Uitat

 

S-a sculat de dimineață, s-a îmbrăcat repede, adică ce îmbrăcăminte? și-a pus halatul și scufia pe cap, și s-a scoborât în grădină. Dar n-a stat mult supt umbra rece a copacilor; îl chinuia parcă un gând ascuns, un gând îmbucurător care avea să se împlinească. Și ca și când ar fi fost să găsească această bucurie undeva, pe-o masă, în colțul vreunui sertar, boierul se grăbi să se întoarcă în odăița lui. Bău, pe jumătate, cafeaua, deschise geamul, și, când mănunchiul de raze se împrăștie pe podelele curate, începu să îngâne un crâmpeiu dintr-un cântec. Simțea o voioșie rară. O voioșie rară, el, care nu râsese de ani de zile, care nu mai ținea minte de când nu avusese o clipă liniștită, — liniștită în toată puterea cuvântului; o voioșie rară, el, sufletul chinuit de singurătatea celor patru odăi goale de lucrurile pierdute, în mezaturi, pentru datorii, — fapt ce îndepărtase pe toți ai lui.

Și deodată ochii boierului întâlniră colțul alb al plicului vârât supt mușamaua mesei. Luă scrisoarea, o deschise, și urmări pentru a nu știu câtea oară rândurile ce i se păreau scrise mai citeț, deși nu se deosebiau întru nimic de celelalte:

...„Mai am să-ți aduc prin aceasta o mare veste: nepotul mieu și al tău se însoară. Joi la ceasurile opt de seară, o să-ți trimeată o trăsură să te ducă la biserică. Să fii gata, să te îmbraci ca pentru o asemenea slujbă”.

Azi era Joi; seara de astăzi avea să aducă ceasurile opt. Cum să nu se gătească? Dar numai decât! O să caute hainele lui cele bune. Se simția atât de ușor, de când știa că-i iertat de către aceia pe cari dânsul îi iubea în tăcere.

Puse plicul la loc, luă cheia, și alergă în camară. De mult nu umblase broasca ruginită a lăzii: — se deschise cu un scrâșnet de ciudă parcă. Bătrânul luă pânza de borangic de deasupra, mai scoase o blană, câteva mărunțișuri, și surtucul negru-verziu, neîmbrăcat de atâta vreme, ieși la iveală. ÎI luă de cheotoare și-l duse în sală, la lumină. Doar căptușala era roasă supțioară, și la poale, din dos; —ei, asta nu se bagă de samă. În față însă îi lipsea un bumb; nici asta nu era mare lucru, — o să-l coase. Așeză surtucul pe un scaun și porni, din nou, în cămară. Jiletca era bună, chiar foarte bună, nouă-nouță. Când își făcuse hainele, jiletca îl strângea, și nu o purtase niciodată. Cei mai purtați erau pantalonii, — erau grozav de roși pe jos, la călcâie. Bătrânul își făcu planul: o să-i taie de un deget, și, cum era mult mai slab, poate nu i-or fi scurți.

Întinse toate hainele pe pat. Se vedea îmbrăcat cu ele; un zâmbet de nespusă mulțămire îi flutură pe buze. Deodată se opri: Dar pălăria? În fundul sălii, pe un dulap, îl aștepta în cutia ei. O scoase: o pălărie naltă, cenușie, cu marginile largi; căptușala, de mătasă albă, era curată, fața însă pierduse puțin din lustru. Veni d-innaintea ciobului de oglindă, și-o puse pe cap:—cam mare. Cum se poate! Altă dată parcă îi era crescută! Ce-i dreptul, tare de mult. Câți ani să fie? Păi o cumpărase... ...Dar, bine, de asta avea să se îngrijească el acuma; avea vreme să se gândească la ce făcuse odată! Se duse repede, să se vadă, în odaia de alături, în geamul ferestrei ce da în umbra deasă a grădinei și-i slujia, vara, drept oglindă. Aici, de și se zărea mai șters decât în ciobul de dincolo, în schimb se arăta întreg. — O să meargă și pălăria. În cutie găsise și mănușele, — galbene, de piele. S-ar fi cuvenit albe. Dar la un bătrân ca dânsul! Totul e că avea și mănuși: o să le ție numai în mână, fără să le puie.

Glasul mătușei Marghioala îi rupse firul trebilor.

— Poftim la masă.

– Nu mănânc, n-am vreme... o să gust deseară ceva după nuntă, la nepotu-mieu... mai bine adu-mi ac și ață, și ajută-mi.

Ce-i mai lipsia? A! cravata. Ei, dar când rămâne vorba numai pentru cravată!

Cu acul în mână, se plimba de la o cutiuță la alta; îi lipsea bumbul ce trebuia să coase la surtuc. Greul era de găsit unul la fel. Se hotărî: scoase pe cei doi de la spate — aceia nici nu se băgau de seamă, seara, — și cusii pe unul în față. Cu pantalonii era mai mult de lucru; chemă și pe mătușa Marghioala, și unul de o parte, altul de alta, după multă trudă, îi scurtă, așa în cât să nu se vadă rosăturile. Haine, mănuși, pălărie..., iar se lovi de cravată. Avea una vișinie, — nici nu era de vorbit! Trebuia să-și facă alta. Pentru întăia dată îndrăzni să deschidă sănducul unde păstra rochiile și lucrușoarele rămase pe urma cucoanei Sultana, soția dumisale, trecută de mult în lăcașul de odihnă al celor drepți. Supt un macat ce învălia un malacof, găsi o rochie de faiu negru, și, tremurând, ca și când ar fi făcut o faptă pentru care cucoana Sultana l-ar fi ținut de rău, tăie dintr-un volan, de desupt, o fășie întreagă!

Două ceasuri în cap tivi cravata. Mătușa Marghioala îi crohmoli o cămașă cu piepții tari, dați cu lumânare de spermanțetă, de luciau ca sticla.

Ceasornicul bătu șase ceasuri. Bătrânul tresări. Trebuia să se pregătească. Mătușa Marghioala se învârtia ca un titirez pe urma boierului, care nu-și mai găsia locul, când în fața sfărâmăturii de oglindă, când într-un colț, căutând o batistă, când într-alt colț, căutând un bold. Pe măsură ce se gătia, îi creștea și inima. Când se văzu îmbrăcat gata, și că-l prinde, că pare mai tânăr cu zece ani, cel puțin, credea că visează. Își desfăcu fiongul cravatei și-l făcu din nou mai înfoiat, și își potrivi încă o dată părul, — dat în sus, deasupra frunții.

Ceasul bătu șapte ore. Bătrânul își puse mănușile și pălăria,—puțin pe frunte, și-n spre dreapta. Ochii îi săgetau. Ce tânăr e boierul Alecu Condre! La ușă, cu mâna pe obraz, uimită, mătușa Marghioala nu-l mai cunoaște.

— Hai, Marghioale, deschide poarta: birjarul poate o vrea să tragă în ogradă.

Când auzi scârțâitul porții, îi trecu prin inimă un fior. Huruitul unei trăsuri se deslușia în depărtare.

— Marghioale, ai deschis poarta? Știi ce-a pățit bietul Vasile când și-a zdrobit droșca de un stâlp?

Boierului Vasile i se întâmplase lucrul acesta acum vr'o doisprezece ani!

Uruitul trăsurii se pierdu în cellalt capăt al uliței; geamurile odăii zăngăniră.

Bătrânul se plimba în lung și-n lat.

Cam întârziase trăsura. Bătuse opt ceasuri; opt jumătate. Aproape de nouă, se auziră roțile unei alte trăsuri, venind în fuga mare. „Se grăbește”, gândi boierul, și ieși pănă lângă scară. Trăsura trecu înainte ca fulgerul.

— Marghioalo, stai la poartă: poate că nu nemerește casa.

Tremurând de nerăbdare, se întoarse înăuntru. Ar fi vrut să stea lângă fereastră, să zărească cele două fanare ale trăsurii, apropiindu-se, dar nu putea; ocolia masa, se ducea pănă la sobă, se întorcea iar. La zece ceasuri încă nu venise nimeni. Fiecare clipă ce trecea, era o împunsătură de cuțit în inima lui; fiecare vuet, o nouă nădejde.

Dar nu putea să nu trimeată după dânsul, îi scrisese doar lămurit sora dumisale. Luă scrisoarea de supt mușama și ceti iarăși cele câteva rânduri: „Joi seara, la ceasurile opt”... și sfârșitul: „să fii gata..., să te îmbraci frumos..., o asemenea zi”. Sări unele cuvinte pe care le avea la locul lor în minte. Făcuse întocmai așa. Nu, nu se poate să nu-i trimeată trăsura...

Era târziu de tot, după miezul nopții, și nimeni nu venise.

Mătușa Marghioala dormita lângă ușă. Boierul o văzu și o trimese la culcare. Apoi mai stete o clipă lângă fereastră. Simți că ceva îi umple pieptul, un vălmășag cald ce i se ridicase pănă la ochi și-i înăbușia răsuflarea. Veni în mijlocul odăii, își luă pălăria din cap, vroi să-și scoată mănușile, dar nu putu. Durerea îl învinse. Căzu pe scaun, își lăsă fruntea pe masă, și izbucni în plâns. ÎI uitase.

▲ Începutul paginii.