Tragedia Omului/Tabloul XII - În falanster

 

(Curtea unui minunat falanster, zidită în formă de U. Parterul ambelor aripi se desface în colonade. În dreapta, printre roțile mașinilor, se îndeletnicesc muncitori. În stânga lucrează un savant într-un muzeu unde sunt grămădite cele mai disparate obiecte de științe naturale, instrumente mecanice, aparate de astronomie, chimie și alte curiozități. Toți, aparținând aceluiași falanster, sunt îmbrăcați la fel. Adam și Lucifer apar din pământ în mijlocul curții. Ziua.)

ADAM
Ce țară e, ce neam, unde-am ajuns?

LUCIFER
Nu se mai știu aceste vorbe vechi.
N-a fost îngust hotarul unei patrii?
L-a zămislit prejudecata veche,
L-a apărat întrecerea haínă.
Pământu-ntreg e azi moșia largă.
Spre-un țel obștesc sunt oamenii tovarăși,
Iar peste buna viață-orânduită
Tronează-acum, în cinstea ei, știința.

ADAM
Iată,-idealul sufletului meu
S-a împlinit precum mi-a fost dorința.
De patrie, de-atâta-mi pare rău:
Putea trăi, socot, și-n rostul nou
Ideea, căci în pieptul omenesc
Trezește veșnic groază infinitul
Și-o stavilă își cere totdeauna!
Când se lărgește, pierde-n adâncime,
Se leagă de trecut și viitor,
Și teamă mi-e că lumea fără margini
Nu va trezi însuflețirea care
Mormintele părinților ne-o dau.
Acel ce varsă sânge pentru-ai lui,
Pentru prieteni, lacrimi dacă are.

LUCIFER
După cum văd, îți nărui idealul
Chiar înainte de-a-l vedea-ntrupat?

ADAM
Nu crede! Nu! Dar sunt nedumerit:
Ce gând va fi să strângă laolaltă,
Să-nchege iar întreaga lume largă,
Din nou să nască vechea-nsuflețire,
Eternul foc al bietei noastre inimi
Stârnit din mii și sute de nimicuri,
Și-n loc de-atâtea lupte fără rost,
Să ne arate-o țintă mai curată?
Dar, spune, unde ne găsim? Ce loc?
Ș-apoi mă du, vreau inima să-mi scald
În fericirea, după-atâta harță,
Răsplată dată omului trudit.

LUCIFER
Este-un falanster între multe alte,
Cămin pe seama omenirii noi.

ADAM
Ei, haidem, deci!

LUCIFER
      Nu! Stai! Prea te grăbești.
Schimbăm doar masca mai intâi! Ce-ar fi
Să coborâm Adam și Lucifer.
Ne-ar contesta o groază de savanți,
Ori ne-ar închide grabnic sub retorte.

ADAM
Din nou cu fleacuri vrei să mă momești?

LUCIFER
Ce vrei? Așa-i în lumea mea de duhuri.

ADAM
Fă, deci, cum crezi, dar isprăvește grabnic!
(Lucifer îi travestește pe amândoi în tovarăși de falanster.)

LUCIFER
Jos pletele! Îmbracă haina asta.
Așa…

ADAM
      Pe-acest savant să-l salutăm.

LUCIFER
Maestre, bun ajuns!

SAVANTUL
      În munca mare
Să nu mă tulburi, n-am vreme de fleacuri.

LUCIFER
Ne pare rău, Noi suntem candidați
De maiștri în al miilea falanster,
Și faima ta ne-a pus pe drumuri…

SAVANTUL
      Da,
Vi-e străduința vrednică de laudă.
O clipă pot să-mi întrerup lucrarea;
Dacă nu-mi scade în cazan căldura,
Materia îmi va-mplini voința.

LUCIFER
Vezi, nu mă-nșel. Și-n tine, scrutătorul
Ce-a ispitit și omul și natura,
Trăiește încă drojdia străveche
A vanității.

SAVANTUL
      Să petrecem deci…
Dar care ram de studiu v-ați ales?

ADAM
Nu ne-ngrădirăm setea în vreo tagmă -
Vrem o privire peste tot.

SAVANTUL
      Aici
Greșiți, căci rostul celor mari s-ascunde
În cele mici. Și sunt atâtea lucruri,
Iar traiul nostru știți cât e de scurt!

ADAM
Adevărat! Se cer și muncitori
Ce duc nisip și sapă bolovani,
Și fără ei nu se ridică zidul.
Dar ei se zbat rătăcitori în ceață
Și n-au habar la ce dau ajutor.
Întregu-l vede arhitectul singur;
Neiscusit o piatră să cioplească,
Creează totul ca un Dumnezeu.
E meșterul, deci, mare și-n știință.

LUCIFER
Bărbat ilustru, vezi de ce venirăm!

SAVANTUL
Bine-ați făcut, de-aceea vă cinstesc.
Ale științii-mbelșugate ramuri,
Înfățișând același organism,
Ne farmecă mai mult împreunate.

LUCIFER
Ca farmecul unei femei frumoase.

SAVANTUL
Cu toate-aceste, singură chimia…

LUCIFER
E simbolul de viață dătător.

SAVANTUL
Adevărat!

LUCIFER
      Vorbind de matematici,
Alt învățat mi-a spus același lucru.

SAVANTUL
Din slăbiciune-oricine se socoate,
Cu mintea lui, un centru-n univers.

LUCIFER
Ce bine e că ți-ai ales chimia…

SAVANTUL
Sunt pe deplin încredințat, dar haideți
Să cercetăm muzeul… Pe pământ
Nu-i mai găsiți pereche. Dobitoace
Din depărtarea vremurilor moarte,
În exemplare bine preparate,
Se văd aici. Printre părinții noștri,
În vremea lor de barbari, erau mii,
Și împărțeau cu ei domnia lumii.
Pe urma lor trăiesc povești ciudate, -
Vezi, ăsta-a fost locomobil, se zice.

ADAM
E calul, biet, din neam corcit, sărmanul.
Altul era pe vremuri Al-Borak.

SAVANTUL
De-acesta spun că,-n prietenie, omul
Îl găzduia fără folos sau plată,
Și el ghicea, privind cu mulțumire,
Ce gând poartă stăpânul… Ba se zice
Că chiar păcatul lui și-a însușit,
Proprietatea-l ispitea, ce credeți?
Cu viața lui, se spune, c-o păzea.
E scrisă-n cărți povestea asta-ntreagă;
V-o dau și eu, dar fără crezământ.
Căci din trecut sunt nebuníi o spuză
Ce ne-au rămas, ca basme moștenire.

ADAM
E câinele, și drept e tot ce-ai spus.

LUCIFER
Ia seama,-Adame! Ai să te descoperi.

SAVANTUL
Acesta-i sclavul omului sărac.

ADAM
Cum bou-i sclav de-a pururi la bogat.

SAVANTUL
Iat’ regele deșertului…

ADAM
      E leul,
Și tigrul, iată sprintena gazelă…
Ce dobitoace-au mai rămas pe lume?

SAVANTUL
Ciudat vorbești. La voi nu e tot astfel?
Trăiește ce-i util și tot ce încă
Știința n-a putut înlocui.
Trăiește oaia, porcul, dar nu crede
Că-n forma lor vulgară, de demult,
Cum le-a creat cu greșul ei natura:
Unsoare vie-i unul, celălalt
De lână și de carne-o masă. Ne slujesc,
Ca și cazanu,-n scopurile noastre.
Dar, precum văd, tu toate le cunoști.
Să trecem, deci. Aici sunt minerale:
Vedeți, enorm, un bulgăr de cărbune.
Vai, munți întregi erau odinioară
Și oamenii își adunau de-a gata
Ce din văzduh cu-atât amar de trudă
Topește azi știința. Ăst metal
Se cheamă fier și, pân-a nu se pierde,
De aluminiu nu era nevoie.
Iat-o fărâmă: aurul. Grozav
De însemnat și fără de folos.
Căci pe când încă omu,-ntunecat,
Credea-n ființe puse peste fire,
Cu tainic rost mai tari decât ursita,
Credea și-n aur. Pe altarul lui
Jertfea și drept, jertfea și bunăstare,
Și tot ce-i sfânt, ca-n schimb să puie mâna
Pe-o fărmitură fermecată, căci
Pe preț de aur tot putea avea;
Minune, chiar și pâine…

ADAM
      Mai arată
Și altele, căci toate le cunosc.

SAVANTUL
În adevăr, ești învățat, străine!
Să cercetăm deci flora de pe vremuri.
Aicea, vezi, păstrăm noi trandafirul
Ce s-a deschis în urmă pe pământ.
La drept vorbind e-o floare fără rost.
Cu alte mii și sute de surate
Fura pământul spicelor de grâu,
Pentru copiii mari, o jucărie.
Un semn ciudat al vremilor apuse,
Cum lumea-atunci de glume se ținea,
Căci flori creșteau și-n suflete atunci…
Fugare chipuri, prinse-n poezie,
Se legănau în visuri mincinoase.
Își irosea zadarnic forța omul,
Lăsându-și ținta vieții-nțelenită!
Iată, păstrăm ca raritate două
Astfel de lucruri: Prima poezie.
Pe scriitor, în zilele de-atunci,
Când, năzuind cu-ncredere nebună,
Cerea cuvânt și omul singuratic,
Se spune că-l chema Omer. O lume-ntreagă
A-nfiripat, din arătări nătângi,
Zicându-i Hades. Fiecare rând
L-arn desmințit de mult. Aici avem
Agricola de Tacit, o icoană
De râs și totuși vrednică de milă,
Din perioada epocii barbare.

ADAM
Tot mai există-aceste foi răzlețe?
Un testament din zile mari. Și nu pot
Să-nvâlvoreze-o flacără târzie
Și dor de fapte-n piept de epigoni,
Să prăbușească meșteșugul vostru?

SAVANTUL
Prea bine vezi! Am înteles și noi
Primejdia veninului ce-ascund.
De-aceea nu le-ngăduim citirea
Decât la oameni consacrați, stiinței,
Trecuți de anii șasezeci.

ADAM
      Dar doica,
Cu minunate cântece de leagăn,
Nu mai sădește-n inima plăpândă
Visări?

SAVANTUL
      A, da. Dar doicile, la noi,
Le spun ecuații pruncilor de sân,
Ori pun probleme de geometrie.

ADAM (Aparte.)
Călăilor! Și nu vă este groază
Cea mai frumoasă vârstă s-o furați,
Sărmane inimi?

SAVANTUL
      Mergem mai departe.
Ce curioase instrumente-aici,
Cu forma lor artistică. Acesta
Se cheamă: tun. Inscripția-i ciudată:
Ultima ratio regum. În ce chip
Se folosea, azi nu mai știm. Iat’ spada,
Unealtă numai pentru moarte. Cine
Lovea cu ea, n-avea nici o pedeapsă.
Acest tablou, de mână e lucrat,
Poate-a-nghițit o viață jumătate,
Și, spune, vezi, un basm fără-nțeles.
Azi săvârșește soarele-acest lucru
Și munca lui nu minte, cu credință
Slujește-o țintă bine hotărâtă.

ADAM (Aparte.)
Dar arta unde-i? Sufletul s-a dus…

SAVANTUL
Sunt tot obiecte vechi și fără noimă,
Copilăroase. Floare vezi pe ceașcă,
Pe scaune, iată, câte-un arabesc:
Risipa mare-a trudei omenești.
La fel e apa-n orișice pahar
Și orice jilț la fel îți dă odihnă.
Mașinile le-nfăptuiesc aceste
În cea mai simplă și firească formă.
Iar rostul lor croit înțelepțește
Tu l-ai pătruns, când știi că lucrătorul
Ce pregătește astăzi un șurub,
Viața-ntreagă-aceeași muncă face.

ADAM
De-aceea nu-i viață creatoare
Maestrul să-si întreacă-n iscusință!
Cum ar putea cereasca zămislire
Să și-o-nfiripe-n drumul ei ideea?
Când, vrând să lupte, își îndreaptă ochii
În lumea asta goală-orânduită:
Nici farmecul primejdiei nu-l simte
Și nici o fiară nu-i pândește calea.
M-a amăgit, deci, și știința… Simt
Că-o urâcioasă școală de copii
Mi-a hărăzit în locul fericirii…

SAVANTUL
Nu-i oare azi frățietate? Duce
Vreo lipsă omu-n năzuința lui?
În adevăr, s-ar cuveni pedeapsă
Acestor vorbe…

ADAM
      Spune-mi, dar, ideea
Ce strânge-acest popor într-un mănunchi
Și-nsuflețește, dând aceeași țintă.

SAVANTUL
Ideea e putința de-a trăi.
Când omu-ntâi în lume s-a ivit
Pământul tot era cămară plină.
Era destul ca mâna să-și întindă
Și orice poftă-și împlinea de-a gata.
El cheltuia deci fără socoteală;
Ca viermele în caș, prins de beție,
Din fantezii și mii de ipoteze
Își făurea îndemn și poezie.
Noi, azi, ajunși la ultima bucată,
Vom fi zgârciți, căci cașul e pe gata
Și prea ușor ne prăpădim de foame.
Vezi, soarele, în patru mii de ani
E-un glob răcit și nici un fir de iarbă
Nu va rodi pământu-ntreg atunci.
Patru milenii, deci, atâta timp
Avem putința să-l înlocuim.
E, cred, de-ajuns pentru știința noastră.
Doar apa e mijloc calorifer:
Din multele materii oxidate
Păstrează focul cel mai priincios.
Misterele din organismul nostru
Nu peste mult vor fi descoperite.
Chiar bine e că-aici ne-aduse vorba,
Căci cât pe-aci era să-mi uit retorta -
În acest sens e străduința mea.

LUCIFER
Îmbătrânește omul, dacă astăzi
În alambic vrea să-și închidă gândul
Și forța lui de organizator.
Chiar de ți-ai duce planul la izbândă,
Trezești un monstru, o idee mută,
O dragoste legată de-un cadavru;
Ființă dezmințită de natură,
Fără potrivnic, fără de-nrudire,
Când n-are cârmă-n fiecare ins.
Și rostul ei de unde-și împrumută,
Închisă de suflarea din afară,
Cu traiul ei ferit de suferință,
Născându-se sub sticla ta îngustă?

SAVANTUL
A, uită-te cum fierbe, cum lucește
Și forme noi cum tremură răzlețe,
Sub sticla caldă, fără greș închisă.
E potrivită azi și reacțiunea
Și înrudirea chimică. Mă-ascultă
Materia în voia mea supusă.

LUCIFER
Maestre, eu te-admir, dar nu-nțeleg.
Poți face tu materii înrudite
Să nu s-atragă, iar cele opuse
Să le silești să nu se mai respingă?

SAVANTUL
Ce fleacuri spui! Între materii doar
E veșnică această lege.

LUCIFER
      Bine,
Dar spune-mi drept, pe ce se-ntemeiază?

SAVANTUL
E legea-așa, fiindcă este lege.
Experiența ne arată astfel!

LUCIFER
Tu, precum văd, aprinzi sub oală focul -
Natura face toate celelalte.

SAVANTUL
Dar eu cu sticla-i limitez hotarul
Și-o smulg când vreau din umbra tăinuită.

LUCIFER
Dar până-acum nu văd un semn de viață.

SAVANTUL
Îl vei vedea. Eu, care-am ispitit
Tot organismul, tainele lui toate,
Și-am disecat de mii de ori viața…

ADAM
De-a pururea ai pescuit un stârv.
Căci, vezi, știința șchiopătează-n urma
Experienței proaspăt câștigate,
Asemeni trubadurului de curte
Ce vitejia regelui o cântă,
Dar n-are dar s-o poată profeți.

SAVANTUL
Vă bateți joc? Cum nu-nțelegeți voi
Că o scânteie-mi poate da viața?

ADAM
Dar, spune-mi tu, de unde iei scânteia?

SAVANTUL
Un pas mai am. Atâta mi-a rămas.

ADAM
Dar cel ce pasu-acesta n-a făcut,
N-a isprăvit nimic, nimic nu știe.
Toți ceilalți pași s-au depănat în curte
Și unul singur duce la altar.
Va fi vreun om să facă acest pas?
(În acest timp, fumul ce plutește deasupra retortei se îngrămădește și tună.)

GLASUL SPIRITULUI PĂMÂNTULUI (Din fum.)
Nu! Nu va fi! Căci alambicul vostru
Mi-e prea îngust și mi-e prea larg. Doar tu
Mă știi, Adame, alții nu mă știu.

ADAM
Ai auzit un glas de duh? Privește,
Privește, om neputincios și mândru:
Cum te măsori cu cel ce sus plutește?

SAVANTUL
Ai nebunit. Știi că mă pui pe gânduri?
(Alambicul crapă, spiritul dispare.)
S-a spart retorta. Opera mea mare
Pot s-o încep din nou acum. În clipa
Când prevedeam chiar ținta împlinită,
Un fir de păr, o întâmplare oarbă,
Cu taina ei din nou mă-oprește-n drum.

LUCIFER
Ursită se chema odinioară
Și nu era mai rușinos să cazi
De pumnul ei, ca de-ntâmplarea oarbă.
Ce-nseamnă asta?
(Se aude un clopoțel.)

SAVANTUL
      Munca s-a sfârșit.
E ceasul de plimbare. De prin fabrici
Și de la câmp se-ntorc. Sunt pedepsiți
Cei ce-au greșit și tot acum se-mpart
Neveste și copii. Putem să mergem,
Căci am de lucru.
(În rânduri lungi, vin bărbați, în altele femei, câteva cu copii, între ele și Eva. Cu toții fac cerc în mijlocul curții; un moșneag pășește în fața lor. Adam, Lucifer și savantul vin în față, lângă, muzeu.)

MOȘNEAGUL
      Numărul treizeci!

LUTHER (Ieșind din rând.)
Aici!

MOȘNEAGUL
      Din nou cu foc fără măsură
Ai încălzit cazanul. Cum văd eu,
Pe tine patima nebună te îndrumă
S-arunci întreg falansteru-n primejdii.

LUTHER
Cine-ar putea ispita să-și înfrâne,
Sălbateca materie când urlă
Și-n limbi de foc asupră-i se revarsă?
Când crește-n drum și vrea să te strivească,
Tu stai senin și-o întărești în clocot
Știind că poți avântul să-i supui.
Vai, nu cunoști a focului ispită,
Tu, care doar sub oală l-ai văzut.

MOȘNEAGUL
Ești prea-ndrăzneț. Azi să-l lipsiți de prânz.

LUTHER (Pleacă.)
Dar mâine iar îl întăresc din nou.

ADAM
Ce văd? De mult cunosc pe-acest bărbat.
Îl cheamă Luther.

MOȘNEAGUL
      Două sute nouă!

CASSIUS (Ieșind din rând.)
Prezent!

MOȘNEAGUL
      Îți spun acum a treia oară:
Tu din senin cați pricini și bătaie.

CASSIUS (Retrăgându-se.)
Cum din senin? Fiindcă nu mă plâng?
E laș acel ce cere ajutor
Când are brațe! Ori mi-a fost dușmanul
Mai slab? De ce nu s-a împotrivit?

SAVANTUL
Tăcere! Forma craniului tău
Nu-ndreptățește-ndemnurile rele,
Căci fără greș și nobilă se pare.
Dar n-ai astâmpăr! Sângele tău fierbe.
Să-l vindecăm pân’ se-mblânzește.

ADAM
      Cassius!
Nu-l mai cunoști pe cel ce la Filippi
Ți-a fost tovarăș… Pân-acolo deci
Poate cădea orânduiala stearpă,
Încât un piept așa măreț să-i pară
O stavilă, să nu-l mai prețuiască?

MOȘNEAGUL
E patru sute-acum la rând.

PLATO
      Aud!

MOȘNEAGUL
Tu iar din nou te-ai cufundat în visuri
Și vitele ce le-ai avut în pază
S-au răzlețit. Ca să fii treaz de-acum,
Ai să-ngenunchi pe boabe de porumb.

PLATO (Pășind încet.)
Să n-aveți grijă, voi visa frumos…

ADAM
A, Plato… Tu doreai societatea…
Și, drept răsplată, iată ce-ai ajuns.

MOȘNEAGUL
Să vie șaptezeci și doi.

MICHELANGELO (Iese din rând.)
      Aici sunt.

MOȘNEAGUL
Dezordonat ți-ai părăsit și astăzi
Atelierul…

MICHELANGELO
      Da, căci fac într-una
Numai picioare noi de scaun. Și-astea,
Cu forma lor netrebnică… De când
V-am tot rugat: lăsați-mă să schimb,
O urmă de podoabă să sculptez…
Nu mi-ați dat voie… V-am cerut atunci
Să-mi dați speteze să cioplesc… Zadarnic.
Eram aproape-n prada nebuniei
Când am fugit de chin… De meserie…

MOȘNEAGUL
Pentru stricarea ordinei, vei sta
Închis în casă-n ziua asta caldă.

ADAM
Michelangelo, Dumnezeu din tine
Ce iad simte când nu poate crea…
Câți cunoscuți zăresc în orice parte,
Suflete mari și forțe ancestrale…
Un dúșman vechi, iat-un martir aici -
Îngust i-a fost acestuia pământul…
Azi sunt pitici și seamănă cu toții…
Cum i-a chircit cu măiestrie statul.
A, Lucifer, să mergem… Inima
Priveliștea n-o rabdă mai departe.

MOȘNEAGUL
Sunt doi copii ce-au împlinit azi vremea
În care-aveau de mama lor nevoie.
I-așteaptă azi obștescul pedagogiu.
Aduceți-i!
(Din rând iese Eva și încă o femeie, cu copiii lor.)

ADAM
      Ce chip strălucitor!
Își are deci și lumea asta rece
Seninul ei?

LUCIFER
      Nu mai plecăm, Adame?

ADAM
Nu, dimpotrivă, - acuma mai rămânem.

MOȘNEAGUL
Savantule! Le cercetează craniul
Copiilor!
(Savantul vizitează copiii.)

EVA
      Vai, ce mă-așteaptă oare?

ADAM
Această voce…

LUCIFER
      E de rând femeia.
Te mișcă ea pe tine, ce-ai gustat
Din buzele Semiramidei?

ADAM
      Da,
Dar, vezi, atunci pe dânsa n-o știam.

LUCIFER
E basmul vechi ce-l spun îndrăgostiții.
Cu mintea lui socoate fiecare
C-a născocit el patima pe lume,
Că mai-nainte nimeni n-a iubit…
De mii de ani cunosc povestea asta.

SAVANTUL
Acest copil e bun de medic, celălalt
Va fi cioban.

MOȘNEAGUL
      Haid’, duceți-i de-aici.
(Pe copii vor să-i ducă. Eva se opune.)

EVA
Să nu-l atingi! Copilul e al meu.
Cine mi-l smulge sânului de mamă?

MOȘNEAGUL
Ce zăboviți? Luați-l!

EVA
      Drag copil,
Inima mea cu sânge te-a hrănit.
Unde-i puterea-n stare să strivească
Această veche legătură sfântă?
Cum să te las și să te pierd pe veci,
Între cei mulți, iar ochii mei zadarnic
Cercetători, de-a pururi să te caute
În sute de străini de-același port.

ADAM
Stați, oameni buni! De-aveți voi ceva sfânt,
Lăsați copilul mamei lui…

EVA
      Așa e!
Noroc să-ți deie Dumnezeu, străine!

MOȘNEAGUL
Încerci un joc primejdios, străine!
Dacă lăsăm din nou prejudecata
Familiei să-nvie, într-o clipă
Se năruie tot ce ne-a dat știința.

EVA
Ce-mi pasă de știința înghețată!
Să cadă-n fața glasului naturii.

MOȘNEAGUL
Ați isprăvit?

ADAM
      De el să nu vă-atingeți.
O spadă văd acolo și vă-nvăț
Cum se-nvârtește…

LUCIFER
      Vis răzleț, te-oprește!
(Pune mâna pe umărul lui Adam, care încremenește.)
Să simți puterea brațului ursit.

EVA
Copilul meu!…
(Cade. Îi duc copilul.)

MOȘNEAGUL
      Femeile aceste
Sunt fără soț. Cine le vrea, să spună!

ADAM
Eu v-aș ruga…

MOȘNEAGUL
      Savantul ce ne spune?

SAVANTUL
Bărbat aprins, femeie exaltată,
Dau neam corcit, nu-i bună-mperecherea.

ADAM
Nu pot s-o las, dacă mă vrea…

EVA
      A ta sunt,
Bărbat cinstit, cu inimă…

ADAM
      Femeie,
Cu tot pojarul inimii te vreau!

EVA
Da, șí eu simt că-n veci te voi iubi…

SAVANTUL
E-un caz de nebunie! E ciudat
Să vezi, în veacul nostru de lumină,
Cum spectri din trecut se mai ivesc.
E fenomenul curios… De unde-i?

ADAM
Din paradis o rază-ntârziată…

MOȘNEAGUL
E regretabil.

ADAM
      Nu vă fie milă.
E-atât de dulce nebunia noastră,
Și nicidecum trezia nu v-o vrem.
Doar tot ce-a fost pe lumea asta sfânt,
Tot ce-a fost mare,-a fost o nebunie
Ce n-a-ncăput în marginile minții.
Un glas de duh din sfere mai curate
Lin tremură, ca o cântare blândă,
Coboară-acum spre noi drept mărturie
Că ne-nrudim… Că amândoi alături
Disprețuim țărâna și căutăm
Un drum spre orizonturi mai înalte.
(Îmbrățișează pe Eva.)

MOȘNEAGUL
Ce-i ascultăm? Degrabă la spital!

LUCIFER
Haid’ repede! Călătorim, Adame!
(Se cufundă.)

▲ Începutul paginii.