Uliana

 

În liniștea de după-amiaza tîrzie țișni spre cerul senin și fierbinte încă sabia tăioasă a unui strigăt deznădăjduit.

– Mă omoară hoțul! Săriți, oameni buni, că mă omoară! Hoooțuul!

Fu o clipă lungă de liniște împietrită, cîrnd frunzele își opresc tremurarea și aerul îpcremenește. Într-o curte vecină, cocoșul urcat pe ruda carului își înălță creasta împreună cu un picior, făcînd găinilor din preajmă-i semn să, tacă. Un porc care păștea legat de gît cu funia se opri, ascuiltă și o rupse la fugă în jurul priponului de mai-mai să se sugrume.

Apoi, după ce recunoscură glasul, cocoșul sări de pe rudă întțe tovarășe, porcul se apucă de rîmat. În grădina de pomi a caselor parohiale, popa, întins pe spate la umbră, căscă și împăturind gazeta pe care o împrumutase de la notar — de cînd se certase cu învățătorul — o puse sub cap și închise ochii.

Pe vreme de asta el și vreo doi-trei betegi erau singurii bărbați în sat. Țăranii, tineri și bătrîni, se trudeau pe capete să-și adune holdele de pe hotar. Erau coapte de se rupeau legătorile și grăunțul se scutura singur. Printre căldurile dogoritoare umblau furtuni cu potop de apă și grindină.

La porți,, pe ulița mare, se adunaseră babele, fiecare cu boala și cu scaunul ei. Torceau, vorbeau și scuipau cîlți. Unele aduseseră leagănul cu nepoți, pe care îi hurducau cu piciorul, cînd copiii se trezeau și începeau să sein ceașcă.

– Iar se bat ăștia ai lui Costan, zise una.

– Iar se bat.

– Trebuie să facă și ei ceva.

– Chiar așa. Că, de lucrat, nu lucră; gînduri n-au. Ziua dorm și noaptea fură.

– Le-a veni și lor vremea cînd îi va întreba Dumnezeu ce-au făcut pe lumea asta…?

– Vor spune că au tăiat găinile Nastasiei și grîu! popii.

– Atunci îi va lua Michiduță în frigare, și să vezi pîrjoleală!…

– Tulai, mă ucide hoțul! Hoooțuul!

Babele tăcură. Se uitau spre casa lui Costan. Uliana, nevasta lui, fugind cît o ținea picioarele, se împiedecă de un pripon și căzu, de toate hainele îi veniră în cap.

Dar, ridicîndu-se în pripă, nu se gîndi atît că ar putea-o vedea cineva, cît îi fu teamă să nu o ajungă bărbatul.

Costan se prefăcu numai că fuge; tropoti de cîteva ori pe loc și, ridicînd un pumn zdravăn, în care ținea un mănunchi de urzici, striga după ea:

– Îți dau eu ție!…

Era acest Costan al Șărpoaiei un trunchi de om închegat ca din granit. Înalt, spătos, cu trăsăturile feții reguilate, frunte înaltă, obraz de popă și nasul adus vulturește; văzîndu-l, îți venea să te învîrtești împrejurul lui, ca să-l vezi mai bine. Femeile se întrebau: ce o fi fost omul ăsta în tinerețe?

Acum, cu toți cei cincizeci și mai bine de ani, i se părea jucărie un sac de cinci mierțe.

Mai demult fusese un bătăuș vestit. Cu unul, dacă îi ieșea în cale, da de gard, încît era mai mare paguba. Pe doi îi punea să se bată între ei, și, dacă nu știau, le arăta el. Cu mai mulți învîrtea bîta ghintuită de corn, și vai de cel care apuca în roata ei; acela, dacă i se strecura cumva printre spițe, da de fulgerarea cuțitului. Și mulți îndrăzneți de aceștia își vor fi adus aminte de el coborînd treptele lumii celeilalte.

Cu vremea, a lăsat mînuirea bîtei și a cuțitului pe seama altora care, între noi fie zis, erau mai tari de gură; el se mulțumea cu dijma pe care o lua noaptea și ziua de unde se nimerea. Și satul, știindu-l din tinerețe, era împăcat cu atîta. Cine să se prindă cu un om ca el? Oricînd te putea întîlni la o cotitură și întreba de unde vii. Nici jandarmii nu-i aveau grija; erau tare mulțumiți că spală urmele.

Uliana era o muiere pe potriva lui. Răbda la bătaie cît trei, și cînd era la strîmtoare, da și ea cu ce-i venea la îndemînă: o oală cu apă — putea fi și călduță — cu sîcitorul, cu un scaun. S-ar mai fi putut liniști de acum, că îi albise părul, dar vorba ceea: nici din tîlhar om de omenie, nici din coadă de cine sîtă de mătasă.

După ce își puse hainele în rînduială, trecu pîrleazul în curtea vecină, la Nastasia. O află în tindă torcînd.

„Dar asta ce caută la mine?” se gîndi Nastasia.

Nu trecuse nici o săptămînă de cînd îi furase două rațe grase — rațele pe care avuse de gînd să-și cumpere o rochie pe Sîn-Petru.

– Iar am venit la tine, începu Uliana.

– Loc este de la Dumnezeu destul, încapi și dumneata. Numai…

– Draga mea, nu ți le-am luat eu. De ți le-am luat, să-mi sece mînile, să se uște din coate! Hoțul ăsta. Nu i-ar ajuta Dumnezeu să nu-i ajute! Numai după ce le-am mîncat mi-a spus de unde sunt. Și așa am fost de necăjită, de nu mi-a ticnit de ele!

—” Suntem săraci și noi, lele Uliană.

– Văd eu bine. Și i-am spus hoțului: mă, nu te temi că te-a bate Dumnezeu că iei de la oameni necăjiți? Dar nu fi supărată, draga mea, că am cincisprezece rațe mici și ți le dau înapoi îngrășate gata, cum au fost a tale. Numai să crească și să se facă cucuruzii.

Nastasia nu răspunse; știa ea că asta are să fie la sfîntul-așteaptă. Uliana își ridică rochia, privindu-și gleznele urzicate.

– Tot m-a făcut bășici, nu i-ar ajuta Dumnezeu!…

– Să nu pui apă rece.

Uliana își învăli piciorul în rochie și zise, neridicîndu-și capul:

– Simion n-a venit încă?

– Nu.

– Amu s-au scumpit iar vitele; mai ales vacile cu lapte. Ilie a Picului a vîndut hîmbaru ăla bătrîn cu șase mii. Pe a voastră capătă opt ca un leu.

O întrebare se înfipse deodată în sufletul Nastasiei:

„De unde știe asta că Simion e dus cu vaca la tîrg?”

Țidula o făcuseră aseară, tîrziu, de încă l-a sculat din somn pe primar. Mai demult n-au știut nici ei; abia pe la cina cea bună s-au sfătuit, după ce a venit Simion din fînațe. Primarul nu i-a putut spune, că de cu noapte a plecat și el la tîrg. Vor fi ascultat aseară la fereastră? Cine știe! De la ei te poți aștepta la orice; sunt oameni cu capul în mînă.

Deodată femeia își închipui că e noapte; ia Cobor, în locul acela întunecos pe unde nu zboară nici pasărea, stă Costan la pîndă.

Simion vine singur, puțin ospătait, ca omul după tîrg, vine, vine mereu, apropiindu-se de Costan, care se pregătește să-l lovească și să-i ia banii.

„Doamne, nu ne lăsa!” se gîndi Nastasia.

Era femeie tînără, măritată abia de cîțiva ani, dar n-avea nici un copil, și unii spuneau că din pricina asta o duce rău cu bărbatul. Din fată frumoasă ce fusese, era acum o femeie ofilită, slabă. Părea că veșnic plînge și se teme de ceva. Din pricina slăbiciunii, celelalte femei o vorbeau de rău; nici nu sta de vorbă cu cumetrele pe la garduri. Pînă în anul trecut, cînd îi murise mama, parcă tot nu era atît de trasă la față. Dar de atunci slăbise de nerecunoscut, umbla prin casă în vîrful picioarelor, ținîndu-se să nu facă zgomot, să ocupe cît mai puțin loc.

Cu Uliana, care îi era vecină, a încercat să se aibă bine. Dar nu știa de ce — Nastasia nu învinuia pe nimeni — de cîte ori venea la casa lor, le pierea ceva, avea vorbe și necaz cu bărbatul, care o sfădea că „pripășește la casă pe scroafa asta bătrînă”. De aceea, de la o vreme Nastasiei a început să nu-i mai pară bine de venirea vecinei.

Acum însera. Vitele veniseră de la pășune.

Simion putea cădca dintr-o clipă într-alta. Și Uliana sta si sta, de parcă ar fi fost prinsă de pămînt.

Nastasia puse deoparte torsul și ieși în curte. Scoase apă în halău, de cumva nu va fi vîndut omul, să aibă de unde bea vaca. Apoi începu să adune balegi, găteje, coceni, ca să aprindă focul și să pună de mămăligă.

Uliana nu pleca. Întunecase, se aprindeau lămpile. De spus să plece, Nastasia nu-i putea spune, îi venea greu, că era femeie bătrînă. Dar tocmai de aceea trebuia să vadă și să nu-i mai stea pe cap, ca să-i facă primejdie la casă.

Nastasia parcă o ținea în spate, și era de acum obosită cînd nimeri Simion. Era în voie: vînduse bine și, ca românul, de părere de rău după vacă, de bucurie pentru bani, băuse pe drum cîteva porții de vinars.

– Ce e, lele Uliană? Ai mai venit pe la noi?

– Am venit și eu de necaz pe lume.

– Mai lasă-l încolo de necaz și mai petreceți, că azi, mine muriți, și cine mai știe ce o fi pe lumea ceilaltă …

– Mai știe-o focul de lume de dincolo, că nici asta de aici nu-i bună …

– Cum ai dat-o? intră în vorbă Nastasia.

– Cu opt și două sute.

– Bine a mers, zise Uliana.

– Am avut noroc că am dat-o mai de dimineață; am dat-o la un beian. Mai tîrziu au venit de la munte atîtea vaci cu lapte, de gemea tîrgul.

Simion își puse pe pat straița de piele și pieptarul, apoi se așeză greoi după masă, scoase din curea banii înnodați în năfrămuță și îi întinse femeii, zicîndu-i:

– Pune-i în dadă.

– Sunt toți? I-ai numărat bine?

– Cred că-s toți. Uită-te și tu: numără-i.

Nastasia deznodă basmaua, înșirui banii pe masă, nu-mărîndu-i. Îi înnodă și îi puse în ladă, între haine. Încuie lada și puse cheile pe masă.

Uliana, ai cărei ochi ardeau în întunerecul din colțul ei ca doi cărbuni, aprinși, se ridică încet, zicînd a jale:

– M-oooi duuce și eu acasă. Că e tîrziu. Poate l-a adormit diavolul. Dormire-ar somnul cel de veci!…

– Du-te, lele Uliană, că ți-aș așterne eu aci, dar ți-e omul de primejdie, și n-aș vrea să ne facem de lucru cu el.

Nastasia o petrecu pînă afară. Era tîrziu; luna încă nu răsărise. Cîteva lumini licăreau printre salcîmi. Cînele se zbătea în legătură.

– Nu-l dezlegați în noaptea asta, zise Uliana. Dacă îl apucă iar toanele și va trebui să fug, tot la voi voi veni, că n-am unde mă duce.

Din fereastra de către apus curge în odaie, îngropată în noapte, o lumină tulbure, care seamănă și ea a întunerec. Cîteodată lumina pare că se limpezește, și atunci ochiui deprins ar putea desluși patul în care dorm cei doi soți, Simion la margine și Nastasia spre părete, masa pe care zac haine, perini, straița de piele.

În colțul dinspre răsărit, unde e soba, s-a grămădit tot întunerecul. Deodată, un duh suflă în albul luminei, curmîndu-i viața, geamul se înnegrește, întunerecul de sub sobă își întinde trupul în voie. Un greier iasă de sub vatră, face „cric, cric” și, fricos, intră înapoi în gaură. Liniște…

Femeia se întoarce pe spate. Sforăie, la început încet, cu mici pufăituri, apoi tot mai tare, pînă cînd colții zgomotului ronțăie regulat în blana de lemn a liniștii…

Afară se rupe pielița negrie de pe ochiul lunii, și peste întinsul pămîntului începe să se preumble un enorm lințoliu de lumină moartă. Lumina călătoare, noptatecă străbate cîmpuri, poduri și sate, uitîndu-se în funduri de prăpăstii, în hoarne, căutînd parcă urmele unui demon scăpat din lanțuri și ascuns printre coclaurii pămîntului.

Ajunsă la casa lui Simion, cercetează curtea, se uită în horn, se strecoară în casă prin ușa deschisă puțin, caută după cuptor, îngenunche lîngă pat și, cînd nu află nimic, se strecoară afară. În ușă se împiedecă de un mototol negru.

?…

În odaie e întunerec iar. Ușa se lipește la loc, pe nesimțite, ca purtată pe aripa unui duh.

Nastasia s-a fost întors pe o parte, nu mai sforăie… O muscă bîzîie mortește, prinsă în caierul de întunerec și liniște.

Pe masă, o lingură se lovi de buza unui blid.

Omul se trezi. Îl durea capul; fruntea îi era încercuită într-o fășie de fier; în gură avea un fel de apă amăruie, coclită, oare aducea a vinars stricat.

Își șterse gura, trecu mîna peste frunte apăsînd-o și, după ce se descoperi, căci în odaie era cald, închise ochii, încercînd să doarmă. Cînd se liniștise, i se iovi de față o muscă mare.

Tresări și iar se întoarse. Stete astfel cîteva clipe, cu ochii închiși, trudindu-se să nu se gîndească la nimic și să adoarmă. Dar parcă îi bătuse cineva un cui în cap. Cu cît strîngea mai tare din pleoape, voind să adoarmă, cu atît somnul se împotrivea.

Și iar sună blidul de pe masă…

„Mîța! Nastasia a uitat s-o dea afară aseară”. Cu o mișcare bruscă, dete la o parte țolul și, sărind din pat, deschise ușă:

– Cîț afară! Cîț, cîț.

Pisica nu se ivi de nicăieri. Omul, și mai mînios, bătu din picior.

– Cîț afară, cîț, cîț, cîț afară!

Pisica tot nu ieșea la iveală. Atunci Simion scociorî cu bîta sub pat, căută după cuptor, pe masă. În cele din urmă; se gîndi că poate a ieșit și n-a văzut-o el. Lăsînd-o în seama dracului, se culcă iar.

Somnul îi trecuse. Căscă tare și rămase astfel, cu ochii ațintiți în tavan.

– Ai pus bine cheile de pe ladă?

– Pus, în cui după ușă.

Omul căscă iar.

– Oare n-ar fi bine să mă duc marți la tîrgul Ludușului și să cumpăr o junincă pînă nu se împrăștie banii?

Femeia nu mai răspunse. Omul rămase mai departe singur cu sine. La început nu se gîndi la nimic, apoi își aduse aminte de o datorie care trebuia plătită și pe care o uitase din socoteli. Își potrivi lucrurile socotind îndelung ce să facă și să dreagă, ca să-și plătească datoriile și să nu pună jugul în pod. Era greu, căci dacă întindea țolul să-și acopere spatele, rămîneau descoperite picioarele…

Lumina ceea călătoare apăru din nou la fereastră. În zarea ei Simion văzu pe părete, lîngă ușă, o umbră lunguiață în forma unei mîini de om care se urcă dibuind în dreapta și stîngă.

Lui Simion i se păru că e un ștergar atîrnat în cui. Apoi văzu bine cum se mișcă, urcîndu-se și retrăgîndu-se jos în apa de întunerec de lîngă ușă.

– Care-i acolo?

Mîna încremeni. Apoi începu iar să se miște, resfirînd degetele, care se întindeau pe părete ca un ciorchine de lipitori.

Lumina călătoare strecurată prin pînza geamului se limpezea din ce în ce.

Mîna căuta, dibuia, ureîndu-se și retrăgîndu-se.

Lui Simion i se ridică deodată părul în cap. O frică cumplită îi înțepeni mădularele și rămase cu privirea ațintită asupra mîinii. Capul i se goli, buza de jos îi tremura, și sta într-un cot, țeapăn, fără să se gîndească la nimic, fără să poată face o mișcare. După o clipă, care păru ucigător de lungă, își făcu cruce cu limba și putu să se gîndească la Dumnezeu. Numai ce-i veni gîndul, și în casă se auzi un zgomot care pentru o altă ureche aducea cu zgomotul făcut de un smoc de chei căzut la pămînt. Cu cît își făcea mai des cruce, cu atît mîna se retrăgea în jos, dispărea.

Ușa se crepă încet și Simion văzu cum se strecoară afară o mogîldeață neagră.

– Banii! Duce banii, îi șopti parcă cineva la ureche.

Puterile îi țîșniră în trup fulgerător. Dintr-o săritură fu jos și puse mîna pe barda mare de dulgher. La doi pași de prag ajunse mogîldeața și cu barda ridicată în bătaia lunii strigă înfiorător:

– Cine-i, că-l crăp în două!

– Eu, eu, Uliana. Nu da, Simioane, dragul meu. Am fugit de turbatul ăsta.

Cheile de pe ladă erau la ea; banii n-apucase să-i ia.