Ultimele pagini

Jump to navigation Jump to search
Ultimele pagini
de Dimitrie Anghel


O, misterioasă și tainică pasăre cu nevăzute aripi, suflet, cum știi tu să renaști și să-ți iei zborul din nou ; Phoenix misterios, ce dreptate am avut să cred în tine, cînd am început să scriu primele pagini ale acestui volum ! Ca un Lazăr reînviat, mi-am scuturat giulgiul albelor pagini și am privit din nou viața și n-am blestemat-o ca dînsul, ci cu soarele ce mi-l dăruia primăvara, cu viorelele și toporașii presărați subt pașii mei, cu galbena floare a cornilor timpurii înfloriți, cu sfiosul verde ce abia îndrăznia să mijească în vîrful fragedelor ramuri de liliac, m-am bucurat și am binecuvîntat prisosul de putere ce rămăsese în mine.

Albe, zăpezile acum se aștern, mistice roze de jăratec fărîmă focul în gura vetrei, prietenos luminează cercul alb de lumină subt globul lămpii, spre seară, și noile mele visuri laolaltă cu gîndurile vechi, trecutele mele amintiri și cele de mai curînd, se strîng iarăși în jurul meu și mă îmbie să nu le las să piară și să le dau prinosul ce li se cuvine. Tihnitul sanatoriu, cu mobilele lui albe, îmi revine în minte, îndoiala și deznădejdea celui ce visa privind cu fruntea lipită de geamuri la negrii copaci de afară, prin ramurile cărora surele neguri veneau să se așeze ca niște pasări obosite, se redeșteptau iar și o clipă retrăiesc încă o dată ceasurile acelea funebre, cînd mintea ajunsă la marginea unui negru hotar stă înspăimîntată, neîndrăznind nici să privească înainte, nici să se întoarne înapoi.

Spectral și trist, ca trimis de o oglindă în care ar bate luna, un chip de om ce-mi seamănă ca un frate vine spre mine cu un surîs obosit și mă privește în față, mirat parcă de-a se vedea pe el însuși, cu ochii licăritori și plini de nădejde. Umbrit de noapte e conturul lui și nesigur, albă de nesomn îi e fața și albe mîinele lipsite de sînge, adînc brăzdată îi e fața și fruntea, și dezordinea foilor și hîrtiilor aruncate pretutindeni povestesc și mai mult descurajarea ce-l apasă...

Cu pas umbrit și cu un deget milostiv dus la gură, somnul însă a intrat într-un ceas de noapte tîrzie în odaie, a deschis încet ferestrele să intre bogat suflul primăverii, mi s-a așezat ușor la căpătîi și, întunecîndu-mi albul pernelor cu umbra ei, mi-a dat hodina după care rîvneam de atîta vreme.

Una după alta, s-a înșiruit de-atuncea negrul norod al slovelor, și am început din nou să scriu, adunîndu-mi visurile pierdute. Spre bucuria celor ce m-au înconjurat cu simpatia lor, am început să cred din nou în mine ; și spre neplăcerea și pizma celor ce așteptau să-mi citească epitaful, mi-am pus toată rîvna și încăpățînarea să-mi scutur, din faldurile giulgiului unde ațipisem o clipă, gîndurile, imaginile, visurile și fanteziile ce le-am găsit pe hotarul acela întunecat de unde nu mai îndrăzniam să privesc nici înainte, nici îndărăt.

Prietenos, cercul alb al lămpii m-a găsit de atunci în fiecare seară sub el și mă va găsi totdeauna, cît timp energia va dăinui în mine.

Negre, subt lumina ei, mi se vor înșira gîndurile, ca într-un răzor miraculos ale cărui flori le culegi în fiecare seară și găsești altele nouă odrăslite la loc a doua zi, voi intra neobosit ca să culeg mănunchiuri pentru a Ie împrăștia darnic în calea mea, șăgalnic ca un călător plictisit de cale voi ridica din cînd în cînd un cuvînt greu ca o piatră ca să-l arunc în grădinile vecinilor, misterios ca un zoolog ce trezește o amibă cu un strop de apă, voi picura calda lacrimă pe o amintire ca s-o fac să renască, și astfel voi mulțămi puterii ocrotitoare ce m-a lăsat să mai întîrzii printre cei vii.

Iar cînd cel cu pas umbrit, care a intrat odată, într-un ceas de noapte tîrzie, în odaia mea și mi s-a așezat ușor Ia căpătîi, întunecîndu-mi albul pernelor cu umbra lui, mă va îndrăgi cu totul și mă va lua cu el în lumea lui brăzdată de cărări negre ca și multele linii de slove pe care le-am scris, cu un deget dus la gură îl voi urma liniștit și împăcat și voi intra în marele imperiu al tăcerii, nepăsător în ce anumită categorie de scriitori mă vor cataloga contimporanii mei.

1 decembrie 1911