Un autor lucid: Sergiu Dan

Un autor lucid: Sergiu Dan de Mihail Sebastian

Publicat în Revista Fundațiilor Regale, anul I, nr. 9, septembrie 1934

«Arsenic»^[1] este o carte foarte simplă la prima lectură, care se complică însă după ce ai cetit-o, ridicând în amintire o sumă de întrebări, nebănuite la început.

De ce nu am spune-o? Cartea aceasta, scrisă elegant, rece și supravegheat, pare la început o mică operă delicată, ușor de scris, ușor de cetit și ușor de uitat. Aceasta este primejdia primă a simplicității, dar aceasta îi este și perfidia. Nimic mai lesne, decât să simulezi profunzimea, prin obscuritate. Nimic mai dificil, în schimb, decât să spui lucruri profunde despre viață și despre oameni, ascunzându-te însă voit sub scutul banalității. Într-o literatură ca a noastră, în care se abuzează violent de metafizică și de geniu, încercarea de a vorbi limpede și exact, fără imprecații și fără simboluri greoaie, este un fapt de artă demn și, într-un fel, riscat. Devreme ce «obscur» este pentru unii sinonim cu «profund», n-ar fi de mirare ca «limpede» să fie sinonim cu «superficial». Acest risc, foarte serios, îl înfruntă d. Sergiu Dan. Îl înfruntă și îl învinge.

«Arsenic» este ceea ce se cheamă în argot-ul literar, o carte «subțire». Subțire poate și în sensul imediat al cuvântului, întru cât cuprinde un strat îngust de umanitate, cu oameni puțini, cu întâmplări secundare și cu pasiuni reduse — dar «subțire» mai ales în sensul figurat al vorbei, o carte subtilă, nuanțată, sen-sual de inteligentă. O cetești cu nu știu ce bună voie frivolă, până când, ajuns la capătul ei, te întrebi mirat unde sunt nevăzutele fire de argint care leagă insensibil momentele povestirii, pentru a o face, prin surpriză, atât de bine echilibrată, atât de rotundă.

Un scriitor, cetind «Arsenic», va fi fără îndoială preocupat de construcția acestei cărți, atât de înșelătoare în aparența ei neglijentă. Fără să fac ridicole confidențe «de specialitate» (căci nimic nu e mai detestabil decât un specialist în materie de artă, iar ambiția mea este să rămân, în critică, un cetitor și nimic mai mult) și fără a prețui exagerat importanța construcției într-un roman (căci valoarea materialului uman și al adevărurilor exprimate mi se pare singură decisivă), voi observa că tehnica acestei cărți este pentru oricine, dar mai ales pentru un scriitor, un exemplu de siguranță și grație. Ar fi cu totul instructiv să desfacem «piesele» romanului «Arsenic», cum le-am desface pe ale unui ceasornic, și să le cercetăm una câte una, spre a urmări după ce joc intim se angrenează ele în mecanismul delicat al întregii opere.

Sunt în «Arsenic» două linii principale și câteva linii incidente. Liniile principale: 1. Idila doctorului cu Alina; 2. Amorul lui cu Ana. Romanul este ridicat astfel pe două planuri cu totul distincte și fără nici un suport epic între ele. De o parte, o serie de fapte ce se întâmplă în apartamentul colonelului pensionar — de altă parte, o altă serie de fapte strânse în jurul barului Mirage. Intre aceste două mici lumi, nici un punct de contact. Doctorul George Filimon, eroul principal, le servește drept trăsură de unire, cu destulă lene însă și uneori cu multă indiferență. Ei bine, felul în care aceste două serii autonome de fapte se succed în carte, se suprapun, se împletesc, fără a se complica una pe alta, slujin-du-și reciproc de contra-pondere, nu este o dovadă de mare abilitate tehnică (ceea ce ar fi puțin), dar este mai ales o frumoasă calitate de ritm, de ordine și de armonie intimă. Nu mi se pare de loc întâmplătoare această alternare de momente străine unul de altul în carte, și dacă autorul a simulat oarecare neglijență, sunt convins că a făcut-o anume pentru a-și ascunde excesul de atenție și măsură.

Vorbeam de câteva linii incidente, intervenind în această dublă schemă, mai sus schițată. Ele sunt numeroase. Cea mai lungă, atât de lungă încât poate fi digresivă, este episodul numitului Paraschiv, sinucis pe urma unei farse, în care începe el însuși să creadă. Tot incidență este în bună parte și apariția prezidentului Buboiu, care face un fel de paranteză burlescă în această carte, care altminteri nu apasă niciodată pe nota comică. D. Sergiu Dan surâde mereu, dar râde rar. Adăugați acestor episoade, intervențiile diverse ale pacienților doctorului Filimon, ale trecătorilor de pe stradă, ale comisarului cu măseaua bolnavă din penultimul capitol, și veți avea astfel imaginea completă a acestei cărți, desenată cu linii puține, cu trăsături sumare, cu notații de amănunt.

Cu toate aceste episoade, digresiuni și detalii, Arsenic este o carte întreagă. Fără nici un «moment decisiv», care să-i grupeze cu o singură lovitură pe toți eroii cărții în jurul aceluiași fapt, romanul d-lui Sergiu Dan izbutește totuși să fie unitar. Unitatea sa o face în primul rând prezența doctorului Filimon, martor inteligent a tot ce se întâmplă în jurul lui, comentator sceptic, erou fără inițiative, puțin cinic, puțin leneș, puțin rău. E un personaj care aruncă lumini fine și acute asupra oamenilor care îl înconjoară, asupra sentimentelor lui proprii, asupra dramelor din viață. «Dramă» e prea mult spus. Arsenic este o carte fără tragedii, iar d. Sergiu Dan un autor fără patetism. Doctorul Filimon oprește din timp tot ce s-ar putea converti în pasiune. E un om care nu suportă momentele «tari», tensiunile, lirismul. Atitudinea lui în fața vieții este acea «cruzime duioasă», despre care vorbește undeva. De aici acuzația de răceală, de distanță, de control și pândă pe care o comunică cetitorului monologul acestui Filimon prudent și stăpânit.

Poate că nu e decât o preferință personală, dar stimez în deosebi romanul de față tocmai pentru această demnă răceală a sa. Sunt prea multe cărți de temperatură înaltă în literatura noastră, prea mulți eroi patetici, prea multe situații retorice, pentruca lectura unei cărți, care nu-și iartă nici o efuziune, să nu fie reconfortantă. D. Sergiu Dan restabilește într-un fel drepturile singurătății într-o literatură sufocată de expansiuni. Chiar dacă singurătatea lui Filimon este puțin flecară și ironică, fără sentimentul propriului său tragic, ea e nesfârșit mai umană, mai justă și mai profundă decât toate tragediile metafizice de foileton. (Voi scrie într-o zi despre «tragicul declarativ», titlu care mă bucură de pe acum).

Atitudinea d-lui Sergiu Dan în fața oamenilor și a existenței este humorul, sentimentul complex de neîncredere și simpatie, cu timide emoții, repede reprimate însă de intervenția inteligenții. Crud și duios de sigur, cum o declară însuși eroul său, dar mai mult crud decât duios. Surâsul este prezumat în oricare din reflexiile sau sentimentele sale. Acest joc de inteligență este susținut de scriitorul Sergiu Dan cu un tact și cu o știință a nuanțelor, care îl orientează mereu, în cele mai dificile situații.

Trebuie să observ însă că există în temperamentul de scriitor al d-lui Dan anumite predispoziții nu numai pentru humor, dar pentru satiră de-a dreptul. Sunt pasaje ale romanului, în care severitatea autorului față de sine a scăzut, îngăduind anumite notații de caricatură. E curios de observat cum acest autor, ce se definește mai ales prin măsură și vigilență, ajunge să șarjeze acolo unde subiectul îl indignează. Mi se pare însă că indignarea este o atitudine cu totul improprie pentru roman și în orice caz improprie d-lui Sergiu Dan. Totuși el îi cade uneori victimă și intră în satiră socială. Apariția prezidentului Buboiu, cu toate detaliile sale, de la nume (« Buboiu» este prea vizibil polemic) până la psihologie, e un întreg capitol satiric, excelent scris și în parte realizat, dar fără îndoială prea direct, prea violent, prea explicit. Acest Buboiu mi-a amintit prin șarjă de tipurile de burghezi grași din filmele sovietice. În special, mi se pare că seamănă foarte bine cu un erou abject dintr-o farsă sovietică «Omul care și-a pierdut foamea», film văzut prin 1930 la Vieux-Colombier și despre care am scris atunci un lung foileton.

Apropierea nu e întâmplătoare. E în humorul d-lui Sergiu Dan o predilecție pentru mici farse satirice, cu subînțeles social, pe care și cinematograful ne-a făcut-o cunoscută prin Charlie Chaplin. Întreg capitolul al VIII-lea din Arsenic (pag. 83—90) este «chaplinien». Domnul jovial care mângâie copilul pentru a-i face curte bonei, domnul înalt și cu țigareta de foi ieșind vertiginos din hotel, bețivul în sfârșit trimis la secție pentru nimic — toate aceste trei tipuri de caricatură sunt desprinse parcă dintr’un film cu Charlot, iar scurta lor apariție are exact valoarea unui «gag» de comedie.

Asemenea scurte situații digresive sunt mai multe în « Arsenic ». Tipică este în acest sens scena dela pagina 225.

— Ați pierdut ceva?

Omul se opri măsurându-mă de sus, până jos, cu neîncredere.

— Cine ți-a spus dumitale c-am pierdut ceva? Da, aș vrea să știu cine ți-a spus.

Vorbea pe un ton pornit pe ceartă.

— V-am văzut căutând, și-atunci gândeam, nu-i așa, că ați pierdut ceva, — făcui cu o voce foarte blânda.

— Nu, n-am pierdut nimic, dar am lovit ceva cu piciorul și-am auzit sunând. Cred că era o monedă...

— Va să zică, n-ați pierdut nimic? reluai cu aceeași voce blândă. Mă iertați... V-am întrebat, fiindcă bănuiam că sunteți domnul care-a pierdut aseară pachetul cu patru sute optzeci de mii de lei... L-am găsit încă azi dimineață. Bună ziua.

După cum vedeți, «pointa» este limpede.

Sper că aceste observații, care nu sunt nici obiecții, nici rezerve, nu vor atenua întru nimic sentimentul cetitorului de a se afla, cetind Arsenic, în fața unei opere fără facilități. Scrisul d-lui Sergiu Dan poate trece și prin momente mai ușoare decât cele pe care le notam mai sus, și le poate ridica la un nivel de artă. E un scris exact, responsabil, fără leșinuri, fără retorism, sever uneori, dar grațios totdeauna, capabil să exprime nuanțele cele mai fine și lucrurile cele mai complicate cu luciditate, dar și cu o vagă înfiorare, care este probabil emoția inteligenței însăși.

1. Arsenic. Roman de Sergiu Dan. Ed. «Cultura Națională». Premiul Tekirghiol Eforie, 1934