Tragedia Omului/Tabloul X - La Praga, 2

Sari la navigare Sari la căutare
Tabloul IX - La Paris Tragedia Omului de Imre Madách, traducere de Octavian Goga
Tabloul X - La Praga
Tabloul XI - La Londra


(Scena se transformă deodată în decorul tabloului VIII. Adam, din nou Kepler, apare cu capul plecat pe masă. Lucifer, famulul lui, stă alături de el și-l atinge pe umăr. Mijește dimineața.)

LUCIFER
De astă dat’ rămâne ghilotina.

ADAM (Ridicându-se.)
A, unde sunt, și visurile unde-s?

LUCIFER
S-au risipit cu farmecul beției.

ADAM
Numai beția,-n vremea mea pitică,
De mai înaltă-mbătrânitul suflet…
Ce chip măreț îmi luminase ochii!
E orb acel ce nu poate să vadă
Dumnezeiasca cerului scânteie,
Oricât a fost cu sânge și noroi.
Măreț i-a fost păcatul și virtutea,
Și amândouă-atât de minunate,
Căci drumul lor îl despica puterea.
De ce? De ce m-am mai trezit din somn,
Ca să-nțeleg nimicnicia vremii,
Să-i văd păcatu-nvăluit în zâmbet,
Cu tot convoiul de minciuni în urmă.

LUCIFER
Cunosc și eu amărăciunea asta:
A doua zi după beție vine.

EVA (Ieșind din chioșc.)
Te du! Te du! Mi-e dreaptă bănuiala!
Îmi ceri să-mi omor soțul, - îndrăznești
Să crezi că poate fi și ucigașă
Femeia care minți că-i idealul
Ce ți-ai ales?

CURTEANUL
      Domol, vai, scumpa mea,
Te liniștește, pentru Dumnezeu;
Dacă ne văd, putem păți rușine.

ADAM
A fost deci vis femeile-amândouă,
Sau - ce vorbesc? - tot una-n două chipuri.
Schimbându-se cu valul sorții mele,
Ce azi străluce, mâine-n beznă moare.

EVA
Rușinea! Da! De-atâta-ți pasă ție,
Nu de păcatul care-l porți în taină,
Neprihănite cavaler al cinstei!
Voi până-atunci batjocoriți femeia
Până-amintirea vechei feciorii,
Ca pe-un eres, fără dispreț o calcă.
Atunci vedeți cu zâmbet de batjocuri
În ea unealta propriilor crime…
Te du! De-acum nu vreau să te mai văd.

CURTEANUL
Ce vorbe mari! Atunci suntem de râs
Când îmbrăcăm în port de sărbătoare
O întâmplare-atât de-obișnuită.
Deci ne vedem ca mai de mult. Vor fi
Din nou aceleași glume și surâsuri,
De tot ce-a fost nimic nu ne mai spunem.
La revedere, Doamnă.
(Pleacă.)

EVA
      Ce nemernic!
Iată-mă iar cu lacrimile mele
Și cu păcate-n suflet…
(Pleacă.)

ADAM
      Deci a fost
Totul un vis și s-a sfârșit acum…
Nu tot! Nu tot! Ideile înving
Materia ce poate fi înfrântă
De-un braț dușman! Dar ele-n veci trăiesc!
Le văd cum cresc credințele sfințite,
Cum, primenite-n calea lor măreață,
Încet întreaga lume o cuprind.

LUCIFER
Cum trece vremea, meștere! E ceasul…
Nerăbdător se-adună tineretul,
Să prindă taina-nțelepciunii tale…
(Trage clopoțelul atârnat în turnul observatorului.)

ADAM
Vrei să-ți bați joc de-mi amintești știința?
De lauda asta trebui’ să roșesc.

LUCIFER
Nu-nveți atâta tineret ales?

ADAM
Eu nu-i învăț! Îi pregătesc numai…
După cuvinte fără de-nțeles,
Ce nu pricep, le dau povața mea
Să facă una, sau să facă alta.
Neghiobul, vezi, se miră și socoate
Că este duh în vorbele frumoase…
Un meșteșug, atâta e: s-ascunzi,
După putință, tragerea pe sfoară.
(Vine un discipol, cu pași repezi, și urcă pe balcon.)

DISCIPOLUL
Te-ai îndurat, maestre, să mă chemi,
Ca să-mi alini și setea de știință,
Și să-mi îngădui să privesc în lucruri
Mult mai adânc decât pe alții crezi
Că e cu cale…

ADAM
      Da! Adevărat!
Ți-e străduința-atât de mare, că
Ți se cuvine dreptul ce mi-l ceri!

DISCIPOLUL
Aici sunt! Mi-arde sufletul de dor
Să pot pătrunde-n tainele naturii…
Să le-nțeleg pe toate, bucuros
Că peste ele mintea stăpânește:
Materie și spirit deopotrivă!

ADAM
Îmi ceri prea mult. Tu, un atom al lumii,
Cum ai vedea mărețul ei întreg?
Domnie ceri, știință și plăceri…
Povara lor de nu ți-ar strivi pieptul
Și tot ai ști… un Dumnezeu ai fi.
Cere puțin și poate se-mplinește.

DISCIPOLUL
Dezleagă-mi, deci, o taină din știință,
Oricare vrei, sunt în câștig cu ea,
Căci, meștere, eu nu-nțeleg nimic!

ADAM
Ei bine, deci, văd că ești vrednic. Iată,
Am să-ți arăt cel mai ascuns altar.
Cum îl văd eu, să-l vezi tu: adevărul.
Dar, uită-te, nu ne pândește oare
Vreun nechemat, căci e grozav cuvântul:
Aduce moarte-n lume și cutremur,
Dacă străbate în popor… Odată
Veni-va vremea - vai! de-ar fi aici! -
Când au să-l strige și pe uliți, dar
Atunci poporul n-o mai fi copil…
Dă-mi mâna, deci, și spune-mi că nu vinzi
Ce-ai înțeles… Așa! Acum ascultă!

DISCIPOLUL
Cum tremur de dorință și de frică!

ADAM
Cum ai fost zis mai adineauri? Spune!

DISCIPOLUL
Din rostul lumii nu-nțeleg nimic!

ADAM (Cu băgare de seamă.)
Ei vezi, nici eu! Și, crede-mi, nimeni altul:
Filozofia-i numai poezia
Acelora de care n-avem știre.
Și, între alte-nvățături, aceasta
E cea mai blândă, căci de capul ei
Petrece-n lume de-arătări și visuri.
Dar are încă-o droaie de tovarăși
Ce scriu pe prund, cu fruntea încrețită;
O linie prăpastie se cheamă,
Altar e cercul - cât pe-aci să râzi
Ce veselă e comedia, când
Pricepi că gluma e grozav de tristă,
Căci câtă vreme sufletu-n cutremur
Încónjură tot jocul din țărână,
Jur-împrejur sunt curse fără nume
Și gheara lor înhață pe-ndrăznețul
Ce-ar cuteza hotarul lor să-l treacă.
Vezi, nebunia pusă-n calea noastră,
Ce-apare drept o sfântă pietate,
Cum stă păzind puterea-nțelenită.

DISCIPOLUL
Pricep… pricep… Și-n veci va fi tot astfel?

ADAM
Asupra lor va râde viitorul,
Pe-omul de stat, crezut de noi azi mare,
Pe ortodoxul cărui ne-nchinăm
L-or porecli urmașii saltimbanc!
Când va veni lumina de aievea,
Bărbatul vrednic, simplu și firesc,
Ce sare-atunci când groapă vede-n cale
Și-și taie drum pe plaiuri largi, atunci
Doctrina, care duce azi de-a dreptul,
Cu ceața ei, la casa de nebuni,
Neânvățată toți o vor pricepe.

DISCIPOLUL
Aceasta-i limba ce-o vorbeau odată
Apostolii, la toți pe înțeles?
Dar dacă toate-s zdrențe fără rost,
Credința mea în artă să n-o iei,
Iar ca s-o-nvăț doar, totuși, legi vor fi.
Vreau să le știu.

ADAM
      Da, tinere, șí arta
Atunci e mai desăvârșită când
S-ascunde astfel să n-o vadă nimeni.

DISCIPOLUL
Să mă opresc la adevărul crud?
Nu e veșmântu-nchipuirii care
Însuflețește operele noastre?

ADAM
E drept, e drept. Cu duh astfél se-mbracă.
Astfel ajung egale cu natura,
Întruchipări cu suflet veșnic viu,
Căci altfel sunt păpuși neputincioase.
Să nu te temi că-nchipuirea ta
Trece hotarul larg al firii noastre,
Căci nu-s porunci și lege nu-i în artă!
Acel ce poartă-un Dumnezeu în suflet,
Va cuvânta, ori va săpa în piatră,
Va-nfiripa cântări neauzite,
Va plânge-amar când oasele îl dor
Și va zâmbi-n beția voluptății.
Taie drum nou, și își ajunge ținta.
Legi noi aduce întruparea lui,
Dar va rămâne pururi abstracțiunea,
Pentru pitici, o stavilă mai mult,
Fără să prindă áripi…

DISCIPOLUL
      Meștere!
Învață-mă deci ce să fac! Răspunde!
Atâtea nopți eu am jertfit științei,
Ca să devin acum egal cu proștii?
Atâta trudă în zadar pierdută?

ADAM
Pierdută nu-i! Câștigi îndreptățirea
Ispita ei disprețului s-o dai.
Cel ce n-a stat nicicând pierzării-n față,
E laș când dă-napoi! Viteazul însă
Poate privi o harță trecătoare;
Curajul lui înfrânge bănuiala.
Aruncă deci ăst vraf de pergamente,
Ăst mucegai de foi îngălbenite,
Le-aruncă-n foc! De veci zădărnicit-au
Statornicirea minții noastre limpezi,
Cruțându-ne de sarcina gândirii.
Din slova lor purced prejudecăți
Și rădăcină prind în lumea nouă
Păcatele atâtor veacuri moarte.
Le-aruncă-n foc! Și ieși în larg! Afară!
Din cărți să-nveți tu rostul unui cântec?
Și cum e codrul? pân’ viața trece
Între păreții prăfuiți și reci?
Ori socotești viața ta prea lungă,
De tot culegi la teorii din cărți?
Deodat’ să zicem școalei bun rămas, -
Pe tine-n cale tinerețea mândră.
Spre soare și spre cântec să te poarte.
Iar tu,-ndoielnic păzitor de suflet,
Mă du în lumea nouă ce s-a naște
Din crezul mare-al unui om, și când
În slobod zbor se va roti gândirea
Peste molozul vremii blestemate…

▲ Începutul paginii.