Treizeci și cinci de ani

 

Grossi, am treizeci și cinci de ani și mi-a ieșit
Din minte-acuma orice ghidușie;
Și, de-a rămas grăunț de nebunie,
Cu părul alb ce-ncep să am, se îmblânzește.
Începe pentru mine o vrâstă liniștită:
E proză-n ea, și este-n ea și poezie;
Un timp de studiu și de cinste-n veselie,
De traiu, parte în lume, și parte singuratec,
Apoi, mergând cu anii, ce trec, tot mai în jos,
Pe când în juru-mi sună a bâlciului mișcare,
Uite-a venit și moartea, și zgomotu-l sfârșim.
Și bine-i pentru mine dacă în viata-ntreagă
Fui vrednic să se-arunce asupra mea o piatră
Purtând scris: „Niciodată el steagul n-a schimbat”.