Triluri

 

Aceleia....

I.

De sunt ateu, de sunt ateu,
O! crede-mă că am și eu
A mea religiune vie,
Ce-o dogmă singură îmi scrie,
Pe care vecinic o sfințesc:
Să te iubesc, să te iubesc!

II.

La ce să-ți zugrăvesc figura
Pe-un petic de hârtie?
Condeiul e ne-ndemânatic
Și n-are măiestrie.

Dar singura oglindă-n care
Te poți vedea la fel,
E sufletu-mi curat și tânăr...
Privește-te în el!

III.

Ochi triști și plini de suferință,
N-avu ca voi un văz mai trist,
Nici chiar Madona, când pe cruce
Îi țintuiau pe fiu-i Christ.

Când, leneș, genele stufoase
Spre-azurul cerului le miști,
Ai crede că durerea lumei
E toată-n ochii tăi cei triști.

IV.

Minunea mea, de ești un demon,
Iubirea ta prefă-o-n iad,
Și vei vedea cu ce grăbire
Într-însul mă-nvoiesc să cad.

Dar ochii tăi vicleni îmi jură
Că înger ești, și-atunci mi-e drag,
Din nou în raiul inocenței
Sfios, tăcut să mă retrag.

V.

O! cât am suferit, o știi
Mai mult de cât o știu,
Dar după mersul tău acum
Nu pot să mai mă țiu.

Te duci, și ei rămân pe loc,
Privindu-ți trist și lung
Al tău grăbit și sprinten pas,
Ce n-o să-l mai ajung.

VI.

Mă tem... în colțul buzei tale
Ispita plină de sarcasm,
Îmi fascinează iarăși mintea
Să-nchege al iubirii basm

Întoarce-ți fața și mă lasă
În scepticismul meu amar,
Căci azi iubirea-mi pare-o marfă,
Și tu un precupeț murdar.

VII.

Și te-aud din nou zicându-mi:
Vino! tu ce mi-ai zis: du-te!
Azi, când bietele-mi iluzii
S-au împrăștiat pierdute.

O! mai bine în uitare
A ta dragoste întin-o,
Căci e rândul meu ați zice:
Du-te! eu ce-ți-am zis: vino!

VIII.

Aș vrea ca lacrimile mele,
Ce le-am vărsat de-atâtea ori,
Subt boldul chinurilor grele,
Să se prefacă-n strajnici nori.

Și-apoi din ei a mea durere,
Cu o mânie dușmănească,
Să scapere fulgerătoare
Și inima să ți-o trăznească.

IX.

Câte-o dată par-că-mi vine
Să mă duc, să mă tot duc,
Drumul către-a mea iubită
Nebun iarăși să-l apuc.

În zadar uitarea-adâncă
O tot chem și-o tot aștept...
Ași uita de-ași avea poate
Altă inimă în piept.