Ucigașul (Jokai)

 

De trei ori m-am întâlnit cu el. Aceeași înfățișare sălbătăcită, turburată. Aceiași ochi sângeroși și buze fără sânge. Aceeași căutătură, ce nu cunoaște pe nimeni. Odată ne-am întâlnit pe drumul de țară.

Calea ducea printr-o pădure, eram la o depărtare de zece pași, numai atunci ne-am observat. Ne-am înspăimântat unul de altul. O mantea scurtă, verde avea acățată de gât, o pălărie zdrențoasă îi acoperea părul încâlcit, încălțămintele îi erau până-n genunchi pline de tină. În mână avea un ciomag măciucat de călătorie. Părea obosit, se grăbea, ca și când l-ar urmări cineva. Cum pe neobservate m-a întâlnit la răspântia drumului, s-a oprit înspăimântat, și-a ridicat ciomagul în formă de apărare, și întorcându-se repede, a tulit-o de pe drumul țării, privind mereu îndărăt spre mine. Eu m-am oprit, ca o statuă, urmărindu-l involuntar cu privirea-mi persecutătoare.

De altădată l-am întâlnit pe o colină din hotar, dormind; după zile obositoare, nopți nedormite s-a așezat din întâmplare pe pajiște, unde l-a furat somnul. Noaptea trecută a fost furtunosă, a plouat necontenit până târziu de tot; se vedea pe el, că n-a petrecut noaptea sub coperiș, puteai să-i storci veștmintele de ude ce erau, părul îi era lipit de tâmple. N-am voit să-l trezesc, am trecut pe lângă el cu pași lini; și totuși m-a observat, a dormit foarte deștept, ca fiarele persecutate. La șoaptele pașilor mei precauți și-a ridicat capul, a privit sălbatic în juru-i și țipând de groază, ca și pasărea sălbatică surprinsă pe cuibul său, a fugit de mine, repede, cu o iuțeală nebună, și zgomotul, ce se depărta zuruind printre tufele pădurii îmi dădu de știre, că nici atunci încă nu s-a oprit a fugi, după ce nu m-a mai văzut.

Acest nefericit fugariu, înainte cu o jumătate de an, din fanatism politic a omorât pe un prietin al său, care servea în oastea împărătească ca inspector de proviant. Din fapta-i sângeroasă apoi și-a făcut fală, și-a pus numele prin foi și n-a fost vreo convenire, unde între pahare să nu fi enarat, cum a ucis pe acel nefericit. În lupte era cutezător până la nebunie, în discute nerăbdător până la furie, abia a fost vreun caracter public în țară, pe care se nu-l fi tacsat vreodată de trădător de patrie; pentru cea mai mică abatere de la principiul revoluțiunei, ce și-o permitea cineva, promitea morte. Așa a omorît cu mâinile sale proprii pe unul dintre cei mai buni prietini ai săi. Odată s-a întâlnit pe stradă cu o văduvă îmbrăcată în negru, care ducea de mână doi copilași de asemenea în doliu. Omul a devenit palid ca păretele. A văzut înaintea sa familia aceluia, pe care l-a omorât el. N-a fost în stare să treacă pe dinaintea lor, s-a-ntors, s-a dus acasă, acolo s-a încuiat în odaia sa, și dacă din când și când la săptămâni de zile ieșea pe stradă, la cea dintâi întâlnire cu o persoană cunoscută se-ntorcea și fugea. Nu se mai lăuda nici în petreceri, nici în lupte cu faptele sale eroice, nu l-a mai vădut nimeni nicăieri; vioiciunea și curajiul s-au stins pentru vecie din inima sa, în locul lor cel mai întunecat marasm omorîtor de spirit s-a așezat pe naturalul său.

Într-o zi sosește miliție străină în orașul, în care locuia el; în ziua aceea dispăru de acasă, s-a ascuns, l-au văzut mulți, când ici, când colo, umblând speriat, sălbăticit, noaptea, prin furtune, tempestăți, — fugea de toți nu putea să vorbească nimeni cu el; unde a petrecut nopțile? cu ce a trăit? nimeni nu știa.

Un frate al său trăiește în celalalt hotar al țării. Om cu familie și cu stare bună. Noaptea târziu intră la el o figură zdrențuroasă, de o miserie sfâșietoare, obrazul lui palid îl umpluse o barbă lungă, încâlcită, cu ochii sângeroși, buzele albe, veștmintele-i atârnau în zdrențe. Micii copilași speriați s-au ascuns după scaunul tatălui lor, acesta cuprins de groză exclamă „Frate!“

— Eu sunt, horcăi acela, într-un ton răgușit, dă-mi să mânc, să merg mai departe. Acesta a îmbrățișat pe nefericitul său frate, l-a îmbrăcat în haine calde, uscate, i-a pus mâncare și vin înainte, l-a încurajat, l-a mângâiat și l-a rugat să nu meargă mai departe ; acela s-a retras de la el cu neîncredere, fără a grăi un cuvânt, avea la sine un băț mare, pe care nu voia să-l lase din mână, și după ce a băut de jumătate un păhar, deodată s-a oprit; „hah, ce e? ce sună afară?“ întrebă; „nimic“, răspunseră, vântul se juca cu cumpăna dela fântână, cântă între geamuri, cânii urlă, ploaia bate în fereștri, afară e noapte îngrozitoare, aici înlăuntru nici o calamitate, nici un pericol.

— Da, da, uitați-vă, ce sună afară? întrebă cu întețire și neliniște străinul pe fratele său. Acesta privi pe ușă afară... într-aceea celălalt se repede la fereastră, rupe tablele, sare afară, și alergă în noaptea pustie și furtunoasă urmat de vuietul viforului și urletul cânilor. Nu l-au putut ajunge.

De atunci copilașii dacă aud noaptea viforul urlând, jucându-se cu cumpăna scârțâitoare a fântânei, șuierând printre plopi, cântând prin geamuri și scuturând ușile cu zgomot, cuprinși de groază zic tatălui lor: „E afară nenea Martin".

Mai târziu s-a insinuat de bună voie, a pășit resolut înaintea judecătoriei, a enarat întâmplările deschis, sincer.

A fost pus în închisoare preventivă, acolo s-a purtat liniștit, și la întrevenirea rudelor sale se spera că va scăpa cu câțiva ani de închisoare. Într-o noapte, când furtuna era mai turbată, a fugit prin fereastra temniței, care e atât de strâmtă, încât un corp omenesc abia încape prin ea.

De atunci nimeni n-a auzit despre el.