Tudorică

 

Supărarea și doru
Acelea gată omu.

Așa, Tudorică! Amu te poți boci; îți poți smulge părul, te poți văita pînă nu-i vedea bine, că ți-ai mîncat odor de fată, ți-ai omorît-o cu zile, cînd îi era lumea mai dragă, cînd era ca un bujorel înflorit.

În ziua de Rusale cînd a ieșit popa la holde, Ileana Tudorichii era fata cea mai frumoasă și mai frumos gătată, ea făcu cununi de grîu curat ca să împodobească crucea și să fie peste un an de cununat miriteii. Poate și gîndea că o cunună i-a fi amuși ei pe cap iar alta la Tudoru lui Gavrișu Ursului.

La Sînziene ea făcu cunună de sînziene galbine, pentru cîți îs la ei în casă, și mai facu una pe deasupra. Și toate cununile au stat pe streașina cea de paie a casei lor într-o aruncătură, numai cununa ei n-a stat; de trei ori o-a aruncat și de tustrele orile a căzut. Atunci s-a supărat și o-a aninat cu grebla pe streașina casii, dar dimineața tot o află jos căzută. „Mărăsin rău” zise Ileana în ziua de Sînziene, cînd se sculă des-de-dimineață, să măture ograda și să aducă apă de la izvor, apoi să se gate de mers la biserică: Mărăsin rău! Din minuta aceea parcă o piatră-i zăcea pe inimă; de cîte ori trecea pe dinaintea casei și vedea celelalte cununi stînd pe acoperiș, iar a ei căzută, totdeauna-și zicea: Mărăsin rău! De cîte ori umbla cu grebla, totdeauna-i venea prin minte că cu acea greblă a cercat să-și înțepenească cununa pe streșină, dar tot a căzut: Mărăsin rău! De cîte ori vedea prin fînețe sînziene, totdeauna-și aducea aminte de cununa ei cea căzută și-și zicea: Mărăsin rău!

Și se temea grozav de moarte, cu toate că era sănătoasă ca mărul care-i mai sănătos, tînără ca o brîndușă, sprintenă ca o șopîrliță și frumoasă, Doamne! cît să-i bei apă din gură. Dar un vierme-i ședea la inimă, și p-acel vierme nu-l putea omorî. Ea nu-și putea închipui cum ar fi să se mărite ea cu altul, nu cu Tudoru lui Gavrișu Ursului. Nu-și putea închipui cum să ieie el pe alta, și nu pe ea! Și-ar fi luat-o Todor cu drag suflet, dar vezi că lelea Tudorică, mama Ilenii nu s-ar fi învoit la una ca aceea odată cu capul. Din astă pricină la ei erau tot vorbe, tot neînțelegeri, tot împroșcături. De mergea Ileana la izvor după apă, mă-sa o dăscălea și-n casă cum știa ea, dar atîta nu-i era destul; cînd era Ileana prin ogradă, își mai scotea capul și pe fereastră de-i bătea perele: Ileană, de stai de vorbă cu focuitul ăl de Todor îți sfărm capul ca la șarpe!

Cînd venea acasă, nici nu apuca bine a intra biata fată în casă și începea lelea Todorica: Te-ai cumpenit să stai pînă mîne, iar te-ai întîlnit cu sărăntocul ăla! Mînca-ț-ar focul capul și năravul tău!

Oriunde mergea, tot așa; ori de unde venea, tot așa! Zi bună nu mai avea cu mă-sa din pricina lui Todor, și el, săracul, nu era vinovat. Ce purta el vina, dacă-i frumos și li-i drag la fete de el? Întrucît era el vinovat, dacă nu-i mai avut? Adică o leacă de vină, ce să zicem, avea și Todor, că știa juca mai bine decît toți feciorii, știa zice-n fluier și-n frunze de-l cunoșteai dintr-un sat de feciori, era înalt și sprîncenat de n-avea soață în șapte tîrguri. Și lui îi era dragă Ileana Todorichii și la Ileana-i era el drag, dar drag ca sufletul, drag ca lumina ochilor, și mă-sa numai nu pleznea de necaz cum de-i e Ilenii atît de drag, cum de nu se uită ea după alți feciori mai din oameni, cum chiar pe el și-a pus ochii?!

În ziua de Sînziene ei i s-a arătat un mărăsin rău! Din minuta aceea era ca buigată de cap. Umbla ca prin pămînt, n-avea voie la nimic.

După ieșitul din biserică a mers ață acasă și s-a pus pe prispă afară la soare. Leica Tudorica gătă prînzul și toți căsenii se așezară pre lîngă masă, numai Ileana nu.

— Tu, fată, hăi! strigă lelea Tudorică, tu hai la prînz, nu gogi pe prispă, că nu ți-a murit odorul. Ileana nu zise nimic, se ridică încet și se apropie de masă, mîncă, nu mîncă, sta și ea mărturie acolo ca să nu mai pornească pe drăguța de mă-sa cu gura pe ea. Cînd se depărtară toți de la masă, se depărtă și ea.

— Dar ce-i cu tine fată, ce mergi așa de nu iai cele vase să le speli, întrebă mă-sa. Iar ea se întoarse, adună vasele de pe masă, merse cu ele în tindă și le spălă pe cornul vetrei; le liciori așa în neștire, ca dusă pe altă lume, apoi iar se puse pe prispă la soare. Mă-sa văzînd-o așa iar se puse cu gura pe ea:

— Dar ce-i cu tine, ha! Gată-te și te du pe uliță, mergi la joc, nu-mi cloci aci, că-i cloci cînd vei fi babă!

Și Ileana iar tăcu și făcu după poruncă, se îmbrăcă în haine de sărbătoare și se duse la joc. Acolo tot tineretul era adunat, toți jucau și iuiau, numai Tudor sta lîngă ceterași și trăgea dintr-o țigară. Dar cînd o văzu pe Ileana ivindu-se îi ieși înainte iuind:

Hai, leliță, mai de grabă
Că jocul minteni se gată!

Toți rîdeau, chiar și Ileana zîmbi a rîde și-și uită pe un minut mărăsinul cel rău.

Jucară cîteva jocuri cu voie bună, cînd numai văzură pe Tudorica venind ca o pară de foc, și cum jucau tinereții în șură, o zăriră cînd intră ea pe poarta ogrăzii, unde era jocul. Dar și să nu o fi văzut, ar fi știut că-i p-aci p-aproape, că-și deschise din drum gura cea toată știrbă.

— Așa, pulhără afurisită, adecă acasă-mi umbli tot drîmboiată, iar aci te aflu rîzînd și jucînd cu hașmăndăul Ursului. Te-oi învăța eu ascultare! Adică pentru unul ca el te-am ferit de foc, de apă? Mai bine te sugrum ca pe un pui de vrabie, decît să te văd cu el!

În gura ei a stat jocul în loc, fetele schimbau fețe-fețe, feciorii stau ca înlemniți. Tudor lăsă pe Ileana de mînă și s-a făcut galben ca ceara, iar Ileana rupse a plînge și se depărtă plîngînd de la joc. Muierile care erau la joc, au cercat să domolească pe lelea Tudorică, dar gîndeai că arunci paie pe foc, așa se bobotea ori de ce vorbă zicea cineva. S-a spart jocul în gura ei.

Din acea minută Ileana zi bună nu mai avu; nu putea ieși de rușine între oameni, că se temea că toată lumea tot de ea vorbește. Și drept era, că multă vreme satul fierbea numai de ceea ce făcuse Tudorică la joc. La lucru la cîmp încă nu mai mergea Ileana, ci stătea toată ziua pe prispă și împungea într-o cusătură. Dar cine ar fi băgat bine de seamă, ar fi văzut, că mai mult descoasă decît coasă. Cîteodată se pomenea cîntînd:

Măi bădiță, pentru tine
Cu mămuca n-o duc bine,
La fîntînă nu mă mînă
Num-odată-n săptămînă;
La prilaz nu-mi dă răgaz,
Cată, bade, să te las!
Bade pentru dumneata
Mă topesc ca cînepa;
Bădiță, de dorul tău
Mă topesc ca inu-n tău.

Și se topea de pe picioare biata Ileana, se topea văzînd cu ochii. Mă-sa zicea că-i din gălbinare și merse la toate babele să-i descînte, dar în zadar; ea se topea pe picioare.

Cînd a fost la Ilie-proroc clopotele de la biserică, gîndeai că s-or sparge așa le trăgea fătul.

— Oare trag de mers la biserică? ori trag de mort?

— Ba trag de mort, a murit Ileana Tudorichii.

Lelea Tudorică umbla bocindu-se cu capul despletit ca o nebună și smulgîndu-și părul, dar în zadar, de și-ar scoate și ochii tot nu mai poate aduce înapoi sufletul Ilenii, nu, că el e acolo sus unde sînt sufletele cele curate. Nici pe cea lume nu cred s-o mai vază lelea Tudorică, că ea nu-i modru să meargă unde s-a dus Ileana.

Și oare de ce lelea Tudorică se împotrivea atît de tare, de nu vrea să vază pe Ileana nici jucînd cu Tudoru lui Gavrișu Ursului? Doară nu era destul fecior, ori doară ea era cea bogată mare? De unde! P-o formă erau de avuți, dar vezi că lelea Tudorică e din neam mare; are un frate popă și o soră preoteasă, ea încă-i fată de morar și-și zicea: eu numai pe Ileana o am, am casa mea, locșorul meu, vacile mele, am frați și surori domni și doamne, pe Ileana trebuie s-o fac batăr dăscăliță, de nu chiar preoteasă! Că Gavrișu Ursului, tata lui Tudor, încă nu era lipit pămîntului de sărac, avea și el jugul lui și moșioara lui, dar ce-i drept, avea și o droaie de copii, feciori și fete, și dacă ar fi dat la împărțit, puțin se venea la unul. Deci se temea lelea Tudorică, că Tudor i-a intra în bine și între neamuri și numai i-a face neamul de rușine.

Acum nu i-a mai face neamul de rușine, că satu-i mare, fete-s multe, și mai mari și mai mărunte și-o afla și el una. Dar lelea Tudorică nu-și mai află fata în veci! Se poate tot boci pînă n-a vedea bine. Vedeți ce face fala! Apoi bună-i fala goală? Bună în foc s-o arză de fală!