Un filosof necunoscut

Un filosof necunoscut de Nicolae Ottescu

publicat în Convorbiri literare, 1939

Unul dintre noi, fiindcă nimeni nu mai vorbea, s-a apucat, la sfârșitul mesei, să rezume o conferință la care asistase chiar în ziua aceia : «Vieața și opera lui Nietzsche». L-am ascultat cu toții, cu resemnare, și când a încheiat, unchiul Gheorghiță, cu glasul lui domol, cu darul lui de a istorisi pe îndelete și fără să râdă niciodată, a început și el să istorisească vieața și opera unui filosof necunoscut. El a făcut mai întâi, în două cuvinte, și cu licăriri șirete în privire, observațiunea că există o filosofie profană și una cultă, așa cum există o muzică profană și una cultă, o poezie profană și una cultă, și a adăugat că filosoful, a cărui vieață o va rezuma, nu are nicio afinitate cu cei din categoria superioară din care face parte Nietzsche...

Caut să-i reproduc cuvintele așa cum le-a rostit unchiul Gheorghiță, cu exactitatea relativă a unei memorii ca oricare alta.

Când l-am cunoscut, a început unchiul Gheorghiță, filosoful a cărui vieață voi încerca să v-o rezum, avea o bărbierit mică pe strada Romană. Pe urmă și-a mutat-o în Sfinți. Și mai târziu a deschis una pe Bulevard. La început i-a mers bine, pe urmă mai puțin bin^ și acum în urmă îi merge rău. Acum rade și tunde la domiciliu. Din diversele lui peregrinări, a rămas cu câțiva devotați pe care îi vizitează în anumite zile sorocite de mai înainte, pe care îi tunde după capriciile fiecăruia și pe care-i înveselește sau îi supără după digestia fiecăruia. Printre aceștia mă prenumăr și eu.

Când l-am cunoscut în Romană, nu avea mai mult de treizeci și cinci de ani. Se îmbrăca bine, era chipeș, și era logodit, — o logodnă care dura de mai bine de un an. Era pe vremea aceia vesel fi jovial; acum e căsătorit, obosit și resemnat. Pasiunile lui inițiale au rămas, însă, aceleași: e aceeaș meloman frânt de pasiunea lui, și același filosof. în ore libere. In ultimul timp însă, melomania lui pare totuși a se fi atenuat, cu vârsta și cu greutățile vieții din ce în ce mai mari. Dragostea lui de filosofie, pare în schimb și mai puternică.

Cunoștea, desigur, vreun solist sau vreun funcționar de la Operă, care îi dădea bilete gratis, fiindcă n-a fost reprezentație care să-i scape. Își cumpărase omul smoching, — îi mergeau treburile bine, — și acolo, în foyerul Operei unde l-am întâlnit de câteva ori, înalt cum era, ras proaspăt, fățos și singuratec, atrăgea privirile cucoanelor. Și el se mulțumea să zâmbească discret și să închidă puțin din ochi, punându-și in valoare genele pe care le avea lungi și arcuite. A doua zi, în prăvălia lui de pe Romană, făcea cu competență ’n glas critica reprezentației din ajun. Fusese de cincisprezece ori la Carmen, de douăzeci de ori la Rigoletto, de zece ori la Bărbierul, de douăsprezece ori la Ballo in Maschera și a auzit și pe ai noștri toți, și celebritățile streine care veneau pe la noi. De tenori avea o listă cronologică, ținută la zi, care începea cu Băjenaru și dura o pagină întreagă, până la cei de azi; de bași, una care începea cu Teodorescu; de baritoni care începea cu Aurel Eliade; și străinii erau intercalați cronologic printre ai noștri și avea, fiecare, calificative speciale. Batistini, de pildă. era «excepțional»; basul Teodorescu avea următoarea notiță critică: «voce mare, școală mică»; Băjenaru era notat cu «dulce, dulce, dar manechin». Era o cântăreață italiană, Tina de Spada, care-i plăcuse lui mai mult și pe care a notat-o «privighetoare». Era un tenor calificat «pițigoi». Erau câțiva «câini», câteva «pisici...»

Mai târziu, mult mai târziu, după ce s-a mutat din Romană în Sfinți, și de aici în Bulevard, nu mai scotea listele să le citească; le știa pe dinafară.

Mi-a devenit simpatic și i-am îngăduit ani dearândul și critica lui muzicală, și filosofia lui zilnică, dintr-o întâmplare care-și are hazul ei.

Pe vremea aceia, vecin cu el pe Romană, mă bărbieream la el în fiecare zi. Într-o zi de Luni, în luna Iunie, în vreme ce-mi așeza șervetul sub bărbie, mă uit la el prin oglindă și-i văd ochiul drept vânăt, micșorat, lăcrămând.

— Da ce ți s-a întâmplat, Mișule?

— Poftim ?

— Ce e cu ochiul d-tale?

— Cu ochiul meu ? Hm !... Știi că aseară s-a dat Traviata și n-m fost...

Am crezut că vrea să schimbe vorba și l-am lăsat.

— Nu mă întrebi de ce n-am fost?

— Nu te întreb.

— Nu-i nimic... îți răspund, fiindcă tot m-ai întrebat indirect.

— Cum indirect?

— N-ai întrebat ce e cu ochiul meu? Să-ți răspund: n-am fost la Traviata fiindcă aseară ochiul meu era și mai umflat.

A tăcut un moment și a început să mă săpuneze cu energie.

— Nu mă întrebi de ce? Că adineauri m’ai întrebat.

— Nu te mai întreb «de ce» penlrucă văd că te-ai înfuriat și-mi vâri săpun în gură!

— Pardon! Adică nu, zău, ce ești d-ta de vină? Dar dacă vine Manolescu în prăvălie, cât e el de client vechi, îi rup picioarele!

— Care Manolescu?

— Avocatul Manolescu, ăla cu ochelari.

Îl cunoșteam tot din prăvălia lui pe avocatul Manolescu. Era un tânăr potolit și cumsecade. Am început să deviu curios. În special, râsul înfundat al calfei, un tip de șmecher de mahala, cu urechi lungi și despărțite de cap, care bărbierea pe altul la oglinda de alături, m-a determinat să-l fac să vorbească.

— Dar ce ți-a făcut Manolescu?

— Ce mi-a făcut Manolescu?...

S-a retras doi pași, cu briciul în mână, și, roșu de indignare, a început să istorisească. Băiatul de alături, calfa cu urechile lungi, era și el roșu de râs reținut. Îl vedeam cu vinele gâtului umflate, cum își mușca buzele.

— Sâmbătă, domnule Georgică, a intrat în prăvălie la mine, pe la ora nouă, avocatul Manolescu. L-am ras, l-am potrivit, i-am perforat abonamentul, și, la plecare, când să-și pună pălăria, bagă mâna în buzunar și scoate un pachet de țigări. Zice: «Domnule Mișu, vrei o țigaretă străină?» Zic: «Vreau dacă-mi dai». Zice: «Uite că-ți dau una. Nu-ți dau mai multe că sunt scumpe. Tutun turcesc... Excelente!» Zic: «Mulțumesc, dar n-o fumez acum, o fumez după masă».

Când a ajuns cu povestirea aici, Mișu și-a schimbat atitudinea narativă și a luat una filosofică. A zâmbit cu amărăciune resemnată și a continuat:

— Au dreptate, domnule Georgică, Persanii, când vorbesc așa cum vorbesc de fatalitate și de soarta noastră, a fiecăruia... Când am scos țigarea, după masă, când am văzut-o cu vârful aurit, mi-am zis: S-o fumez mai bine mâine, când voi ieși cu Sofița la plimbare. Că dacă era s-o fumez atunci, exploda, domnule, atunci, și nu se mai întâmpla nimic.

Îl întrerup, că nu pricepeam.

— Cine să explodeze ?

— Țigarea.

— Cum țigarea ?

— Da, domnule, țigarea, că era din alea cu praf de pușcă la mijloc, care exploatează când ajunge focul acolo! A doua zi, Duminică, vine Sofița dimineața la mine și plec cu ea la plimbare. O pornim la braț, pe Romană, o facem la stânga, pe Dorobanți, și prin dreptul străzii Atena, scot, domnule, țigarea, și o pun cu ifos în gură. Ba mai și spun, cu satisfacție, că e tutun «turcesc» ! Sofița, când a văzut-o cu vârful aurit, a spus: «măi, măi, măi... Ce lux, ce lux!» Mergeam așa țanțoș, cu Soiița alături și cu țigarea în gură, când acolo unde Dorobanților o cârmește spre Biserica Albă, îmi iese înainte locotenentul Nisiparu. Îl cunoșteam din vedere. Trebuie să-l știi și d-ta: ăla înaltul, din cavalerie, cu mustața cărăbuș... Locotenentul se oprește în fața mea și-mi spune: «îmi dai voie»? Avea între degete o țigaretă și-mi cerea foc. Zic: «Cum nu, cu plăcere», și-i întind țigarea sub nas. Locotenentul începe să pufăie din țigarea lui ca să sugă focul de la mine, când deodată, poc, poc, fîss... l-am împroșcat cu fum și iarbă de i-am pârlit mustața. Când s-a dumirit, după o clipă, — eu înlemnisem, — m-am pomenit cu un pumn în ochiul drept și cu două palme. «Porcule, măgarule!» «Stai domnule, nu da că sunt o victimă»! «Ce victimă, porcule?»... Vezi și d-ta ce a putut să fie această scenă de operă comică...

A început din nou să mă săpunească.

— Dacă-l prind pe Manolescu pe aici...

Atunci am auzit un sughiț de râs înfundat. Calfa, deși cunoștea întâmplarea, nu și-a mai putut ține râsul și l-a prins ceva așa, ca un strănut sugrumat.

— Strănuți, hai? Când te-oi pocni odată, cu voia dumnealor, peste urechi, ai să zici că auzi uvertura din Trovatore, pezevenghiule !

Timp de o lună întreagă a istorisit tuturor întâmplarea și ne ținea pe toți clienții la curent cu reclamația făcută la comenduire împotriva locotenentului. Nu știu ce i-a spus însă avocatul Manolescu, că nu numai că venea ca și altădată în prăvălia lui Mișu, dar era acum clientul preferat. Reclamația la comenduire a redactat-o el și aveau conversațiuni șoptite, care toate se încheiau cu: «Prea bine, domnule avocat! Mulțumesc, dcmnule Manolescu!»

Pe urmă, în Septembrie, când iar ne-am întâlnit cu toții, toate acestea au fost uitate. Sofița, logodnica lui, trecuse pe primul plan al discuțiunilor cu clienții.

Pe domnișoara Sofița am cunoscut-o și eu. Era fată înaltă, trupeșă, și cu ochii negri, jucăuși. Avea și o umbră de mustață, cum le stă bine brunelor. A intrat într-o zi în prăvălie, iar Mișu, care devenea stângaci în prezența ei, m-a prezentat așa cum eram, cu obrazul pe jumătate ras, pe jumătate săpunit. Domnișoara Sofița și-a înfipt niște ochi isteți, care nu cunoșteau timiditatea, în ochii mei și în ochii clientului de la oglinda de alături, ne-a examinat câteva clipe cu o atențiune vădită, și-a mușcat buza de jos ca să ne arate că are dinți albi și sănătoși, pe urmă, fără nicio grijă de pielea obrazului meu, i-a spus grăbită:

— Dă-i zor, Mișule, că am întârziat.

Era evident un lucru, și pentru clientul de alături și pentru mine, că nu eram pe placul domnișoarei Sofița. Mișu, umil și cucerit de tonul ei categoric, ma bărbierit într’o clipă și a plecat cu ea, grăbit și fericit.

Despre ea, in prima epocă a logodnei lui, ne vorbea cam așa :

— O iau, domnule, o iau, pentrucă e o femeie și jumătate! E o femeie mândră și cu draci. Și ambițioasă, domnule, ca Vidra din piesa lui Hașdeu. Să-l pună dracul pe unul să-i ciupească ceva curte, că dă de dracu cu ea!

Primele luni de logodnă au fost lunile iluziilor, cum se întâmplă totdeauna. Era șireată, știa să-i vorbească, și Mișu era amețit de dragoste. Fiindcă ei îi plăcea mai mult teatrul decât Opera, o ducea Mișu la teatru. Îi mergea atunci bine și cu dragostea și cu prăvălia și era Mișu fericit. Nunta întârzia, totuși. Nunta întârzia fiindcă se mai tocmeau încă niște mătuși, care făcuseră vorba, pentru zestre, și nu se ajungeau s-o rotunjească... Pe urmă, idila a început să se coloreze dramatic. Drama, care n-a degenerat în tragedie, a început așa. I-a găsit Mișu în poșeta pe care i-o dăruise, două scrisori dela un oarecare Ionel. Ionel era văr al Sofiței, sau nu era văr — nu știa prea bine Mișu — cu care ea copilărise și care încheia scrisorile cu «te sărut dulce, etc.» Acest «etc.» îl turbura mai cu seamă pe Mișu. Și după cum o credea, sau nu o credea, avea bietul Mișu remușcări că a bănuit-o, sau trecea prin amărăciunile geloziei.

— Am aflat. Acum știu totul. N-a fost nimic între ei, dar absolut nimic! Își spun așa pe nume, cum își spuneau când ea era o codană și el un mucos... Și și-au scris oamenii bilete, că n-au ce face. Atât! Nimic mai mult! Chiar sărutările «alea dulci» n-au fost niciodată altfel decât scrise. L-am văzut pe Ionel. Mi l-a arătat Sofița. Este așa... un tip de mardeiaș de mahala, cu puțini barbeți ungurești și cu o tăietură la buză. Cum să-l placă Sofița, domnule, pe mitocanul ăla? Suntem noi, bărbații păcătoși, și atunci credem că și ele sunt la fel. O păcătoasă ca Traviata, domnule, și tot are sentimente, și să n-aibă o fată? O fată cumsecade? Și că e o fată cumsecade, de asta garantez. Știu toți vecinii, că de! am încercat și eu ca omul, să o imbii, și m-a pus la locul meu numaidecât! Și apoi, te privește așa țintă în ochi, ca omul fără păcate, și nu poți să n-o crezi...

Și când vorbea așa era vesel și fredona de prin opere.

Altădată insă, când îl cuprindeau îndoelLe, era posomorit, mârâia și filosofa. Mă tundea câteva minute fără să scoată un cuvânt, și numai către sfârșit incepea să vorbească. Odată a început așa :

— Femeia! Femeia, domnule, in aparență pare a fi o realitate, iar în realitate nu-i decât o aparența.

— Cum ai zis ?

Atunci el a repetat aforismul și s-a uitat la mine întrebător, prin oglindă. Era în el un amestec de sentimente. Era trist și ar fi vrut, totuși, să fie admirat. Părea că e mulțumit că e trist, fiindcă numai astfel a putut găsi această formulă fericită.

— Ce ? Nu am dreptate ? — Nu știu dacă ai, dar formula e minunată.

— Nu-i așa ?

A țăcănit de câteva ori vesel din foarfece, pe urmă s-a încruntat din nou.

— De ce să cred eu, domnule, că Sofița e altfel decât celelalte? Așa cum e, brună, cu ochii de antracit, cu mustața fumurie, și înfiptă, ar putea juca pe Carmen, domnule, iar eu sunt un dobitoc de don Jose care umblă cu cuțitul după ea... Și tot eu sunt ăla care, de multe ori o cred nevinovată și că a stat să mă aștepte pe mine, ca Elsa pe Lohengrin... Am să stric logodna, domnule, să știi asta dela mine.

Căsătoria însă s-a făcut. Scrisorile din poșetă au fost uitate, iar Mișu și-a anunțat într-o zi clientela că se mută din Romană în Sfinți, mahalaua lăutarilor de pe vremuri, mahalaua unde crescuse și înflorise domnișoara Sofița.

— Ce să fac? spunea el, oscilând între părere de rău și speranțe de mai bine, vrea Sofița să mă mut acolo. Poate că acolo, cine știe, să-mi meargă și mai bine.

Și și-a încărcat omul oglinzile și scaunele într-un camion, și-a luat cu el bricele, curelele și nevasta, și într-o zi de Sf. Gheorghe a plecat trist, dar plin de speranță, în mahalaua coanei Sofița.

Și... au trecut mulți ani. Mulți ani în care Mișu a tuns și a ras alte fețe. Mulți ani, în care crețurile dela tâmple, cutele lui de pe frunte și filosofia lui dinăuntru au câștigat ceva în adâncime. Cât timp a stat în Sfinți, — vreo cincisprezece-șasesprezece ani, — nu l-am mai văzut. L-am reîntâlnit în Bulevard unde soarta a făcut să fim din nou vecini. Și au reînceput, în țăcănit de foafeci, conversațiunile noastre de altă dată.

Cucoana Sofița se ingrășase, — se ingrășase chiar mult, — și îi crescuse mustață. El slăbise, își rădea acum mustața, și cu două sbârcituri în obraji, avea o înfățișare obosită.

Din șederea lui in Sfinți, între altele, aducea cu el o observațiune la care ținea mult. O împărtășea tuturor cliențiior și mi-a spus-o, firește, și mie. «Nordul, domnule, atrage blonzii. Nu vreau să repet observațiunea banală că Nemții sunt blonzi și Grecii sunt bruni... Dar chiar în sânul aceluiaș oraș de blonzi, bruni și șateni, blonzii merg spre nord ca fluturii spre lumină. Când eram în Romană. majoritatea oamenilor pe care îi bărbieream, erau blonzi, în Sfinți, la sudul Bulevardului, majoritatea erau bruni. Bulevardul, domnule, separă cele două rase. Aici, pe Bulevard, rasele se amestecă; majoritatea sunt șateni».

Când m-a împărtășit și pe mine cu această observațiune, coana Sofița, care sta pe canapeaua din fund, cu lucrul în mână și cu un câine mops alături, a spus printre dinți un singur cuvânt: «idiotule». Și atunci Mișu s-a întors înspre ea cu pieptenele într-o mână și cu foarfecele în alta, și i-a răspuns cu superioritate: «Când cineva, cucoană, are o opinie, o dezvoltă cu argumente nu cu interjecții!»

Pe urmă și-a adus aminte și de mine și zâmbind triumfător, mi-a trecut pieptenele prin păr. Prin oglindă, din ochi căuta un gest de aprobare.

Așa dar, nu părăsise filosofia, părăsise însă muzica. Protectorul lui dela Operă, care-i furnisa odinioară bilete, murise. A fost la câteva concerte simfonice, nu a rămas însă prea încântat. «N’am fost la multe, coane Gheorghiță, fiindcă nu mă pasionează. Și aceasta pentrucă nu le pricep. Nu i-am priceput nici pe moderni, nici pe clasici. Mi-a spus odată cineva că Simfonia a cincea de Beethoven e simfonia destinului. Că în ea se vede degetul destinului. Am fost de două ori să o ascult și n-am văzut, domnule, niciun deget!»

Coana Sofița, care sta pe canapea, și-a luat ochii dela lucru, s-a uitat lung spre noi, și i-a spus ridicând din umeri:

— Cum era să vezi chiar degetul? Că m-ai înebunit cu chestia asta !

— Păi asta zic și eu, cucoană, că nu l-am văzut. Ce, l-ai văzut d-ta? Și să-ți mai ții gura când vorbesc serios, că te faci de râs.

— De râs te faci tu, că gonești mușterii cu prostiile tale.

— Îi gonești d-ta, cucoană, că vine miros de varză în salon, și altceva decât varză nu mai știi să gătești.

Și discuția, asta sau alta, se mai lungea sau se scurta, până începea mopsul coanei Sofița să latre.

Într-o zi am intrat în prăvălie și am constatat cu surprindere că nici coana Sofita, nici mopsul, nu erau acasă. Era vreme de primăvară și ieșiseră la plimbare. Mișu tocmai tundea o servitoare. Era una din acele subrete curățele, mititele, cu șort scurt și cu privire drăcoasă. Mișu o întreba, pudrând-o pe ceafă:

— Și zici că cucoana d-tale nu e geloasă ?

— De ce să fie ?

— Păi... domnul nu face comparații?...

Când a văzut că mă uit la el zâmbind, a încetat să-i mai vorbească. O ultimă pieptănătură tremurată prin părul ei proaspăt ondulat, un gest, — gestul pe care-l fac cunoscătorii când admiră o operă de artă, gestul ochilor închiși pe jumătate, — și servitoarea a plecat, aruncându-i o privire piezișă și șireată.

— Așa dar, domnule Mișu, când nu e cucoana Sofița acasă...

— Știu ce vrei să spui.

— Vreau să spun că-i nostimă.

— Cine ?

— Subreta.

— Bine că n-ai spus că Sofița.

— Lasă că și coana Sofița are farmecul ei.

— A avut, domnule, a avut, dar acum s-a bacrealit.

— Și de-aceia, d-ta faci curte prin vecini....

— Ei, aici te înșeli rău... Eu nu fac curte la servitoare.

— Totuși am văzut.

— N-ați văzut nimic. A fost așa, o glumă in vânt. Tată-meu, Dumnezeu să-l ierte, când am împlinit optsprezece ani, mi-a spus : «Ascultă, Mișule, să nu fumezi mucuri, biete, și să n-ai servitoare țiitoare». Nici mucuri n-am fumat, nici curte la servitoare nu fac.

— N-ai fi făcând, dar dacă ar fi intrat coana Sofița pe ușă când o pudrai cu tandrețe pe ceafă, poate te pomeneai cu un borcan de pomadă în cap.

— Asta niciodată! Gălăgie câtă vrei! Facem și unul și altul. La bătaie însă n-am ajuns.

— Cum, Mișule? De cincisprezece ani, decând sunteți căsătoriți, niciodată ?

— Nici eu, nici ea.

— Bine, știu, d-ta...

— Ce vrei să spui, coane Gheorghiță? Că eu n-am nervii mei? Asta vrei să spui? Am, domnule, am. Eu sunt chiar sălbatec, dar sunt potolit. Mă înfurii și eu câteodată, și mă înfurii rău, și atunci nu mai mănânc la masă și îmi iau pălăria și plec. Da ce știi d-ta, coane Gheorghiță, despre mine ? Ne cunoaștem de douăzeci dc ani și tot nu mă cunoști. Dacă n-am bătut-o pe Sofița când m-a înșelat prima dată...

— Cum? Te-a înșelat?

— Ba bine că nu !

— Ei și?

— Domnule, n-am bătut-o, am raționat. Mi-am zis: ce trebue să facă omul când îl înșală nevasta? Când îl înșală nevasta, — că asta e meseria ei, — omul trebue să facă una din două: sau s-o omoare, sau s-o ierte !... Căile de mijloc sunt idioate... Adică dacă o bate, crezi d-ta c-a făcut ceva? Și dacă nu o omori, faci și tu pe creștinul și o ierți. Că ce e omul, domnule? De câteori mă duc și eu, ca toată lumea, într-un anumit loc, și mă întorc încheindu-mă la bretele, totdeauna zic: Ce e omul? Uite ce e omul! O cutie plină cu murdării, ca oricare animal !

— Și te înșală des?

— Destul de des. De câteori o avea om la îndemână.

Mă tunsese și acum mă scutura cu măturică pe haine.

— Păi știi d-ta, coane Georgică, cum e Sofița? Ți-ai imaginat d-ta vreodată un om rătăcind prin pustiu și dând peste o fântână cu apă? L-ai văzul d-ta, în închipuirea d-tale, cum se repede la ciutură, și cum bea? Așa e Sofița când dă de bărbat. Și acum imaginează-ți iarăș că faptul de a bea apă n-ar fi un lucru permis decât după ce ai face cerere la primărie. Ce crezi că ar face călătorul? N-ar mai bea? S-ar feri să nu-l vadă nimeni, dar tot ar bea, și poate chiar cu mai multă sete... Așa face, domnule, și Sofița când dă de ciutură...

Eram la ușă, cu pălăria în mână, gata să ies.

— Da, coane Gheorghiță, am și eu nervii mei, sunt chiar sălbatec, dar n-am bătut-o niciodată...

Au mai trecut trei ani, și Mișu, coaforul, a tras obloanele la prăvălie. Avusese cu un an mai înainte câteva luni de vieață mai ușoară, pe urmă însă necazurile au pus din nou stăpânire pe el.

Într-o noapte a fost chemat să pună ventuze unui om politic și s-a întâmplat ca omul politic s-ajungă ministru. Atunci, câtva timp, mai cu seamă în vremea perioadei electorale, a dus-o bine Mișu. Și-a cumpărat două oglinzi noi în prăvălie, și-a reînoit proviziile de cosmeticuri, și-a reparat gramofonul care cânta toată vremea arii de operă, a angajat un ucenic desghețat care-i vedea și de clientelă și de coana Sofița, iar el, în haine noi, cu buzunarele pline de manifeste electorale, și cu zâmbetul pe buze, cutreiera radios mahalaua. A avut ministrul voturi multe în culoare și o șuviță din Nil a mai continuat să se reverse câtva timp în buzunarele lui Mișu.

A căzut însă guvernul repede, iar ministrul a intrat în diplomație. A rămas Mișu văduv — politicește — și deziluzionat materialicește, încet, încet, hainele s-au învechit, zâmbetul s-a veștejit iar ucenicul a fost concediat. N-a trecut mult timp și s-a hotărit Mișu, cumpănându-și sărăcia, să lase prăvălia și să bărbierească la domiciliu. Și-a luat o agendă și s-a dus la toți cunoscuții lui din mahalale, propunându-le să-i servească acasă. Umblă vara în jachetă neagră, înverzită pe la coate, cu o trusă în mână, dela șapte dimineața până când încep căldurile mari. Și iarna, cu mâinile în buzunarele unui pardesiu de ploaie, se strecoară pe sub streșini, pe la credincioșii lui deodinioară.

Într-o vreme de primăvară, acasă la mine, în odăița de lângă scara de serviciu, Mișu, în țăcănit de foarfece, filosofa asupra religiunilor.

— Eu cred, coane Gheorghiță, începu el dintr-odată, în vreme ce mă potrivea la ceafă, că dacă omul e milos, când e milos, n-o face pentrucă e creștin. Eu cred tocmai pe dos: fiindcă omul e uneori milos, de aia una din religiuni a luat mila în brațe și s-a întins pe două continente... Observația asta este a mea, coane Gheorghiță, n-am citit-o nicăieri, și e spontană, fiindcă mi-a venit adineauri... Acum îl citesc, coane Gheorghiță, pe Bergson, dar habar nu are Bergson de chestia asta.

— Da ? îl citești pe Bergson?

— Da, cucoane, și știi de ce ? Nu atât ca să știu ce spune Bergson. Îl citesc că mi-am zis: ia să văd, pot eu să-l pricep pe Bergson ?

— Ei, și l-ai priceput ?

— Nimic, coane Gheorghiță. Când încep și eu să înțeleg ceva, tocmai atunci dau peste un cuvânt pe care nici în dicționar nu-l găsesc. Așa, câte o frază, două, mă mai dumiresc eu... N-am bază, domnule, asta-i ! Mi-a spus cineva să-l iau din nou, dela început, că o să-l înțeleg... Degeaba! Se vede că așa sunt eu făcut, să nu pot vedea degetul destinului din Simfonia a cincea și să nu-l pricep pe Bergson. Filosofii ăștia noi, chiar atunci când pot spune ceva limpede, o încurcă dinadins, ca noi ăștia fără bază să nu-i putem pricepe...

Când a ajuns aici, deodată un «cu-cu-ri-gu» răspicat răsună în toată casa. Tresar de pe scaun. Un alt «cucurigu» și mai puternic, răsună din nou.

— Ia strigă, te rog, pe Maria, că a intrat un cocoș în casă.

— Eu l-am adus, cucoane Gheorghiță, și l-am lăsat în săliță ca să-l iau când plec... Cântă și el că l-am scăpat...

Și Mișu a început să-mi povestească «cum vine chestia cu cocoșul».

Venea înspre mine cu trusa in mână. Pe Armeneasca, în colț, îi iese înainte o femeie cu un cocoș în brațe și un cuțit in mână.

— Când mam apropiat, femeia mi-a spus: «Hei, pst ! domnule! Nu vrei să mi-l tai ?»

— Vezi de altul, cucoană !

Când m’am uitat la cocoș, bag de seamă că are barbeți. M'am oprit.

— «Și nu-i păcat de Dumnezeu, femeie, să tai frumusețea asta de cocoș cu barbeți? Uite-l cum seamănă cu Frantz Joseph!»

Femeia a ridicat din umeri. Tocmai atunci trecea un oltean cu coșurile in spate. «Hei, pst! Domnule!» Iar Mișu zice: «Ia ascultă femeie, ești nebună ?» «Ba nebun ești d-ta, domnule !» «Nu te încăpățâna, femeie, că e păcat mare». Olteanul trecea strada spre noi. «Îl cumpăr eu, vinde-mi-l mie». «Dumneata să-ți vezi de treabă». «Nauzi? Îl cumpăr și-ți iei o găină. Cât ceri pe el ?» «Cincizeci de lei». «Cât ? Cincizeci ? Adică cât două tunsori la domiciliu !» «Femeie, zic eu. Tu speculezi acum două lucruri: cocoșul și sentimentele mele». Olteanul pusese mâna pe cuțit și-l ștergea pe pantaloni. «Na-ți cincizeci și dă-mi cocoșul, femeie criminală !» Și l-am legat, cucoane Gheorghiță, de picioare și l-am adus aici, că intârziasem și n-aveam vreme să mă întorc acasă. Acum cântă de bucurie că a scăpat!»

Și când la plecare, i-am strecurat în palmă cincizeci lei, Mișu a protestat, evident jignit.

— Pardon, cucoane Gheorghiță, eu nu ți-am spus chestia asta cu cocoșul ca să-l plătești d-ta ! Să nu te superi, dar nu iau decât porția mea. Și a lăsat pe colțul mesei douăzeci și cinci lei.

Când, după două săptămâni, a apărut din nou cu mica lui trusă la subțioară, mi s-a părut că am înaintea mea o viziune din tinerețe. Avea ochiul drept, acelaș ochiu, cu pleoapele umflate și învinețite ca acum douăzeci de ani. M-am uitat lung la el, am zâmbit la amintirea pe care mi-o evoca, dar nu l-am întrebat nimic. Iar el, ca și altădată, în vreme ce-mi lega la gât halatul de tuns, s-a crezut dator să-mi dea explicațiuni.

— Te-ai uitat lung la mine, cucoane Gheorghiță. Ți-oiu fi amintind de-o întâmplare veche. Istoria se repetă, dar nu se repetă întocmai. Acum, dacă sunt trist sunt cel puțin in parte satisfăcut.... Atunci nu eram satisfăcut de loc...

A început să mă pieptene.

— Îți amintești, cucoane Gheorghiță, de chestia cu cocoșul.