Tragedia Omului/Tabloul XIV - În ținuturi de gheață

Tabloul XIII - În haos Tragedia Omului de Imre Madách, traducere de Octavian Goga
Tabloul XIV - În ținuturi de gheață
Tabloul XV - Afară din paradis


(Regiune acoperită de zăpadă, fără arbori. Soarele se vede printre zdrențe de nori, roșu, ca un glob fără raze. Printre cetini și brădui pitici, în fața unui bordei de eschimoși, Adam, un moșneag cu totul frânt, coboară de pe deal răzimat de toiag, împreună cu Lucifer.)

ADAM
Când s-o sfârși pustiul de zăpadă
Din care ochii morții ne pândesc?
De pasul nostru-abia dacă tresare
Vreo focă doar, și-n apă se azvârle.
Și plantele au obosit să lupte.
Corcit, mai vezi, de printre mușchi, vreun luger,
Iar luna roșă licărește-n ceață,
Ca într-o criptă lampa unui mort.
Mă poartă tu la palmierii-n floare,
Mă du în țări cu soare și miresme,
Acolo unde sufletul de om
S-a ridicat la conștiinta forței…

LUCIFER
Acolo suntem. Globul ăst de sânge
Ți-e soarele. Ecuatorul e-aici.
Știința ta n-a biruit ursita.

ADAM
Grozavă lume. Bună de murit!
Nu-mi pare rău de câte las în urmă.
Ah, Lucifer! Eu, ce-am vegheat odată
La leagănul uitat al omenirii;
Eu, ce-am văzut speranțele dintr-însul,
Ostaș bătrân purtat în lupte mari, -
Cum stau acum la groapa uriașă,
Pe care azi, drept giulgiu mortuar,
Aruncă-n pripă firea milostivă,
Întâiul om și cel din urmă-n lume
Aș vrea să știu, cum neamul mi s-a stins?
În luptă mândră, nobilă și mare,
Ori nevoiaș, căzând din treaptă-n treaptă,
Pipernicit, de plânsul meu nevrednic?

LUCIFER
Ții mult, văd eu, la duhul tău măreț,
Cum însuți tu ai botezat puterea
Care-ți palpită-n sângele din piept
Și-ți mână mersu-n drum spre ideal!
Dar de ce vrei să stai drept mărturie
Chiar însuți tu la patul tău de moarte?
De ce-ai dori să cumpănim socoata
Pe care-o faci azi fără de stăpân?
Îndemnurile dragostei de viață
Se-mprăstie de frigurile tale
Și nu mai știi ce-a fost în adevăr…
Iar vaierul celui din urmă zbucium
E-un val de râs asupra luptei noastre…

ADAM
De ce, atunci, eu n-am căzut de sus
Cu simțu-ntreg al propriei puteri,
Decât s-ascult eu însumi necrologul
Pe care-un duh nepăsător mi-l spune,
Pe-al cărui suflet pururea străin,
Nici viforul, nici moartea mea nu-l doare.

LUCIFER
Văd tagma ta în lacrima ce-o verși,
Acum când treci din ceață la trezire
Și de la vis, la adevăr curat.
Dar fii pe pace, neamul nu ți-e mort.
Te uită-aici, sălașul unui om,
Stăpânul, iat’, în poartă ni s-arată…
(Din colibă se ivește un eschimos pregătit pentru vânătoare de foce.)

ADAM
Ăst monstru-ar fi, neghioabă stârpitură,
Moștenitor măririi mele stinse?
De ce-l aduci în fața mea, Lucífer?
Lasă-mi amarul, ține-ți mângâierea!

ESCHIMOSUL
Deci tot mai sunt deasupra Dumnezei?
În fața mea s-au coborât aievea…
Dar, cine știe, sunt ei buni ori răi?
S-o iau la fugă, tot e mai cu minte.
(Vrea să fugă.)

LUCIFER
O vorbă, stai!

ESCHIMOSUL (Cade cu fața la pământ.)
      Îndură-te de mine!
Am să-ți jertfesc chiar foca cea dintâi
Pe care-o prind, dar nu mă prăpădi!

LUCIFER
Nu te-nțeleg! Ce drept ai tu la focă,
Cu viața ei pe-a ta să ți-o răscumperi?

ESCHIMOSUL
Mai tare sunt… Și văd în jur de mine
Cum peștele pe vierme îl răpune,
Pe pește foca și pe focă eu…

LUCIFER
Iar duhul sfânt cu tine se hrănește…

ESCHIMOSUL
O știu, o știu… dar vremea măsurată,
Ce mi s-a dat din milă s-o trăiesc,
Mi-o cumpăr eu cu jertfe mari de sânge.

ADAM
Ce gând năuc.

LUCIFER
      Tu altfel ai făcut?
Atâta-i doar deosebirea voastră,
Că dânsul foce a adus drept jertfă,
Când tu cu oameni îi sfințeai altarul
Lui Dumnezeu, pe care l-ai zidit.
În chipul tău, la fel face și el.

ESCHIMOSUL
Te-ai supărat, și eu pricep de ce…
C-am îndrăznit de jale să mă plâng
La domnul bun al soarelui, acela
Ce daruri dă și nu cere răsplată.
Și care, spun poveștile bătrâne,
A poruncit și-n țara-asta,-aici…
Vai, iartă-mă, îl bléstem azi pe veci!

ADAM
Te uită, Doamne,-o clipă și roșește
De scârba-n care omul a ajuns.
Făptura ta măiastră!

ESCHIMOSUL
      Soțul tău
E amărât din pricină de foame?

LUCIFER
Fiindcă nu-i flămând, e supărat.

ADAM
Nepotrivite glume fără rost…

LUCIFER
E adevăr, nu glume, ce vorbesc.
Credința ta-i a omului sătul,
Iar soțul tău se-nfățișează, bietul,
Cu logica stomacului flămând.
Cu argumente nu vă biruiți,
Dar vă-nțelegeți grabnic, dacă tu
Vei flămânzi, ori dânsul a mâncat.
Așa-i, așa-i, oricum o învârtești,
E cea dintâi tot bestia din voi
Și-abia atunci când ea s-a potolit
Apare omul, plin de măreție
Disprețuindu-și rostul lui străvechi…

ADAM
Ce vinovată-i vorba ta, Lucifer,
Când tot ce-i sfânt îmi prăvălești în praf…
Un lucru bun, orice idee sfântă,
N-ar fi, cum zici, decât o-nfiripare
Din aburul bucătăriei noastre:
Din jocul orb de întâmplări răzlețe
Ce-n drumul lor pornesc și se înfrână
De legile becisnicei materii?

LUCIFER
E altfel oare? Crezi că Leonida
Ar fi murit așa la Termopile,
Dacă în loc de zeama lui cea neagră,
Care-l hrănea-n republica spartană
Cea fără bani, în vila lui Lucul
Ar fi sorbit beția voluptății
Din câte vrăji cunoaște orientul?
Ori de grăbea la Porcia acasă
Să-și poposească neodihna luptei
La sânul ei, în lenea după-amiezii,
Crezi că murea viteazul Brut în spadă?
Nu vezi cum cresc virtutea și păcatul?
Din mucegai se-ntruchipează unul,
Iar alta naște-n dorul de lumină,
Și răsădite-n vremile târzii
Își moștenesc și forma și credința…
Câți nu și-au zis c-au încheiat cu lumea
Și-n jalea lor s-au spânzurat de-o creangă.
Dar, desfăcuți de-o mână nedorită,
La cea dintâi atingere-a vieții
Își uită-n pripă vechea socoteală…
Huniade doar, de nu venea pe lume
În țara lui, și dacă-ntâmplător
Umilă umbră-n șatra unui negru
Îi tremura pe leagăn: ce era,
Ce s-alegea eroul mare-al crucii?
Ori, spune, Luther, papă să fi fost
Și papa Leo dascăl la catedră,
Mai pregătea reforme cel dintâi,
Mai blestema amarnic celălalt?
Napoleon, de nu-i gătea cărarea
Cu val de sânge-un neam plin de mândrie,
Într-o cazarmă proastă s-ar fi stins…

ADAM (Închizând gura lui Lucifer.)
Destul, destul… Povestea ta întreagă
Îmi pare-atât de simplă și de dreaptă,
Dar cu atât mi-e paguba mai mare:
Pe proști îi mint credințele deșerte.
Pe-acei ce nu simt sufletul cum bate
Și mișcă-n toate lucrurile noastre…
Dar cei mai buni și-ar înțelege frații,
De n-ar fi frânți de-nvățătura ta!

LUCIFER
Vorbește deci cu soțul tău! Nu strică
Să te cunoști cât mai de-aproape însuți.

ADAM
Mulți mai tânjiți pe plaiurile-acestea?

ESCHIMOSUL
Da, mulți! Mai mulți decât aș fi în stare
Pe degete să număr. Este drept
Că-n jurul meu mi-am prăpădit vecinii,
Dar în zadar, căci alții noi răsar…
Și ce puține-s focele acum…
Fă tu, fă azi, de ești un Dumnezeu,
Mai multe foce, oameni mai puțini!

ADAM
Mi-a fost destul; vin să plecăm, Lucifer!

LUCIFER
Dar stai, măcar nevasta să-i vedem.

ADAM
Nu vreau s-o văd, căci un bărbat căzut
E pururea prilej de scârbă și
Numai dispreț trezește-n piept. Femeia,
Visul etern și drag al poeziei,
Când a căzut, e-o fiară ce-ngrozește!
Nu vreau s-o văd! Vin’ să grăbim de-aici…
(Lucifer, trăgând încet pe Adam spre bordei, sparge ușa și în prag iese Eva, nevasta Eschimosului. Adam stă încremenit și se miră.)

LUCIFER
Cum, n-o mai știi? E cunoștință veche…
Cuprinde-o-n brațe, căci sărmanul om
Se supără grozav de nu-i cinstești
În acest chip obișnuit soția.

ADAM
Cum s-o cuprind, eu, ce-am ținut în brațe
Pe-Aspásia? Doar licărind abia,
Îi mai revăd figura, dar se pare
Că s-a schimbat, sub ploaia de săruturi,
În animal!

ESCHIMOSUL (Intrând în bordei.)
      Nevastă, avem oaspeți!
Primește-ni-i!
(Eva se aruncă la sânul lui Adam și-l trage înăuntru.)

EVA
      Bine-ai venit, străine!

ADAM (Desfăcându-se.)
Vai, ajutor, Lucifer! Să plecăm!
Coboară-mă din viitor acasă!
Să nu mai văd ce crudă-mi este soarta,
Și lupta stearpă! Vreau să mă gândesc:
Mai lupt, ori ba, cu voia Lui de sus?

LUCIFER
Sfârșit e visul... Te trezesc, Adame!

▲ Începutul paginii.