Trifon Hăbăucul

Sari la navigare Sari la căutare
Trifon Hăbăucul
de Ion Pop-Reteganul
Scrisă în comuna Pănade, lîngă Tîrnava Mică în Ardeal.


A fost odată, ce a fost, că de n-ar fi fost, nu s-ar pomeni, au fost odată doi oameni, un bărbat și o muiere, dar tare nepotriviți, după cum prea des se-ntîmplă în lume. Și muierea era foarte isteață și din neam bun, iar bărbatul era un hăbăuc ca vai de el; nu era cu nădejde la nici un lucru. Oriunde mergea numai singur, totdeauna făcea prostii, apoi mai era și băutor, încît biata muiere se luase de gînduri cu el. Nu era nici o mirare dacă muierea-l cam sfădea, ba, gurile rele ziceau că-l și dobza cînd i da mîna. Și muierea cerca cu el și cu buna, cu frumușelul, dar nerodul nerod rămîne și-n ziua de Paști! Nu era chip să o ducă laolaltă; altă muiere nici două zile n-ar fi mîncat cu el dintr-un blid, dar ea tot credea, doar azi, doar mîne și-a veni hăbăucul în fire, să nu se mai facă de rîsul lumii.

Drept aceea răbda și-l mai probozea și-l mai învăța: „ai de grijă, bagă de seamă ce faci, că doară nu ești copil, să nu se poată omul încrede în tine, uită-te tu cum fac și alți oameni, nu fi tot prost!”

Într-o posomorîtă zi de toamnă, ningea și bătea vîntul de gîndeai că piere lumea și ei nu aveau nici un lemn la tăietor. Îndată a doua zi muierea se sculă des-de-dimineață și clătind pe nerodul din pat îi zice:

— Dar scoală, somnore, ce zaci ca o vită, vezi de gată carul și mergi la pădure, că doară vezi că nu avem nici un lemn de foc!

El însă, de sub țol, somnuros cum era, îi răspunde:

— Mă scol de sculat, dar în pădure nu merg de nu vii și tu!

— O! ierte-te Dumnezeu, nătîntocule, dar nu ți-ar fi chiar rușine să nu vreai tu a merge-n pădure fără mine; tu un ometeu cît un urs și eu o muiere slabă, printr-o vreme ca asta? Unde ai mai văzut tu muierile mergînd la pădure după un cărucean de lemne, cu bărtat cu tot? Ridică-te și te cară, că azi rîde dracul de noi!

— Apoi te ascult dară, – zise Trifon. Și se îmbrăcă el încetinel, își înjugă boii și merse la pădure. Frigul îl făcu cu mult mai harnic și mai sprinten, decum credea el că este; încărcă deci carul numaidecît. Cînd să plece însă cătră casă, îi vine un vultur mare și punîndu-se pe car, îi zice:

— Frate, nu mai pot de foame, dă-mi un bou să-l mînc, că de mare folos ți-oi fi la vreme de lipsă. Și hăbăucul nu se gîndi la paguba ce ar avea-o dînd boul, ci numai la împrejurarea că: ce-o zice muierea de va merge numai cu un bou și cum să-și ducă carul? Deci îi răspunse vulturului:

— Ei bine, eu poate că ți l-aș da, dar cum să-mi duc carul cu lemnele pînă acasă și ce să zică muierea?

— Numai de atîta te plîngi? zise vulturul, carul ți-l duc eu apoi acasă, doar nu muierea e mai mare, ci bărbatul!

— Apoi mîncă-l dar!

Țipă odată vulturul și se adunară mai mult de douăzeci de vulturi și-ndată-i mîncară boii amândoi.

— Ei duceți-mi carul acasă, – zise prostul, – ori de ce mi-ați mîncat boii? Ei însă nu voiră, ci zburară de-acolo zicînd:

— Îți mulțumim, frate că și noi ți-om prinde bine odată.

Rămas nerodul singur lîngă car, începu a se gîndi ce să facă? „Tot sînt eu prost, bine zice muierea mea, să las eu boii pradă vulturilor și acasă n-am nimic, nici un lemn de foc; muierea cu frații ei tot mă omoară; nu-i de-a merge acasă, fug în lume”! Așa zise nerodul și se duce pînă ce dă într-o poiană. Acolo era o căpiță de fîn. El aprinse fînul. În fîn erau o mulțime de șerpi, se adăpostiseră peste iarnă și cînd simțiră fumul și fierbințeala, începură a ieși unul cîte unul din foc. Dar care cum ieșea, îl lovea nerodul cu săcurea și-l omora. Mai în urmă-și scoase capul din fum un șarpe mai mare, uriaș și i se rugă nerodului:

— Frate, cruță-mi viața și mă lasă slobod, că-ți dau avere cît ai putea duce: îți dau turme de oi, ciurde de boi și bani, cîți-i putea duce-n spate.

Și ajută nerodul la șarpe să iasă din foc și se luă tot după el, haidi, hai! prin crînguri și prin desișuri, pînă ce-l pierdu din vedere. Acum iar începu a se năcăji: „Vai prostul de mine, azi dimineață-mi dădui boii la vulturi, acum umblu flămînd și ostenit după un șarpe; el să mă facă avut, dacă nu avui minte să-l omor; acum cum amarul voi ști ieși de-aci? Nu știu pe unde am venit, nu mă pot nici mișca din loc”, că era înfundat într-un desiș, lîngă o prăpastie. Atunci îi vine vulturul și-i zice:

— Frate, ce năcaz te-a ajuns? Iată, am venit să te scap.

— Să fii afurisit, mișelule, mă lăsași fără boi, acum vino și mă mănîncă și pe mine, că tot nu mai pot ieși de aci la lume!

— Ba nu te voi mînca, ci hai, sui pe mine călare și eu te voi duce la tata șarpelui celui uriaș, pe care l-ai mîntuit tu azi; el e împăratul șerpilor și dacă-i vei spune că i-ai scăpat copilul de pieire, te va îmbia cu turme de oi și cu ciurde de boi și cu bani cîți vei putea duce; dar tu să nu iai nimic decît mărgeaua de după măsea, că aceea te face mai bogat decît toți bogații din lume. Trifon hăbăucul (că așa-i era numele) se sui călare pe vultur și-ntr-o minută fu lîngă curțile împăratului șerpilor.

— Dă-te jos, zise vulturul, dar ai de grijă ce ți-am spus, să nu lăcomești la nimic, numai la mărgeaua de după măsea. Trifon intră înlăuntru la împăratul șerpilor. Șarpele cel tînăr îl cunoscu și zise către bătrînul:

— Tată, iată acest om de omenie m-a scăpat azi din foc, fii bun și-l miluiește cu ceva, că e un om sărac și de omenie. Și împăratul șerpilor îmbie pe Trifon numaidecît să șează și-i zise:

— Fiindcă ești om de omenie, iată-ți dau o turmă de oi și o ciurdă de boi și bani cîți vei putea duce cu tine. Dar Trifon răspunse:

— Înălțate împărate! Sînt om sărac, dacă m-ar vedea lumea cu atîtea vite, ar zice, că le-am furat, dar nici nu aș avea cu ce să le țin, banii încă sînt grei și eu sînt slab, – dar să-mi dai mărgeaua cea de după măsea. Împăratul șerpilor se mînie foc pe el pentru această cutezare și voi ca să-l mănînce, dar totuși la ruga copilului nu-l mîncă, ci-i dete mărgeaua și-l slobozi din curți.

Deloc se întîlni Trifon iară cu vulturul, apoi se sui călare pe el și veni în lumea oamenilor, iar aci vulturul se cam mai duse.

Acum iar începu Trifon a blestema pe vultur: „Prostul tot prost rămîne”, zicea el, „dracul m-a pus să ascult de vultur, nu puteam eu lua banii, boii și oile, să merg bogat acasă? Baremi de nu mi-ar fi așa foame! Fă-mi acum de mîncare, tu mărgea!” El o aruncă jos ca pe un lucru făr de preț, iar acolo se întinde o masă cu fel de fel de mîncări și băuturi, cu muzicanți și cu veselie de să tot trăiești. Și unde mi se pune Trifon a mînca și-a trăi bine și-a cînta după muzică, de gîndeai că-i un crai. „Totuși e bună mărgeaua asta”, zise acum Trifon, „Doamne ține pe vulturul, care m-a învățat s-o cer!” Își strînse apoi masa și se duse mai departe. În mijlocul unui sat îi veni pofta să se mai ospăteze, ca să vază și alții ce domnește știe el trăi. Și-și face voie bună, uitînd de toate supărările de pînă atunci. Mulțime de oameni se adunară pe lîngă el și se minunau de traiul lui cel bun.

Doamne, și multă lume mai umblase după mărgeaua aceea, dar nimeni nu putu să ajungă la împăratul șerpilor și dacă a și ajuns cineva și-a pus capul pentru ea și tot n-a căpătat-o.

Pe cînd își petrecea Trifon mai bine, iată că se ivește un om cu o sabie ruginită și-i zice:

— Măi fărtate, să schimbăm, uite-ți dau sabia și tu să-mi dai mărgeaua.

— Dar de ce folos este sabia aceea, întrebă Trifon.

— O, Doamne, răspunse omul acela, sabia aceasta este de mare folos, că ea omoară singură pe cine vei porunci.

— Așa? Atunci schimbăm! Și schimbară numaidecît. Dar îndată ce-și văzu Trifon sabia în mînă, îi porunci să omoare pe omul care l-a înșelat cu mărgeaua. Și sabia îndată-i tăie capul, iar Trifon își luă mărgeaua.

Acum avea și mărgea și sabie.

Mergînd mai departe se-ntîlnește cu alt om, care avea un băț mare de-a umăr și o cîrjă mică în mînă:

— Buna ziua frate, zise cel cu bețele.

— Să fii sănătos frate, răspunse Trifon. Dar unde mergi cu două bețe?

— Mă duc să-ntîlnesc pe cel cu mărgeaua, doară vom putea face schimb, să-mi dea mărgeaua și să-i dau lui bețele.

— Eu sînt cel cu mărgeaua, zise Trifon, dar de ce folos sînt bețele acestea?

— Hei, frate, de mare folos sînt aceste, căci dacă vei porunci să bată pe cineva, apoi nici grindina nu-ți flecește mai tare cucuruzele decum ți-i dobzază aceste bețe și cu deosebire cea mică e bună de dezmierdat muierea.

— Dacă stă treaba așa, zise Trifon, atunci hai să schimbăm, că eu sînt omul cel cu mărgeaua. Și schimbară. Dar după ce căpătă bețele, porunci la sabie și deloc îi tăie capul și-i luă mărgeaua înapoi.

Acum avea mărgea, sabie și două bețe și plecă astfel mai departe. Dar nu merse mult și se-ntîlni cu alt om, care avea o pălărie rea-n cap și nește desagi tot țiră-n spate.

— Bună ziua, frate!

— Să trăiești cu bine, frate!

— Dar unde mergi cu desagii aceia răi și cu pălăria asta rea?

— Merg să mă-ntîlnesc cu omul cel cu mărgeaua, doar voi putea face schimb cu el.

— Și de ce folos sînt aceste?

— Hm! de mare folos; dacă vei lua pălăria din cap înaintea cuiva, acela se face stan de piatră; iar dacă vei arunca desagii jos, din ei ies cătane cîtă frunză și iarbă, tot înarmați pînă-n dinți.

— Dacă-i așa, hai să schimbăm, că eu sînt omul cel cu mărgeaua.

Și schimbară numaidecît. Dar după ce se văzu Trifon și cu aceste scule, porunci săbiei să-i taie capul, apoi își luă mărgeaua și se cam mai duse.

Nu merse încă mult și se întîlni cu alt om purtînd un zbici grozav de mare pe umăr.

— Bună ziua, frate!

— Să fii sănătos, frate!

— Dar unde mergi cu zbiciul acesta grozav?

— Merg, doară voi întîlni pe omul cel cu mărgeaua, poate că putem schimba?

— Eu sînt omul cel cu mărgeaua, dar de ce treabă e zbiciul tău?

— O doamne, zbiciul acesta-nvie orice morți, ori oameni, ori dobitoace.

— Dacă e așa, hai să schimbăm, iată mărgeaua și dă-mi zbiciul. Ei schimbară. Dar îndată ce căpătă Trifon zbiciul, el îi și porunci săbiei să-i taie capul și-și luă mărgeaua.

Cu toate sculele-n spate se apropie de casă. Muierea cît ce-l zări îi ieși-nainte suduindu-l și ocărîndu-l:

— O ucigă-te crucea, tu ai chiar nebunit de tot, de porți ruptura aceea de pălărie pe cap și desagii-n spate ca un cerșitor; dar sabia aceea de unde-o ai, parcă te-a făcut dracul și cătană! Nu-i alt modru, ai căpiat. Unde-i carul, unde-s boii? Nemernicule, văieratule, prăpăditule, bețivule?! El însă se făcu a nu o vedea și a nu o auzi, ci intră în casă, se așeză după masă și zise cătră mărgea: „Vezi de-mi dă de mîncare”, și îndată se umplu masa de mîncări și băuturi, iar bănzile ziceau de gîndeai că atunci e nunta dracului. El mînca și se veselea, dar muierea mai văzînd și una ca asta, nu se putu stăpîni a nu începe din nou la el:

— Bețivule, prăpăditule, blăstămatule, mi-ai dat boii pe mîncări și pe băuturi și încă mai aduci și bănzi în casă, și-atunci se repezi să dea-n el. Dar Trifon zise:

— Tu muiere, fii cu minte, că de te mîncă cojocul, acum am ac de el; temu-mă, că tu-i plînge, mai bine vino și tu și mîncă și bea și te desfătează, mulțumește lui Dumnezeu, că ai din ce. Ei, dar muierea ca o meliță nu-l mai slăbea din: blăstămatule, afurisitule, neghiobule și cîte-i vineau la gură. Atunci și Trifon își ieși din răbdare – și era poznaș cînd pierdea răbdarea, îi zise dar cîrjei:

— Dezmiardă-mi, fii bună, pe drăguța mea de muiere. Iar bîta nu glumi, mi-o-ncinse cum e data, de tot mieunîndu-se, ca o pisică cu coada tăiată, fugi la părinții și frații ei și le spuse că Trifon a bătut-o și că și-a vîndut boii și i-a dat pe mîncări și beuturi și încă a venit cu bandă acasă. Frații ei numaidecît veniră cu bîte să bată pe Trifon, ba să-l și omoare de l-or putea. Dar Trifon văzîndu-i că vin asupra casei lui, porunci bîtei să le iasă înainte. Aceea nu glumi, ci mi-i purecă cît se poate de bine.

La larmă și la tolălăul cel mare, se sculă tot satul cu furci de fier, cu securi și cu bîte să vază ce hoț e acela la care strigau frații muierii, tot hoț și tîlhar.

Dar o pățiră cît se poate de rău, căci el le ieși-n cale înarmat cu sabia, cu bîtele și cu pălăria și cu desagii de-a umăr; apoi le zise sătenilor:

— Să știți voi, că nu de voi, dar nici de împăratul, cu toate cătanele lui nu mi-e frică. Atunci sătenii dau năvală asupra lui; Trifon însă nu le dă răgaz, ci luă pălăria de pe cap și toți se făcură stan de piatră, numai pe primarul satului l-a cruțat, ca să fie de mărturie despre puterea lui. Apoi zise primarului:

— Ei, vedeți acum, ce putere mare aveți voi? Primarul plîngea văzînd atîta moarte deodată și temîndu-se că și rîndul lui vine. Plînse dar primarul, plînse mult, pînă-i veni în minte, că cine are putere a omorî gloate de oameni, fără să pună mîna pe careva, trebuie să are putere să-i învie; deci se rugă de Trifon, zicînd:

— Fii bun, Trifoane și învie pe nemernicii ăștia, ce veniră cu gînd rău asupra casei tale. Iar Trifon îi zise:

— Poate că o să te-ascult numai ca să vezi ce putere am. Apoi porunci zbiciului să pocnească pe fiecare cîte odată și pe care din cei împietriți cum îl pocnea, îndată se trezea ca dintr-un somn greu și: la drum copile! nu se mai oprea pînă-acasă după cuptor de frica lui Trifon.

Dar sătenii nu putură suferi o rușine atît de mare, să tremure ei toți înaintea unui om, înaintea lui Trifon hăbăucul, deci ținură sfat în ascuns, vedeți dumneavoastră cum țin toți păcătoșii și ticăloșii în ascuns, închiși în casă și cu țundre-n ferestri și șoptind numai ca-n biserică de tare: „Oare ce să facem, să ne mîntuim de Trifon?” Iar primarul zise: „Dar nu vă aduceți aminte, că s-a lăudat, că nici de împăratul nu se teme cu toate armezile lui?” Apoi mai sfătuiră și scriseră carte mare la împăratul, precum că Trifon s-a lăudat, că e mai tare singur decît împăratul cu toate armezile lui.

Și nu trecu multă vreme și-i veni lui Trifon poruncă de la împăratul să meargă la un raport. Și Trifon își băgă mărgeaua în șerpar, încinse sabia cea ruginită la brîu, luă pălăria cea stricată pe cap și desagii pe umăr, asemenea bîtele și zbiciul și plecă. Cînd ajunse Trifon, astfel îmbrăcat la curtea împărătească, împăratul era numai singur în casă, dar el intră înlăuntru și nici nu-și luă pălăria de pe cap, că-i zise:

— Bună ziua, împărate! împăratul se uită lung la el, apoi zise:

— Cine te-a adus pe tine-aici-n curtea mea? cerșitor ești? nebun ești, ori cum de umbli cu atîtea bîte și zbiciuri și nici nu-ți iai pălăria din cap?!

Iar Trifon răspunse:

— Înălțate împărate, nu sînt cerșitor, că sînt mai tare și mai bogat ca tine, cu toate că eu nu asupresc pe nimeni cum asuprești tu țara; nu sînt nici nebun, ci tu ești nebun, fiindcă crezi că vei împărăți pînă la sfîrșitul vieței, cu toate că eu încă azi îți voi ascunde soarele de voi voi; pălăria din cap nu o arunc, căci nu ești mai mare decît mine și va fi vai de pielea ta cînd o voi arunca.

Auzind împăratul vorbele lui Trifon, crezu că-n adevăr e nebun, îi zise deci:

— Du-te la Dumnezeu, nefericitule, că nu voi să am vorbe și cu nebunii.

Ei, dar Trifon nu avea grija aceea, ci-i zise împăratului:

— Dacă m-ai chemat aci, hai să ne batem, să ne știm odată răfuiți, să nu ne tot temem unul de altul. Auzind împăratul vorbele acestea, se mînie foc și-i porunci să iasă afară la cîmp și comandă cătanele să iasă și ele în cîmp și să-l împuște. Pînă se puneau cătanele împăratului în rînd de bătaie, Trifon sta de-o parte fălos și rîdea de ei; iar cînd le comandă împăratul să puște... atunci își luă Trifon pălăria din cap și toți amorțiră ca morții, afară de împăratul, că așa vruse Trifon.

Să fi văzut acum pe împăratul cum plîngea, căci știa că fără cătane și el e pierit, îi zise dar lui Trifon:

— Să te lupți tu luptă dreaptă cu cătanele mele, nu să le omori tu iar așa cu vorba.

— Bucuros, zise Trifon, iată ți le scol îndată, apoi să vezi ce-o mai fi, și Trifon pocni odată cu zbiciul în cătanele împăratului de toate se sculară, dar cum înviară, cum o tuliră la fugă de frica lui Trifon. Dar împăratul le poruncește să stea-n loc și stau cătanele să țină luptă dreaptă cu Trifon, iar Trifon aruncă desagii jos și se făcură cătane cîtă frunză și iarbă și văzînd împăratul și una ca asta, i se făcu părul măciucă-n vîrful capului și începu a plînge și-a zice:

— Vino, Trifoane să-ți dau avere, că văd că ești mai tare decît mine, numai lasă-mă-n pace; dacă vrei îți dau și jumătate împărăția, numai pace să am din partea ta. Dar Trifon răspunse:

— Din partea mea pace poți avea, că nu rîvnesc la calicia ta, ca totuși să nu zici că sînt mînios, iată primesc o căruță cu doi cai ș-un car cu doi boi. Și i-a dat împăratul și s-a dus Trifon de a dat carul cu boii la muierea lui, iar cu căruța umblă în lume-n sus și-n jos, mai tînăr și mai frumos decît fusese pîn-atunci.