Un centenar

 

În această clipă străbat uliţile Chişinăului cu strade largi şi înalte clădiri oficiale, popi în veşminte străine cântând tropare slavone, şi din turnurile bisericilor ciudate cu coperişuri verzi se revarsă, spre mărirea aniversării de o sută de ani a unei cuceriri, sunetul clopotelor. În forma religioasă măcar, oficialitatea stăpânilor prin sabie se bucură că a răpit atunci şi domneşte acuma peste această a suta parte din vasta Rusie.

Cuceriţii, stăpâniţii, supuşii sunt două milioane de moldoveni. Şi între dânşii nu sunt măcar două mii care să înţeleagă nedreptatea, jignirea, umilinţa ce se ascunde pentru ei în această defilare a odăjdiilor de aur, a uniformelor, a hainelor de gală în sunetul greoi de proslăvire al aramei din care se varsă şi tunurile.

E armonia între sila neruşinată şi inconştienţa supusă.

De aici, unde muncim spre întemeiera altui viitor, pentru românii din orice colţ al moştenirii lor, răspundem la această "serbare" nu prin "geamătul" de care vorbeşte proza necuviincioasă şi aţâţătoare a d-rului Racovski, ci printr-o afirmare de conştiinţă şi printr-o făgăduială solemnă.

Ştim că români locuiesc între Prut şi Nistru. Ştim că nimeni nu i-a putut abate de la datinile lor străvechi şi nu-i va putea abate nimeni. Ştim că de la un capăt la altul al "oblastiei" basarabene în piatră veşnică e scrisă gloria Moldovei.

Şi făgăduim că vom da tot ce e mai bun în noi, credinţă şi muncă, noi înşine şi urmaşii noştri, pentru ca vechea nedreptate să se şteargă şi viaţă naţională liberă să domnească şi peste acele plaiuri ale întunerecului şi robiei, unde dreptul nostru veşnic ne cheamă.

1912 (Neamul românesc, anul al VII-lea, nr. 53.)