Un articol regretabil

Jump to navigation Jump to search
Un articol regretabil
de Ion Luca Caragiale


Amicul meu, d. C.R.-Motru, în tribuna noastră literară de ieri, sub titlul Un articol regretabil, a criticat tendința unor scriitori ai noștri cari, în lipsă de talent măcar mediocru, caută să facă senzație cu subiecte abracadabrante și mirobolante, atroci pe cât de revoltătoare, bizare pe cât de stranii, cum ar zice un alt amic al meu, d. Gion. D. Motru crede că un articol, o schiță, o nuvelă, nuveletă, nuvelică, fantazie sau chiar fantazioară, numai fantazistă să fie, fie măcar isterică, trebuie să stea dacă nu în deplină pace, măcar într-un cuviincios armistițiu cu morala.

Mizericordie divină! cum ar exclama același amic Gion. Dar atunci, daca e vorba de teorie, d-ta, d-le Motru, ai pe a dumitale; Gion o are pe a lui; dar eu, eu cum rămân? Eu nu pot avea și eu pe a mea? Ba da, o am; și voi să o arăt.

Mie nu-mi pasă, când e vorba de literatură, cum am avut onoarea a o spune și altă dată, de intenție, de tendență, de teză, de morală, de Motru, de Gion, de fin de siècle, de abracadabrant, mirobolant, bizar, straniu și celelalte; mie îmi pasă daca pe autor îl prinde sau nu-l prinde când se apucă să-mi spună ceva.

Vezi, asta-i asta.

Gion a scris, de exemplu, ceva pe care redacția Kikirezului ar fi stat la îndoială să-l publice. Ei și? asta ar însemna oare că lucrarea lui Gion n-ar fi, din punct de vedere literar, bună? Mă rog, amice domnule Motru, să mă ierți! Daca, pentru scrupuluri morale, Kikirezul ar fi refuzat publicarea, asta încă nu însemna o judecată literară. Dar daca comitetul revistei Literatură și artă română, fară să se gândească la morală, s-ar fi gândit la artă și literatură, desigur ar fi refuzat articolul pur și simplu:

— Amice Gion, scrie altul...

— De ce?

— Acesta nu te prinde.

Căci acesta e marele cuvânt în artă și-n literatură: te prinde ori nu te prinde.

Aci stă toată chestiunea talentului — și fără talent, singurul care te face să nemerești fără să vrei chiar, nimic nu te poate prinde, oricâtă bunăvoință ai avea să te lași prins.

“Nu siliți natura, a zis fabulistul; veți fi neplăcuți cu talentul, cu talentul cu care nu sunteți născuți.” Și atât e de adevărat ce-a zis el, că, oricât de necorect și schilod a spus-o, îi șade bine lui, îl prinde s-o spună astfel.

D-l Motru pretinde ca Gion se silește, insistă, spre a face senzație, asupra punctelor imorale din schița lui fantazistă. “La ce va fi folosind asemenea insistență?” se-ntreabă d. Motru.

La ce? răspund eu. Ca să dovedească numaidecât că nu-l prinde să scrie schițe fantaziste.

Putea amicul Gion să insiste și asupra unor puncte morale: cu toată insistența lui, tot acolo ajungea.

Și o dovadă despre aceasta este o întreagă activitate literară a aceluiași amic al meu, o activitate plină de cele mai frumoase intențiuni morale.

Prin urmare, încă o dată să mă ierte celălalt amic al meu, d. Motru, să-i spun că dacă e cazul să zicem că e regretabil articolul lui Gion, aceasta e pentru cum, nu pentru ce al acestui articol, în adevăr mai mult decât regretabil. Gion imoral?

Allons donc, farceur!

Mizericordie divină! Où ç’qu’est son fusil alors?

Quand tu auras fini avec tes balivernes, espèce de blagueur!

Mon Dieu! în țara noastră, în arta noastră, în literatura noastră, în progresul nostru, în toate ale noastre, et coetera, cum zicea romanul de pe malurile Tibrului, și celelalte, cum zice românul de pe malurile Dâmboviței cu apă dulce, che ta lipa, cum zicea răposatul Vilarà, iproci, iproci, cum spunea adormitul întru nefericire, răposata victimă dizgrațiată a lui Neselrode, gheneral lieutenant și locțiitor împărătesc Pavel Dimitrievici Kisseleff, autorul celebrei rivale bucureștene(quelle fraîcheur!) a parizienii păduri de Boulogne, et, puis, va te faire fiche , cum ar zice amicul meu Gion, în mozaicatele-i arabescuri și bigaruri stilistice — în toate, zic — artă, literatură, progres — fiecare face rar ce știe și ce poate și foarte des ce nu știe și mai ales ce nu poate.

Aci e buba, amice Gion, și nicăieri aiurea, amice Motrule!