Un fermecător

Un fermecător de Traian Demetrescu

Lamartine, fiind sfâșiat de unii critici nedrepți și aspri, le răspunse cu aceste cuvinte : «Pe mine mă citesc și mă admiră femeile și adolescenții».

Eu am trecut de mult peste pragul adolescenței, dar citesc încă pe Lamartine. De sigur, sunt afară din modă. Azi se citesc alți poeți; și chiar femeile au uitat puțin pe poetul Lacului.

Aceasta mă face să râd. Ca și cum poeții s'ar putea schimba cum se schimbă rochiile de baluri. Poeții geniali sunt pentru toate timpurile. Cei cari iubesc și înțeleg poezia vor citi totdeauna pe Lamartine. «El nu este un poet; el este poezia».

* * *

Acest frumos geniu mă farmecă. El este cel mai senin suflet pe care l-a avut omenirea, după Christ.

Copilăria lui e un vis ; adolescența lui e poemă.

Amicul lui cel mai intim, în primii ani ai vieții, fu un preot de sat, inteligent și nobil. El este educatorul său în singurătatea de la Mâcon. Aci poetul visează, citește și scrie divinele lui Meditațiuni.

Mai târziu femeile îl iubesc, îl urmăresc cu atenție, se interesează de el. Are aerul unui copil frumos, timid și trist.

Amorurile lui sunt ca niște povești din stele.

Când am citit pentru întâia oară pe Graziella, eram student în liceu.

Sunt cărți cari au înrâuriri hotărîtoare asupra caracterului și temperamentului nostru. Dacă nu am fi citit acele cărți, am fi fost poate altfel. Graziella este din aceste cărți.

Ea îți lasă o impresie dureroasă, dar și morală. Din momentul ce ai simțit-o, însușești nu știu ce înclinare de-a respecta și a adora pe acele femei simple, naive, dar ale căror inimi știu să iubească sincer și profund. Atât de mult s’au rafinat, atât de mult au devenit perverse modernele noastre Venuse, încât nu rare ori visăm la Graziella lui Lamartine.

* * *

Orice s’ar zice, e plăcut să vorbești despre poetul acesta. Critici mari — ca Faguet, Lemaître, Bourget — îl studiază cu simpatie, cu emoțiune.

În confesiunile lui, poetul e adorabil, — chiar în cele politice. Citiți: «Lamartine par Lui-Même».

În volumul acesta, poetul ne mărturisește vieața lui politică, dintre anii 1790—1847, până în ajunul revoluțiunii din 24 Fevruarie 1848.

Sunt pagini cari te mișcă adânc ; altele au un farmec pe care vorbele nu-l pot exprima.

Viața acestui om n’are o clipă banală ; e totdeauna interesantă. În omul politic se întrevede, la orice minut, poetul. Atât ca diplomat, cât și ca reprezentant în parlament, el nu vede numai patria lui, ci și umanitatea.

Numele lui devine universal: suveranii îl rostesc cu respect ; oamenii de stat îl admiră; poporul îl idolatrează.

Nu voiu să vorbesc despre bătrânețea lui: este singura pagină amară din viața poetului. Când am citit confesiunile, am străbătut această pagină cu un fel de temere. Aș fi dorit să n’o cunosc.

* * *

Vă asigur că nu fac critică în aceste rânduri. Vorbesc despre Lamartine numai cu inima. Mi s’ar părea crud să-l analizez. Știu că o mare parte din operele lui vor pieri, dar rămâne încă mult!

În versurile lui e mai mult suflet decât artă. Poate pentru asta poezia lui are o putere atât de sugestivă.

Versurile lui, după ce le-ai citit, îți cântă în suflet. E o muzică ideală. Te înalță, te face bun, te mângâie.

Cei cari nu-l iubesc, nu l-au citit sau sunt ingrați.

El este cel mai intim poet al naturii.

E o mărturisire de iubire, de cult, tot ce scriu în aceste rânduri.

Critica este afacerea acelor spirite cari pot să explice frumosul ; eu nu știu decât să-l simt, să-l înțeleg.

Dacă unui cititor îi place deopotrivă idealistul Lamartine ca și brutalul Richepin, să nu pară nefiresc. Arta de a citi constă în această largă și generoasă putere de a ști să guști toate manifestările frumosului.

București, 1892.