Ucigașul fără voie

Jump to navigation Jump to search
Ucigașul fără voie
de Grigore Alexandrescu


O temniță-adâncă îmi e locuința:
Prin dese, prin negre zăbrele de fier
O rază pierdută îmi spune ființa
Cerescului soare, seninului cer.

Și frigul mă-ngheață; e umed pământul;
De ziduri, de lanțuri eu sunt ocolit:
Aici suferința așteaptă mormântul,
Căci legile lumii așa au voit.

Adus ca o crudă, sălbatică fiară,
L-a temniței poartă nădejdea-am lăsat,
Și simt chinuire atât mai amară,
Cu cât a mea soartă eu n-am meritat.

O noapte fatală! o noapte cumplită!
Pe patu-mi de trudă dormeam obosit:
Era despre ziuă: soția-mi iubită
Ședea lângă mine... un vis, vis cumplit!

Văzui: în bătrâne păduri depărtate
Părea că mă aflu; eram călător;
Dar calea pierdusem; pe ramuri uscate
Cânta cucuveaua cu glas cobitor.

Copacii în preajmă-mi părea că-nviază:
Din toată tulpina un geamăt ieșea:
Flămândă, cumplită, vedeam că-mi urmează
O ceată turbată de lupi, ce urla.

Și eu fugeam iute, fugeam cu grăbire,
Dar locul sub mine de sânge-nchegat
Silințe-mi zadarnici punea-mpotrivire;
De-o rece sudoare eram inundat.

Sufla un vânt iute, și luna-ngrozită
În spațiuri veșnici trecea alergând,
Cu stinsele-i raze, cu fața-i pălită
Întinse pustiuri abia luminând.

Apoi deodată în nori se ascunse,
Și lipsa ei dete cumplitul semnal:
În spasma nespusă ce-atunci mă pătrunse,
Văzui trecând moartea pe palidu-i cal.

Schelet de-altă lume, cu forme cumplite,
Rânjind, către mine privea neclintit:
În mâna-i uscată, în unghi ascuțite
Ținea o femeie... din capu-i zdrobit,

Mușca câteodată, mușca cu turbare,
Și creieri, și oase din gura-i cădea:
Uimit rămăsesem: la orice mișcare
Părea că ea rupe din inima mea.

Dar ceata de fiare o văz... mă sosește...
Fierbintea-i suflare acum o simții...
Mă plec, cat, și mâna-mi grea piatră-ntâlnește,
Curaj desnădejdea îmi dă, și... izbii...

Un țipăt s-aude... eu sar în picioare,
Din somnu-mi de groază atunci deșteptat.
Soția-mi lipsită de-a vieții suflare
Zăcea... capu-i tânăr era sfărâmat!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
De-atunci zile multe și nopți osândite
Pe fruntea-mi trecură! eu nici am simțit
A lor osebire; vedenii cumplite
Și țipătu-acela în veci m-a-nsoțit.

Răsună el seara, l-auz dimineața,
Precum în minutul prin crimă-nsemnat;
Și eu trăiesc încă! trăiesc, căci viața,
Amară pedeapsă, în dar mi s-a dat.

Aici aștept vremea și ziua dorită
Să văz dacă dreptul ceresc împărat
Privește la fapta-mi, ce este cumplită
Sau numai la cuget, ce este curat.

Note[modifică]

Sujetul acestei poezii este o întâmplare adevărată. Osânditul socotesc că trăiește încă, și nu e mai mult de patru ani de când s-a judecat pricina la tribunaluri, unde el, mărturisind fapta, căuta a se dezvinovăți prin povestirea nenorocosului vis. Dar judecătorii, temându-se ca nu cumva îndurarea către acesta să însufle și altora dorința de a visa, au aplicat pravila care nu cuprinde nimic despre vise. Căci pravila criminală, după cum știm, e încă nedesăvârșită (n. a.).