o sarcină, pe care nu era în stare s-o poarte, s-a răzemat pe un om de nimic și a suferit și acoperit cu numele lui o mulțime de mișelii.

S-a dovedit fapte neîndoioase și cu acte-n toată regula că s-au săvârșit neregularități și că moșia a fost păgubită în timp de aproape trei ani cu cel puțin 130. 000 lei, dar Bughea stetea om cu obrazul curat, căci toate s-au făcut cu subscrierea dată de d-l Alecu Vârlan.

Acesta se socotea dar și singur el vinovat de a fi abuzat de încrederea testatorului și, după lege, dator să deie cuvenita despăgubire și vrednic de pedeapsa croită de lege pentru abuzul de încredere.

Vârlan stetea cu capul plecat și recunoștea și el că a fost păgubit orfanul, că e la mijloc abuz de încredere, că trebuie neapărat să fie pedeapsă, că el însuși e vinovat și că are dreptate lumea care-l socotește mișel și arată cu degetul asupra lui.

„Să vie orișice! își zicea dar. E vrednic fiecare de soarta pe care el însuși și-o face. ”

Mințile i se turburau însă și întreaga fire i se răzvrătea când își dedea seamă că n-are voie să se deie biruit, ci trebuie cu orice preț să poarte până-n sfârșit grijă de băiatul lui Raul și de avutul lui.

De zece ori lua-n fiecare zi hotărârea de a se duce la judecător, ca să-i spună adevărul, să-i pună pe masă scrisorile primite de la tânăra femeie și să arate dovada c-a depus 100. 000 lei. Voia, dar nu-l ierta firea s-o facă.

Era peste putință ca el să spună că fetița e mai mică decât băiatul, născută din adulter.

Osândit în prima instanță, el a făcut apel, amăgindu-se cu gândul că va putea să facă în fața mai bătrânilor judecători de la curte ceea ce n-a făcut la tribunal.

El nu mai era însă-n stare să se îmbărbăteze: stetea ceasuri întregi ca tâmpit în jețul lui ori se lungea pe divan și-și închidea ochii cuprins de simțământul că nu e cu putință să mai trăiască un om căruia nu i-a mai rămas decât să moară.

Nu! Chiar dacă ar fi putut lua hotărârea, de a-l da pe Raul de gol, el nu era omul care, spre a se scăpa pe sine, poate să deie pe gura lumii o biată femeie amăgită într-o clipă de slăbiciune și să dezvăluie pata urâtă pe care o copilă nevinovată o purta chiar din zămislire pe frunte.

Așa a vrut și Raul el însuși, care a ținut atât de mult să-și ascundă păcatul, ca să nu adimenească prin fapta sa pe alții.

Câteva zile înaintea termenului de înfățișare el a primit un bilet prin care președintele curții 1-a poftit să treacă pe la dânsul, ca să-i deie câteva lămuriri confidențiale.

Fiind subliniată vorba „confidențiale“, bătrânul a tresărit și parcă i-a trecut un junghi prin inimă.

Ce „confidențe“ putea să aibă președintele curții cu dânsul! ?

Aici nu putea să fie la mijiloc decât o destăinuire făcută de Bughea, singurul care știa ceva.

„Și eu tot îl mai sufăr în curtea aceasta! “ își zise bătrânul rușinat.

Mare i-a fost dar zăpăceala când, ducându-se la președinte, acesta i-a prezentat un proces-verbal, prin care d-l maior Aurel Marja, pensionar, de 62 ani, declară că pune la dispozițiunea curții recipisa pentru o sută de mii de lei, pe care d-l Alecu Vârlan, în vârtutea unei promisiuni făcute de răposatul Raul Stolnicu în ajunul căsătoriei sale, a depus-o la casa de depuneri ca zestre a copilei Elvira, acum fiica adoptivă a sa și a soției sale Maria.

Bătrânul rămase cu ochii-nholbați.

- Care va să zică, ea s-a măritat și-a adoptat dimpreună cu soțul ei copila! ? grăi dânsul ca într-un fel de aiurire.

- Da, - zise președintele - și s-a constatat că d-ta ai depus banii. Nu mai rămâne acum decât să ne prezenți dovezi că ai făcut depunerea în vârtutea unei dorințe exprimate de răposatul ca ultimă a sa voință.

D-l Vârlan stete câtva timp pe gânduri.

În suta de mii de lei erau economiile vieții lui, biblioteca și aparatele lui.

- Nu, - grăi dânsul în cele din urmă - asta nu se poate. Poate în mare nevoie să abuzeze omul de încrederea celor vii, dar de încrederea celor morți niciodată.

- Dar noi, curtea, urmă președintele, avem să motivăm sentința și nu putem să te achităm dacă nu ne putem răzema pe dovezi neîndoioase.

- Mă condamnați, grăi bătrânul, căci vinovat sunt, dacă nu de rea-credință, de ușurința cu care am procedat.

Vina aceasta și-o spășise însă cu prisos, și nu mai rămânea decât să se-mbărbăteze ca să deie la o parte pe mișelul care-l adusese aici, ceea ce în clipa aceasta era și hotărât să facă.

- Scrisori de un caracter cu desăvârșire intim, urmă el, nu pot fi puse la dispozițiunea judecătorilor. Nu ca să mă apăr, ci pentru ca recipisa să fie restituită copilei, vă voi arăta, d-le președinte, d-voastre personal, între patru ochi, ca unui om de onoare, spre a vă forma convingerea, atât scrisoarea în care răposatul a făcut promisiunea, cât și un bilet scris în ajunul morții sale, dar din mână nu dau nimic. El însuși a voit să rămâie o taină în veci ascunsă a vieții lui.

Președintele s-a plecat, și câteva zile-n urmă curtea a constatat că inculpatul a procedat cu bună-credință.

„Acum e vorba să sfârșesc cu Bughea! ” își zise bătrânul după ce s-a întors acasă.

Chemându-l la sine, i le-a înșirat una câte una, apoi 1-a poftit să strângă iute tot ceea ce a adunat și să vadă că-n timp de patruzeci și opt de ceasuri să nu-i mai rămâie nici o urmă prin partea locului.

- Și să nu te pună păcatul să scapi vreo vorbă, a adăugat, că e destul să fac un semn ca să intri tu unde erai să mă bagi pe mine!

Bughea s-a retras umilit, cu ochii în pământ și târându-se de-a-ndoaselea, apoi, ieșit la aer, nu s-a mai uitat înapoi.