Troița

Sari la navigare Sari la căutare
Troița
de Gib Mihăescu
Cugetul românesc, an. III, nr. 1, martie 1924; vol. Vedenia, 1929, p. 229


— Măi, dacă soarele apune încolo, noi trebuie s-o luăm încoace, grăi Pălălaie celorlalți doi și cu toți părăsiră urma lucitoare a saniei, apucînd-o spre dreapta prin zăpada crudă.

Apusul se stingea învinețind domol, și din față, dinspre Nistru, îi primi un pui de vîntuleț ce se stîrnise pe nesimțite. Pălălaie le povestea înainte despre patimile Mântuitorului; ajunsese acum la grădina măslinilor. Tovarășii de drum, cu armele în bandulieră, cu mîinile în buzunarele mantăilor, îl ascultau pe gînduri, mișcîndu-și picioarele alene, mulțumiți de calea ce-o străbăteau fără comenzi, de capul lor.

— Ce-o fi acum pe la noi! oftă Miercan. Ce mai fierbere și ce mai cîntec!

— În oraș, la Drăgășani, au și pornit cu colindul, gemu Mandin țiganul și, fără să mai asculte la țîrcovnicul care dezvinovățea pe Cristos în fața Caiafei, începu cu vocea lui zbîrnîitoare:

Și te scoală fată mare
Și-mi aprinde-o lu-u-mînare
Lumînarea cea mai mare
Și-o pune-n-n-trei-icoane…

— Așa se cîntă pe la voi, mă, de Ajun? bufni în rîs Miercan…

— …da Petre se prefăcea că nu mai cunoaște pe Dumnezeu… voi să profite de tăcerea ce urmă Pălălaie, spre a-și continua istorisirea.

— Cum vrei să se cînte, mă modirlane, izbucni abia acum Mandin cu indignare, aducîndu-și aminte că acel care-l întrerupsese nu era un gradat. Ce, ca la voi, țărănește? La noi e oraș… Și porni și mai cu putere:

Trei icoane în casa mare Trei icoane-e-n-n cass-sa mare…

— Se întunecă și vîntul se întețește, dați drumu la picioare, băieți, îi împăca Pălălaie. Și-și grăbi și el vocea, după pasul gimnastic pe care-l luaseră cîteșitrei… Da Petre se prefăcea acum că nu mai cunoaște pe Dumnezeu…

— Hm, va să zică Isus ghicise de-adevărat, se bucură Miercan de dibăcia dumnezeiască.

Iar Mandin cugetă:

— Dacă el, un sfînt, de trei ori s-a lepădat și tot sfînt a rămas, poftim acum de te leapădă d-ai noștri și treci la nemți, că te-a mîncat gaia.

— Cin’ te-a mîncat, măi Mandine? întrebă a rîs Miercan.

— Și ia mai du-te dracului odată! se înfurie iarăși țiganul.

De departe se porni un șuierat lung, dureros și ascuțit ca gerul ce se lăsase,

— Auzi, țigane, pare-ar fi bomba neamțului la Muncel, cu tragere lungă.

— De nu ne-am rătăci cumva, îngăimă Mandin.

— Ba tot ce se poate, întări Pălălaie. Dacă n-asculți cînd se vorbește de cele sfinte.

Fluierul cerului se porni acum și mai apropiat, și mai ascuțit, și mai lung, și mai dureros.

— Auzi, țigane, mai glumi iar Miercan. Ți-au dat de urmă vardiștii lui Dumnezeu. Parcă ar fi la tine, la Drăgășani, cînd te repezeai peste garduri cu gîsca rumânului.

Cînd termină cel de lîngă dînșii, un alt gardist al lui Dumnezeu își încercă și el fluierul în depărtări neștiute. Și numaidecît apoi apa tuturor vînturilor se porni nemiloasă din fundurile Rusiei. Soldații îi luară firul în piept, înotînd vitejește prin valurile de crivăț și de negură.

— Ce te faci, Mandine? întrebă nu fără oarecare neliniște Miercan.

Țiganul icni…

— D-apăi cred că nu mai avem mult pînă la Tohatin, îi asigură Pălălaie. Și îmbărbătați de vorbele dascălului, își simțiră cu toți picioarele mai solide.

Zăpada nu era mare. Și pe cer, repede-repede, stelele prinseră să strălucească de ger.

— Uite caru! continuă Pălălaie. Tohatinul vine chiar subt el, nițel, nițel mai la dreapta.

— Auzi, Mandine, mai kacana, glumi iarăși Miercan, găsind mult curaj în glumele lui.

Chiar și lui Mandin îi plăceau acum, căci ele îi dădeau impresia că vîntul nu-i așa de aspru și noaptea nu-i așa de neagră, cum se lăsase. El chiar ar fi vrut să găsească un răspuns la fel de glumeț și se miră cum nu-l găsește și acum așa de ușor, cum îl găsea de obicei la lumina zilei. Se hotărî însă ca la șotia cea nouă a lui Miercan să izbucnească într-un hohot de rîs, cum n-a mai rîs niciodată în viața lui. Chiar de l-ar face Miercan cum îi va veni la gură! O glumă pe vremea asta afurisită face cît o odaie caldă.

În locul lui Miercan, a început însă Pălălaie și Mandin a tresărit:

„Miluește-mă pe mine păcătosul și întunecatul cel înfundat în păcate multe, care cu urîtele mele fapte am mîniat pe făcătorul meu. Sub acoperămîntul tău alerg, Maică a lui Dumnezeu…”

O trîmbă de vînt risipi îndată vorbele dascălului, la care Miercan și Mandin întinseseră cu evlavie urechea.

Mandin, creând că Miercan a mai spus vreo glumă, izbucni într-un hohot puternic de veselie.

— Da ce ți-e, țigane, te-ai luat la întrecere cu vîntul, îi urlă Miercan la ureche.

Țiganul tăcu deodată și începu să tremure. Cînd crivățul se lăsă în spate, domolindu-și mînia, Pălălaie reîncepu ca la comandă:

„…sub acoperămîntul tău alerg, Maică a lui Dumnezeu, și cu umilință îngenunchind mă rog ție cu lacrămi, ca să îmblînzești pe feciorul tău…”

Pîraiele de vînt se puseră acum să curgă din toate părțile, inundînd cu desăvîrșire cîmpia. Și cu toate se încurcau în pulpanele de manta ale celor trei voinici. Parcă se rupsese tavanul cerului, de se prăbușise calabalîcul sfinților într-o larmă îngrozitoare. Surugii nevăzuți dau chiot, dinți de strigoaică scrîșneau în întunecime. Fundul cerului clocotea ca și cum dracii și-ar fi ales noaptea sfîntă să-și sărbătorească nunta stăpînului lor.

Pălălaie făcea cruci largi cît ținea pieptul, Miercan le făcea cu vîrful limbei, Mandin în fundul buzunarului. Pălălaie se ruga, dar nimeni nu înțelegea ce spune, și înaintau cu toții abia răzbind tăria vîntului, înghețați de groază. Vîntul parcă împrăștiase întunerecul; zăpada pietrificată lumina, stelele sclipeau ca dinții de lup.

Zăpada lumina de parcă era însăși ziua, pe care noaptea n-o mai alunga la asfințit, ci o prinsese în sfîrșit și o călca acum în picioare, strivind-o subt greutatea întunerecului etern. Prin lumina ei învinsă, cele trei umbre își duceau spaima înghețată în suflet spre cele șapte stele ale Carului-mare, căzut cu oiștea în pămînt. Totul era căzut, răsturnat, dărăpănat, totul se dărăpăna încă. Lăzile sfinților cădeau fără preget, spărgîndu-se una de alta cu zgomot nemaipomenit. Dracii cuceriseră cerul și aruncau de-acolo cu boarfe cu tot pe vechii stăpînitori. Dascălul Pălălaie privea încremenit carul ceresc, rupt și azvîrlit ca o biată vechitură, și ochii îi lăcrămau. Printre lacrămi vedea cum toate stelele se desprind de pe boltă, gata să curgă ca o ploaie de pietricele. Iar Tohatinul era șters de pe suprafața pămîntului. Și toate celelalte sate, orașe și măriri ale lumei, căci noaptea de apoi venise: noaptea lui Lucifer! Și era tocmai noaptea Domnului! Și el în zadar mai aluneca pe covorul de ziuă, împietrită și scîrțîietoare, prin frigul fără margini. Capul îi înghețase de parcă era al unui om de zăpadă. Poate că așa se va preface lumea sub noua împărăție a întunericului!

Iar el va tot merge astfel, cu cei doi tovarăși, pînă cînd oștenii negri, îngeri ai noului Dumnezeu, îi vor prinde și-i vor întreba: Ce faceți? Voi nu vă dați cu noua împărăție? I-auză-i cum forfotesc în văzduhul groaznic! Ce te vei face atunci, Pălălaie dascăle? Vei lăsa tu pe Cristos al tău, ca Petre, de teama frigării diavolești?

Dascălul Pălălaie abia își mai trăgea picioarele, și mîinile de mult nu mai făceau semnul crucei. Îi venea să se lase într-o rînă, să se prăbușească; tot era înghețat. Tot. Numai acolo în piept, în partea stîngă, acolo mai simțea ceva cald și luminos, ca luminița plăpîndă, cea dintîi lumînărică pe care o aprindea în bezna umedă a bisericei din Cermegești la a doua cîntare a cucoșului. Numai apuca de-o aprindea și gata era și popa; apoi clopotele începeau să cînte și-ndată și satul era în picioare… Unde ești tu, părinte Elefterie, unde ești tu, Cristoase, unde ești tu, noapte sfîntă!…

Un plîns brusc și nervos podidi ca pe-un copil pe dascălul Pălălaie. Vîntul îi îngheță lacrămile pe obraz, dar de astă dată nu se înspăimîntă. El plîngea pe Cristosul acela blînd și trist, pe care-l slujise toată copilăria și tinerețea, căci îl vedea legat în vîrful unui par, căruia oștenii întunericului îi dau foc la rădăcină. În închipuirea-i înghețată alte imagini nu puteau să i se aprindă decît acele de foc și flăcări…

Dascălului i se păru că se trezește ca dintr-un vis aievea, cum i se întîmpla adesea, cînd se pomenea singur în biserica umedă din Cermegești, răsfoind în neștire eeasloavele, la lumina lumînărelii din mînă. Începuse să aiureze de frig. Și groaza cea adevărată îl apucă abia acum, cînd își dădu seama că nu-și mai poate mișca picioarele, cînd își simți creierul un bulgăre de gheață, atît de tare, că scăpăra, ca și cremenea, scîntei de aiurare. Așa mor oamenii de ger, își aminti el c-a cetit cîndva într-o carte veche: visînd foc și lumină. O sfîrșeală, fără chip de îndreptare, îl moleșea văzînd cu ochii. Așa mor oamenii de frig: oboseala, sfîrșeala, visul de-a-n picioarele, plin de soare și căldură și-apoi perina de gheață, patul nesfîrșit de zăpadă…

„…Cu giulgiul alb l-au înfășat…”

Dascălul se pomeni cîntînd acum prohodul și se înspăimîntă de moarte. Sfîrșeala îl făcu să se împleticească. Noroc că Miercan avea braț puternic. Atît îi fu de ajuns, ca acesta să-l atingă, pentru ca Pălălaie să simtă numaidecît Întărindu-i-se piciorul. Miercan era lîngă el și dincolo, în stînga, Mandin. Și era noaptea Crăciunului, iar izbînda dracilor, o prostie. Nu mai aveau să se ridice ei în vecii vecilor ca să dărîme tronul dumnezeiesc! Ce mare păcat să visezi astfel de bazaconii tocmai în noaptea cea mai sfîntă… Iar Tohatinul trebuie să fie cît se poate de aproape, acolo sub Carul-mare, poate chiar îl arată cu oiștea și de aceea s-a răsturnat astfel… Dar de ce-și face cruce Miercan? Pălălaie vrea să-și întoarcă ochii spre Mandin, însă coardele gîtului sunt așa de amorțite, că trebuie să-și întoarcă tot trupul. Și Mandin își face cruce… Iar Tohatinul nu se mai ivește deloc… Și aici trebuia să fie: de mult trebuiau să fi ajuns… De cînd rătăcesc, să nu fi găsit nici un alt sat, nici un cătun, nici o colibă!… Doar erau prin părțile aștia la fiecare chilometru… Și vîntul bubuie ca la Mărășești! Unde-s satele tale, Doamne? Cînd le-a înghițit întunericul?

Șuieră așa de grozav văzduhul că dascălul s-a pus să șuiere și el. S-a luat la întrecere cu toată larma vîntului. Și urlă de parcă ar fi domnul sublocotenent sub focul artileriei: „Nu-l veți dobori, cîinilor, nu-l veți doborî!” Iar văzduhul rîde de neputința glasului lui, rîde cu hohote și șuieră. Și dascălul rîde la fel și șuieră. Picioarele i se împleticesc. Miercan și Mandin s-au lăsat mai în urmă și-și fac cruce și boscorodesc șoapte fără înțeles…

S-au oprit deodată în fața unei namile întunecate, ce-și scoate trupul mătăhălos dintr-un vîrf de troian.

— Uite-l… Învingătorul! bolborosește Pălălaie înfricoșat. Să nu-i cădeți la picioare, fraților! miorlăie el rugător. Și cade zdrobit în puful movilei de zăpadă.

A căzut pe spate și ochii încă îi mai stau pe jumătate zgîrciți. Ceva, cineva, ascuns în ultima picătură de căldură ce i-a mai rămas în trup, îi dă porunca, deși abia mai poate prididi cu pleoapa enorma greutate ce s-a lăsat deasupra-i.

Prin zgîiala ochilor vede ca prin vis pe cei doi tovarăși de drum. Îi și aude chiar: două vorbe care n-au nici un rost.

— Făclia aia, mă…

— Torța?

— E, mă, e! Torța, ce dracu e!

Mandin i se pare cel mai curagios. El pomenește ceva și de chibrituri.

— Am și chibrituri, ține tu mantaua,.. Vezi de te întoarce cu spatele încolo… De la Nistru bate.

Pleoapa lui Pălălaie n-a mai putut prididi. A închis sub greutatea capacului ei de fier pe Mandin înnebunit. Iar namila de întuneric care țâșnise din vîrful troianului i s-a părut că s-a prăbușit asupră-i.

— Împărăția întunericului și-a înghețului! a mai putut grăi pentru sine, ce a mai rămas cuget, în capul lui de gheață. Pe urmă o lumină vie s-a aprins în locul cugetului aceluia, parcă într-o peșteră de sloiuri, însă așa de mică, așa de mică, încît a început să se zgîrcească, pentru ca tot corpul să i se înfrupte din căldura ei de chibrit.

A crezut că s-a trezit pe lumea cealaltă; pe lumea aceasta, însă, sub puterea noii stăpîniri. Cineva îl zguduise cu putere, apoi simțise o căldură vie dogorindu-i întîi ca o părere, apoi din ce în ce mai stăruitor, obrazul drept.

A deschis ochii mari și nu putea să creadă privirilor. Mandin, negru, cu ochi scăpărători de drac împelițat, avea în mînă o torță din care cădea[u] sforăind picuri de pucioasă „A trecut la ei, la ceilalți”, a ghicit îndată Pălălaie. Și ridicîndu-se puțin într-o rină să vadă de unde venea căldura cea mare, înțelese repede totul. Namila întunecată de care se speriase adineaori ardea cu spor de la rădăcină puțin mai sus. Vîlvătaia se zbătea furioasă cu sine însăși și, aprinsă la loc potrivit, mînca fără preget cu limbele-i de balaur din uriașul nemișcat de lemn. Vîntul o asmuțea îndărătnic și cum o vedea că se lasă spre dreapta sau spre stînga, cum îi cetluia de piciorul uriașului capul cu guri nenumărate și roșii.

— Uite, c-a înviat Pălălaie! strigă Mandin cu veselie.

— Slavă Domnului, mormăi de după perdeaua grea de fum Miercan.

— Vin, mă teteo, de te mai dezmorțește colea olecuță, că d-abia l-aprinserăm.

Pălălaie nu-și putea însă trage picioarele; se făcuseră țurloaie ca pe streșini. Noroc că-n piept și-n braț mai rămăsese puțină viață.

El tăcu și căută nedumerit și cu luare-aminte la ciuperca, parcă din lumea zmeilor, care ardea. „O troiță!”… se lămuri și-și scuipă, cu gîndul, în piept. „Piei drace!” făcu privind spăimîntat pe Mandin, care-și stingea torța in zăpadă.

Căci flacăra prinsese acum tărie; limbile ei crescuseră ca visul și se întreceau una pe alta biruitoare spre coviltirul de șindrilă. Cu toate că n-ajunseseră nici la jumătatea drumului, dogoarea era atît de puternică, încît Pălălaie își putu mișca și piciorul drept.

— Dă-te la o parte, Pălălaie, că o să cază pe tine, zbieră Miercan din răsputeri pentru ca să răzbească vîntul.

Pălălaie se cutremură. Ardea chipul lui Dumnezeu!

Însă pe el niciodată nu-l vor putea face să treacă de partea Diavolului! Se gîndi să fugă și privi în noaptea albă: i se păru că vede vîntul, fărămîndu-se în legioane de draci, cari zburau pe caii lor negri deasupra lumei cucerite. Mai aproape, reflexul flăcărilor se zbătea domol și prietenos pe covorul de zăpadă. Cînd își întoarse ochii spre foștii lui tovarăși de drum, căci în cugetu-i se lepădase de dînșii, îi văzu cot la cot închinîndu-se. Le urmări firul privirei.

Flacăra acum se ridicase zdravăn, mîngîind gleznele răstignitului și luminîndu-i coapsele, șoldurile, pieptul, brațele pironite. Capul stătea încă înecat în fum. Nu era o simplă zugrăveală, ci un Cristos cît un stat de om, săpat cu meșteșug în lemn, așa cum fiul lui dumnezeu este închipuit pe toate crucile uriașe din nelămuritele răspîntii ale Basarabiei.

— Ce ați făcut, cîinilor? strigă el, plîngînd pe jumătate. Ce ați făcut, vînduților?

Mandin și Miercan îngenuncheaseră și se închinau; Pălălaie se repezi cu capul în zăpadă și începu să-și care omăt pe cușmă, văietîndu-se și bălmăjind vorbe fără șir. Cînd se potoli, surprinse pe ceilalți doi sărutînd la rîndu-le zăpada. Și figura, din crîncenă, i se înduioșa îndată.

— Iartați-mă, fraților! suspină. V-ați întors întru Domnul, iartați-mă… dar prea mi s-a rupt inima, fraților, cînd l-am văzut, fraților, arzîndu-i picioarele… cum ardeau păgînii pe mucenici, fraților, în cartea popei Nae din Cermegești.

Mandin păru deodată că dă semne de neliniște și întinse urechea spre depărtările negre, apoi sări repede în picioare. Pe față i se cetea o mare îngrijorare.

Pălălaie, fără să ia seama la dînsul, privea trupul sfînt și i se părea că se zgîrcește chinuit de flăcări. Și lacrimi îi curgeau domoale, una după alta, necurmat, din ochii ce parcă se topeau de strălucirea focului.

— Iartă-mă, Mandine, iartă-mă, Miercane!… Înțeleg, v-a fost frig și ați vrut să vă încălziți… Înțeleg, înțeleg… a înțeles și el și vă iartă pentru atîta…

Miercan își ridică un genunchi, apoi, încet, încet, se înălță și el de-a binelea în picioare, cu ochii, cu urechile, în nelămuritul nopței. Și ochii parcă îi creșteau și se umflau.

— …V-a iertat, vă spun eu… o să-i vedeți fața milostivă cînd o ieși din fum… da eu, fraților, credeam că v-ați dat cu Dracu…

Ochii lui Mandin s-au bulbucat de asemeni și sclipesc ca stelele cerului.

— Auzi? șoptește el stins. Iar Miercan aude și tot mai stă la cumpănă.

— …voi credeți că Dracu a răzbit pe Dumnezeu?… că l-a luat pe neașteptate fiindcă… petrecea de Crăciun…

…Ehe… dar oștile unde le-ați lăsat… oștile înger… ești..

— Lupii! strigă Miercan, scos din sărite. Pălălaie privește uimit la Miercan. Aproape că nici nu pricepe sensul cuvîntului strigat, și totuși l-a auzit minunat de bine. Dar cînd urechea i se umple și lui de urletul depărtat: hu, huuu, atunci se luminează în sfîrșit. Și surîde cu înțeles. Știe el ce fel de lupi sunt aceia: Necuratul… Legioanele biruitoare…

Hu… hu… huuuu…

Miercan și Mandin se zbat cu înfrigurare. Pregătesc armele, forfotesc grăbiți în sacii cu cartușe; mîinile nu mai nimeresc ce s-apuce mai întîi. Mecanismul înghețat țăcăne. Unul a destupat o grenadă, altul scoate căciula focosului.

Hu… hu… huuuu…

— De ce rîzi, Doamne?! țipă aiurit nebunul, care tocmai s-a ridicat din noua prosternare…

Flăcările mistuiesc vrednice jumătatea de jos a sfîntului trup; limbile lor lămuresc acum din plin fața Mîntuitorului, care într-adevăr rîde în jocul de lumini, parcă un martir înlemnit de groază și de durere. Cei doi soldați își fac cruce, nebunul s-a prăbușit…

— Iartă-ne, Doamne… Iartă-ne, Dumnezeule, șoptește Miercan rugător. Am greșit… Înghețul ne-a îndemnat… lămurește el lemnului înviat de pe cruce. Dar haita se apropie necontenit! Hu… hu… huuuu…

— …Mandine, pun-te în spatele meu… așa… pun-te bine… să nu te dezlipești, băiete… pînă… pîn’… la urmă…

— Sfîntulețule, nu ne lua zilele, gemu și țiganul…

Uriașa faclă s-a încins cu desăvîrșire, para a răzbit prin șindrila acoperișului și aruncă pînă-n mari depărtări scîntei și tremurătoare preșuri de lumină; piciorul prefăcut în jăratec pîrîie, troița se clatină.

— Nu mai rîde, suflețelul meu, împăratul meu, durerea mea… bolborosește înăbușit nebunul, cu capul în omăt… El știe că se va petrece acum o mare minune în lupta dintre dracii prefăcuți în lupi și Dumnezeul prefăcut în foc. Și așteaptă cu răsufletul reținut.

Ceilalți așteaptă de asemeni, cu mîinile pe trăgaci, tăcuți, înfiorați, solemni. Iar tunetul vîntului parcă s-a potolit, căci tot văzduhul nu-i plin acum decît de clocotul haitei apropiate.

Și Cristos s-a mărit cît întreaga troiță; cu păr vîlvoi de flăcări, cu brațe amenințătoare de flăcări, groaznic la chip, asemeni unei vedenii apocaliptice, stă gata să se năruie ca o revărsare de jar peste turburătorii mărirei lui singuratice.

În înălțimi, vîntul, amuțit un răstimp, s-a pornit metalic, asurzitor, ca trîmbița de apoi a dreptăței.