Un nou plagiat Zola

Jump to navigation Jump to search
Un nou plagiat Zola
de Ion Luca Caragiale


Am terminat articolul nostru din numărul penultim despre plagiatul Zola-Bibescu cu bănuiala că celebrul autor francez, în ultima sa lucrare Rome , o fi făcut ceea ce a făcut și în La Débâcle: un vast împrumut forțat din opera altcuiva pentru a-și ridica creditul propriu. Bănuiala noastră s-a adeverit. D. Gaston Deschamps, într-o savantă și spirituală cronică literară, publicată în Le Temps, arată pe larg cum Zola a plagiat pe scriitorii Georges Goyau, André Pératé, Paul Fabre și pe arheologul Gaston Boissier.

Câteva rânduri din cronica lui Gaston Deschamps sunt prea interesante ca să nu le dăm aci. Iată:

“D. Emile Zola, zice criticul, nu cunoștea Roma... Totuși, voia să «facă» Rome , precum a «făcut» Lourdes și cum va «face» Paris . Atunci s-a «documentat».

«A se documenta», în limba particulară a școalei naturaliste, este a căpăta asupra cutărui sau cutărui subiect — fie vorba de căi ferate, de marile magazinuri, de poduri și șosele, de tutunuri sau de mine — o știință repede, expeditivă, superficială, făcută din peticele de hârtie puse unele peste altele. Grămădești un dosar, adunând la întâmplare orice fel de note și informații. Rotunjești toate aceste peticele, potrivit cu mersul fabricațiunii. Coși toate bucățelele, mai bine sau mai rău, cu ață albă. Când toate au fost compilate, cusute și țesute, numaidecât tragi clopoțelul telefonului la librărie. A venit momentul să se împrăștie prospectele, să uruie tobele reclamei, și afișele pestrițe să acopere zidurile.

Uzina literară a lui Zola e un stabiliment model. Nimic mai instructiv decât vizitarea acestei fabrici de la Medan . Ia să vedem puțin cum se face acolo pentru a se modela materiile prime, a se spăla cârpele strânse, a se utiliza petecele și a se turna, fie anul bun, fie rău, un volum de 600 pagini.

Câțiva reporteri curați la suflet au crezut că fac un bine d-lui Zola îndemnând pe public să crează că întreprinzătorul industrial al Romei era cât p-aci să se prăpădească din pricina unei munci de ciclop. A! ce mai foc de cuptor! ce zgomot de ciocane și de nicovală! ce gesturi zbuciumate! ce năprasnice opinteli! sudoarea curgea de pe fruntea încrețită a Maestrului, și brațele-i răsuceau metalul cald, pe când picioarele i se-nglodau în vrafuri de documente îngrămădite... Pe când această viziune ne umplea ochii de admirație, de groază, aproape de milă, d. Zola, așezat frumușel înaintea mesii de lucru, jumulea liniștit două-trei repertorii, a căror listă e lesne de așternut.”

Iată acum și câteva specimene din noul plagiat al documentalistului Zola.


Goyau:

En mourant à Rome, saint Pierre fut le suprême bienfaiteur et comme le second fondateur de cette ville: et si les oracles antiques qui pressentaient l’éternité du Capitole ont échappé dans la suite des temps au reproche de mensonge, c'est à Pierre qu'ils durent cette fortune. En choisissant pour capitale d’un monde naissant la capitale d’un monde expirant, Pierre fit un coup de génie.


Dès le temps de Sévère, les papes sont connus des pouvoirs publics comme les chefs d’une association funéraire.


L’encyclique Immortale Dei, de 1883, sur la constitution des états, l’encyclique Libertas de 1888, sur la liberté humaine, l’encyclique Sapientiae, de 1890, sur les devoirs des citoyens chrétiens et l’encyclique Rerum novarum, de 1891, sur la condition des ouvriers, développent en toutes ses parties la conception chrétienne de la société... L'Eglise constate, autour d’elle, la “misère imméritée” des travailleurs.

L’ouvrier, souvent, reçoit un salaire insuffisant ou subit un nombre exagéré d’heures de travail... Tout homme a le droit de vivre... le contrat qui lui a été extorqué au moment où il avait faim est injuste.

Deux heures après la mort de Giovanni Mastaï, que l’Italie et l'Eglise avaient aimé sous le nom de Pio Nono, le cardinal Pecci s’approcha du lit funebre... Le voile blanc qui couvrait le visage de Pie IX fut levé: “Giovanni! Giovanni! Giovanni!” appela le camerlingue; et, par trois fois, il lui frappa le front d’un marteau d’argent. A trois reprises la bouche demeura muette, les rides immobiles. “Le pape est vraiment mort”, dit-il aux assistants.


Zola:

C’était d’abord saint Pierre, ignorant, inquiet, tombant à Rome par un coup de génie, venant réaliser les oracles antiques qui avaient prédit l’eternité du Capitole.


C’étaient les premiers papes, de simples chefs d’associations funéraires...


Immortale Dei, sur la constitution des états; Libertas, sur la liberte humaine; Sapientiae, sur les devoirs des citoyens chr6tiens” Rerum novarum, sur la condition des ouvriers... Le pape y constate la misère imméritée des travailleurs, les heures de travail trop longues, le salaire trop réduit. Tout homme a le droit de vivre, et le contrat extorqué par la faim est injuste.

Il (le cardinal Boccanera) irait, armé du petit marteau d’argent, taper les trois coups symboliques sur le crâne de Léon XIII, glacé, rigide, étendu sur son lit, entouré de sa cour pontificale! Ah! taper enfin à ce mur de cerveau, pour être bien certain, que rien ne repondait plus, qu’il n’y avait rien là dedans que de la nuit et du silence! Et ces trois appels retentiraient: Joachim! Joachim! Joachim! Et, le cadavre ne répondant pas, le camerlingue se tournerait, après avoir patienté quelques secondes, puis il dirait: “Le pape est mort”.


Toate acestea din savantul volum intitulat Le Vatican , les papes et la civilisation, le gouvernement central de L’Église par Georges Goyau,. André Pératé, Paul Fabre,vechi membri ai școalei franceze de la Roma.

Dar exploatarea capodoperilor de știință sigură, de artă și de spirit ale lui Gaston Boissier, publicate sub titlul prea modest de Promenades archeologiques? Dar indicațiunile prețioase ale cărții lui Charles Benoist, Souverains, hommes d’État, hommes d’Église, din cari Zola a făcut un miș-maș de mahalagisme, obținute (după propria lui mărturisire) “prin bacșișuri potrivite”? căci se știe că Zola, neputând obține de la Leon [al] XIII-lea o audiență, pe care-o solicitase, s-a “documentat” cum a putut...

Însă spațiul nu permite să ne lungim prea mult. Cine dorește să cetească in extenso remarcabila cronică literară a lui Gaston Deschamps o va găsi în Le Temps de la 12/24 mai c.

Cu toată critica, însă, succesul lui Zola nu poate suferi nimic, și succesul legitimează tot, de la opincă până la vlădică. Cu Zola se întâmplă ce s-ar întâmpla și cu un mitropolit răufăcător: un biet autor modest și obscur, când imitează câteva șiruri, e pierdut; Zola ia cu lopata de unde apucă, și-i merge bine; un popă de sat, dacă ar ciupi din beteala de metal prost a unei icoane, ar înfunda, ras și tuns, pușcăria, iar pe î.p. sfinția-sa, după nenumărate clasice plagiaturi, nici sinod, nici guvern, nici vodă n-ar avea de unde să-l apuce, cu toată barba-i cea lungă.

Dacă toată lumea — și cea “burgheză” și cea “nouă” — ține și cu Zola și cu mitropolitul: cât i-ai prinde, n-ai ce le face!