Un beneficiu
Plânsese-ntre culise subt roșul ei de scenă;
La casă se strânsese vreo patru-zeci de lei;
Sărmana, — n-o făcuse natura o sirenă
Ca lumea să alerge la beneficiul el!
Pe țărmu-nstrăinării restriștea o zvârlise,...
Ea poate că fusese în țara ei ceva...
Junețea însă trece, și vocea îi pierise
Și ea, plecase, pâinea să-și afle undeva!
Bărbatu-său, sta-n ușă cu brațe-ncruntate...
În lupta pentru viață fusese-nvins de mult...
Căzuse ca și alții sub lănci nenumărate
Și-l împietrise vocea cumplitului tumult!
Pe stradă, trecătorii, grăbeau spre berărie,
Grăbeau spre cafenele, spre cârciume grăbeau,
Dar nimeni înăuntru nu cugetă să vie,
Și unul după altul, trecând, — râdeau, — vorbeau.
În sală s-aprinsese a gazului splendoare,
Cortina găurită la lampe strălucea
Iar lojele deșerte priveau întristătoare
Spre ușa de intrare ce-nchisă rămânea!
Parteru cel cu staluri la rând aliniate
Întocmai ca soldații pe câmpul de războii,
Abia, pe ici, pe colo, erau împestrițate
De câteva ființe stropite cu noroi!
Dar ora-naintează și gazul se consumă...
Așteaptă... 'ntre culise, actori și mașiniști...
Cu liberă intrare atuncea într-o sumă...
Cortina se ridică c-un gemăt lung și trist!
Tăcere!... Este Diva!... — Ridicolă, stângace,
În rochia-i de mătase ca bobul de porumb,
Salută — Pune mână pe piept; — Mulți râd; — Ea tace
Și-n ochi îi licărește o lacrimă de plumb!
Metalica el voce, de-o dată se aude,
E clară, însă taie ca sabie de-oțel,
Și strigă, fioroase, vibrările ei crude,
Iar ochi, fără vedere, preumblă fără țel!
Sărmana! A ei voce sonoră și stridentă
E vocea Disperării ce-n sală se lamentă!
Cu note ascuțite ca gemetul suprem,
Și-ntocmai ca destinul, nemlădioasă țipă
Se-nalță, se coboară, s-alină, zboară-n pripă
Și pare că rostește un lung și greu blestem!
Blestem!... Blestem! — Ea cântă și inima ei plânge...
De flori e-ncoronată și n-a mâncat nimic...
Destinul împrejuru-i întruna se restrânge,
Străină, — n-are-n lume o inimă de-amic!
Mizeria e tristă subt zdrențele-i hidoase,
În cârciuma murdară cu mesele-i soioase,
La searbădele raze din lumânări de seu,
Mizeria e tristă pândind la colț de uliți
Pătrunsă prin zăpada de-a viforului suliți
Când pare că s-ascunde subt nori, chiar Dumnezeu!
Mizeria e tristă la poartă de palate
Când mâna învârtește flașnete discordate
În ger, pe când copil fac salturi peste cap;
Mizeria e tristă când muma-n disperare
La fiu-n agonie privește, și nu are
Nici doctor nici prieten, nici pâine în dulap!
Mizeria e tristă când cazi din înălțime,
Și lumea, prefăcându-ți virtuțile în crime
Ajungi o biată frunză pe-al stradelor noroi!
Și vezi pustietate în față și-napoi!
Mizeria e tristă, când bard al țării tale
Îți dai a ta suflare pe patul din spitale,
Victimă a-nălțimii la care te-ai urcat!
Mizeria e tristă sub ori ți care formă,
Căci ea ne degradează, și-n bestie transformă
Un suflet cât de mare din corp de semizeu,
Sugându-ne simțirea ca groaznică hienă... —
Dar este mult mar tristă, Mizeria pe scenă.
În rochie de mătase, țipând: — Priviți! Sunt eu!
Nu râdeți! Voi ce-n sală intrarăți fără plată!...
Mizeria e tristă dar este fără pată!
Ea poate ca să fie ridicolă, — dar ea
Vă este creditoare! — Sărmana zvânturată
Tăcuse, și pe scenă, din scripete lăsată,
Zgrințând ca Agonia, cortina-n jos cădea!
Aplauze de milă atuncea răsunară
Și unul după altul voios se depărtară....
Știură să aplaude dar n-au știut să dea!
1881, București.