Tristeți
| Tristeți de Ilarie Voronca Sfârșiri în amurg |
Balcon vechi→ |
Îmi port ca pe-un copil bolnav, tristețea,
prin parcu’n care frunzele, asemeni clopotelor, plâng;
și-aud cum crește, neliniștea începutului de toamnă departe,
și cum aleargă păsările ploii, pe acoperișuri negre și se frâng.
E-aceeaș amintire și-aceeaș desnădejde veche.
Ași vrea cu brațele tale de astă-vară să mă cuprinzi;
Pășesc pe urmele trecutului nostru, cum aș merge după un om cunoscut,
și, totuși, nu’ți mai găsesc gestul, în lacul cu mohorâte oglinzi.
E pretutindeni, un aer apăsător, ca de spital,
și pomii în despletiri, își spun mâhniri știute.
Amintirea ta, îmi închide drumul ca un mal,
și-mi simt gândurile, în pietrișul umed, căzute.
Așa: vino să-mi ridici sufletul, ca pe-o coajă de copac,
și să-mi citești durerile închise–cuiburi de păsări triste,
acolo. Mâinile tale să-mi fie deznădejdii, mătăsoase batiste,
și ochii tăi, pentru copilul tristețelor mele, odihnitor hamac.
Vântul răscolește cerul ca pe-o carte deschisă.
Aud fâșâitul foilor pe care’s scrise atâtea povești dureroase.
...De departe vine prevestirea unui sfârșit apăsător,
și eu îmi port tristețea ca pe-un copil, prin săli de spital reci și întunecoase.