Tragedia Omului/Tabloul VII - În Bizanț

 

(În Constantinopol. Piață unde rătăcesc câțiva cetățeni. În mijloc palatul patriarhului, la dreapta mănăstire de maici, la stânga parc. Adam, ca Tancred, în plină bărbăție, vine cu alți cavaleri în fruntea oștirilor de cruciați care se întorc din Asia. Flutură steaguri în sunet de tobe. Lucifer e purtătorul de arme al lui Tancred. Seara, mai târziu noapte.)

PRIMUL CETĂȚEAN
Priviți, iar vine-o ceată de barbari.
Să ne-ncuiem și ușile, și poarta,
Să nu le vie iar pofta de pradă!

AL DOILEA CETĂȚEAN
Femeile păziți! Acești sălbateci
Cunosc orgia din seraiuri bine.

PRIMUL CETĂȚEAN
Și ele știu ce-i dreptul biruinții.

ADAM
Opriți-vă! De ce fugiți de noi?
Nu ne vedeți voi semnul sfânt al legii,
Ce ne-a-nfrățit în drum spre-aceeași țintă?
În Asia am revărsat lumină
Și dragoste, ca miile de oameni
În țara căror leagănul credinții
A răsărit pentru întâia oară,
Să simtă bieții dreapta vindecare…
Și între voi, noi n-am găsi iubire?

PRIMUL CETĂȚEAN
Ni s-au mai spus astfél de vorbe bune,
Ca în curând să ni s-aprindă casa!
(Se împrăștie.)

ADAM (Către cavaleri.)
Vedeți-l? Iată rodul blestemat,
Dacă tâlhari cu gândul lor murdar
Pornesc în lume flamura cea sfântă,
Și, lingușind ale mulțimii patimi,
Din nechemați ajung conducători.
Frați cavaleri! Pân’ cinstea fără pată
Și sfânta laudă a Domnului de sus;
Pân’ vitejia, sprijinul femeii
Le-avem pe spadă: noi suntem datori,
Să înfrânăm acest demón spurcat,
Croindu-i căi potrivnice cu vrerea,
Ca să slujeașcă ținte mari, curate.

LUCIFER
Frumos vorbești, dar dacă vulgul, Tancred,
Nu va mai crede-n stăpânirea ta?

ADAM
Unde e suflet, e și biruință!
Îl fulger eu!

LUCIFER
      Dar dacă are suflet
Și el, atunci vei coborâ la dânsul?

ADAM
Mai nobil e ca să-l ridic la mine.
A părăsi o luptă sub cuvântul
Că n-ai tovarăși, tot atât de mic e
Ca teama de prieteni lângă tine,
Când împărțirea prăzii e la rând.

LUCIFER
Vezi ce-a ajuns mărețul gând cu care
Mureau demult martirii de prin circuri.
E bietul ins scăpat azi din obezi?
Ciudată e frățietatea asta…

ADAM
Nu-ți bate joc! Învățătura sfântă
Eu o-nțeleg, e dorul vieții mele!
Să stăruie cel cu scânteie-n suflet,
Cu drag primim în tagma noastră omul
Care și-a scris cu spada vrednicia.
Dar trebuie comoara s-o păzim
De clocotul mulțimii care fierbe.
A, de-ar sosi seninul ceas al vremii,
Plăsmuitor de dezrobire-aievea,
Când stavili cad, căci totul e curat.
N-aș crede eu să văd această zi,
De n-am avea drept urzitor al muncii
Pe însuși Domnul Dumnezeu din cer!
Tovarăși! Voi primirea ne-ați văzut.
Suntem străini în zgomotul de-aici.
Să ne-așezăm, deci, tabăra-n livadă,
Cum la păgâni făceam odinioară.
Va fi mai bine altădată. Haideți,
Căci vin și eu. De ceata lui întreagă
Răspunde fiecare cavaler.
(Cruciații așează corturi.)

LUCIFER
Ce pagubă, că gândurile tale
Rodesc numai povestea unui măr
La față rumen, dar putred la miez.

ADAM
Destul! Nu crezi nimic tu sfânt sub soare?

LUCIFER
Chiar dacă da, când neamul tău nu crede,
Nu-i de folos. Chiar cavalerii tăi,
De care spui că strălucesc pe valuri
Ca farul, tagma lor, pe care-o lauzi,
S-a strânge-odat, și-n drumul prăbușirii
Va fi o stâncă, pentru călători,
De mii de ori mai plină de primejdii
Ca cea lipsită pururi de lumină.
Tot ce trăiește plăsmuind un bine,
Cu vremea moare, duhul i se mută;
Trupul rămâne-asemeni unui hoit
Ce-mprăștie miasme-omorâtoare
În noul cerc clădit în jurul lui.
În acest chip rămâne-asupra noastră
Întreagă slava vremilor apuse.

ADAM
Pân’ piere tagma, sfântul ei cuvânt
Se răspândește-n lume și atunci
Primejdie nu e!

LUCIFER
      Cuvântul sfânt…
El e blestémul vostru de demult…
Din întâmplare dacă l-ați găsit,
În rostul lui atât îl ascuțiți,
Îl frământați și-l chinuiți atâta,
Pân’ l-ați făcut obezi sau nebunie.
Și, totuși, voi, făpturi încrezătoare,
Ne-având în minte gândul îngrădit,
Îl căutați spre nenorocul vostru.
Vezi spada mea: mai mare sau mai mică
C-un fir de păr, în rostu-i nu se schimbă,
Și de-ai urma pân’la sfârșitul lumii,
Nu vei găsi tu punctul de hotar,
Deși simțirea, ochii ți-l arată
Când e schimbarea mare împlinită…
Dar ce mă zbat? Te obosește vorba,
Privește-n jur puțin și vezi tu însuți.
(Din nou apar câțiva cetățeni.)

ADAM
Ni-s osteniți ostașii… Cer, prieteni,
Sălaș aici, în leagănul credinții…
Dar nu-n zadar.

AL TREILEA CETĂȚEAN
      E întrebarea, dacă
Nu ești eretic mai rău ca păgânul?

AL PATRULEA CETĂȚEAN
Ce crezi tu? Spune: homousion
Ori homoiusion.

ADAM
      Eu nu-nțeleg…

LUCIFER
Nu zi nimic, mai bine e așa.

AL PATRULEA CETĂȚEAN
Eretic e, căci, uite, se-ndoiește.

MAI MULȚI
Grăbiti! Grăbiti! Să ne-ncuiem în casă!
Blestem pe cei ce vor să-i ocrotească!
(Se împrăștie.)
(Apare patriarhul din palatul lui, cu alai și suită ca un monarh. O ceată de călugări îl urmează, însoțind eretici în lanțuri. În urmă ostași și popor.)

ADAM
Stau împietrit! Dar spune-mi tu, ce prinț
S-apropie așa semeț, obraznic?

LUCIFER
Un mare preot. El e azi urmașul
Apostolilor.

ADAM
      Dar această turmă
De cerșetori desculți, în urma lui,
Ce bucuroși petrec poporu-n lanțuri,
Cu umilință mincinoasă?

LUCIFER
      Sunt
Călugări: cinici ai creștinătății.

ADAM
N-au fost de-aceștia-n munții mei bătrâni.

LUCIFER
Vor fi de-acum, căci lepra se lățește
Încet și sigur. Dar bagă de seamă
Să nu-i atingi în treacăt cu vreo vorbă;
Stăpâni ai cinstei, mila nu cunosc.

ADAM
A, spune-mi, oare: care e virtutea
Ce poate sta la ei?

LUCIFER
      E resemnarea
Ce meșterul și-a răstignit pe cruce.

ADAM
El a murit răscumpărând o lume,
Dar ăștia iau pe Domnul în deșert
Și harul Lui cel sfânt disprețuiesc.
Nebun e cel ce-apucă-aceeași armă
Când un țânțar nevolnic stă-mpotrivă
Sau când un urs.

LUCIFER
      Dar dacă ei privesc
Drept urs țânțarul? Ca niște eroi
Crezându-se la largul lor, trimit
În iad pe orice muritor de rând…

ADAM
Ca Toma văd, dar tot ca el nu cred.
Privesc în ochi aceste arătări…
(Trece în fața patriarhului.)
Părinte! Noi; ai sfântului mormânt
Ostași suntem și-am vrea un adăpost,
Să odihnim puțin, că drumu-i greu,
Dar oamenii nu ne primesc în casă;
Ne-ajută tu… Tu, care ești puternic.

PATRIARHUL
Azi, dragii mei, de lucruri mici n-am vreme,
Căci Dumnezeu și oamenii mă cheamă
Să osândesc pe acești eretici, care
Ca buruiana-mprăștie otravă,
Cu foc și fier îi pierdem în zadar,
Căci întremați iar îi trimite iadul,
Dar dacă voi sunteți vitejii crucii,
Ce căutați dușmanii la Arabi?
Aice sunt cei răi. Porniți!
Stârpiți-le și satul și sămânța,
Moșnegii lor, nevestele, copiii…

LUCIFER
De ce, părinte, și cei fără vină?

PATRIARHUL
Si șarpele e fără vină când
E mic sau n-are dinții de otravă,
Și tu-l omori!

ADAM
      Grozav va fi păcatul
Ce într-atât a răscolit mânia-n
Biserica iubirii.

PATRIARHUL
            Fiule!
Nu-i iubitor cel ce-și mângâie trupul
Si cel ce-n suflet poartă înfrânarea
Și sabie și zări de foc străbate
Spre inima aceluia ce-a zis:
Nu pace-aduc, ci luptă pe pământ.
Acești ce-i vezi, necredincioși, vestesc
Învățătura preasfintei treimi
Cu homoiusion, pe când soborul,
Biserica în homousion
A-ntemeiat articol de credință.

CĂLUGĂRII
Să moară toți! Curând, căci arde rugul!

ADAM
Lăsați-vă, fârtate, de-acest i,
Mai-naltă jertfă e-nfruntarea morții
În lupta mare-a sfântului mormânt.

BĂTRÂNUL ERETIC
Nu ispiti, Satano! Noi murim
Acolo unde Domnul rânduit-a…

UN CĂLUGĂR
Nemernice, te lauzi cu-adevărul?

BĂTRÂNUL ERETIC
Nu e cu noi soborul din Rimini
Și altele?

CĂLUGĂRUL
      Pe căi piezișe-au fost!
La Nicaea, drept grăitor Sinodul
N-a judecat dreptatea pentru noi?

BĂTRÂNUL ERETIC
Obraznici sunteți! Răzvrătiți! Și-ați vrea
Cu noi să vă întreceți? Spune:
Avut-ați voi părinte sufletesc
Ca Arie sau cei doi Eusebi?

CĂLUGĂRUL
Dar voi aveți un Atanásiu? Spune!

BĂTRÂNUL ERETIC
Martirii vostri?

CĂLUGĂRUL
      Noi avem mai mulți!

BĂTRÂNUL ERETIC
Frumoși martiri. Cu umbre și vedenii
I-a dus la moarte diavolul: Zic vouă,
În adevăr voi sunteți Babylonul,
Acea muiere dată preacurviei
Ce, după scrisul Sfântului Ioan,
S-a prăpădit de pe țărina lumii.

CĂLUGĂRUL
Voi Anticrist, de care pomenește
În cartea lui Ioan evanghelistul,
Balaurul cu șapte capete,
Înșelători; tovarăși toți cu dracul…

BĂTRÂNUL ERETIC
Tâlhari! Mișei! Bețivi! Curvari!

PATRIARHUL
      Ei, haide!
La rug cu ei spre slava Domnului,
Prea trece vremea!

BĂTRÂNUL ERETIC
      Da! Spre slava Lui.
Bătrân viclean, tu bine zici, așa e!
Lui Dumnezeu cădem noi jertfă azi!
Sunteți cei tari, e voia voastră lege,
Dar sus în cer judecătorul șade
Și zilele vi-s numărate-acolo.
Noi luptători s-or zămisli! Din sânge
Trăiește crezul, și scânteia lui
Va-nflăcăra veacuri târzii! Acum
Veniți la moarte, fraților, veniți!

ERETICII (Cântă în cor.)
1. Dumnezeul meu, Dumnezeul meu; de ce m-ai părăsit, departe de ajutorul meu și de cuvintele strigării mele?
2. Dumnezeul meu, strig ziua și nu mă auzi, strig noaptea și nu aflu repaos.
3. Totuși, tu sfânt ești… (Psalm XXII)

CĂLUGARII (Întrerup în cor.)
1. Ceartă Iehova pe cei ce se ceartă cu mine, luptă-te cu cei ce se luptă cu mine.
2. Ia pavăza și scutul și scoală-te întru ajutorul meu!
3. Întinde lancea și închide calea celor ce mă urmăresc. (Psalm XXXV)
(Patriarhul și convoiul lui se depărtează, câțiva călugări cu „tractate” se amestecă printre cruciați.)

LUCIFER
Ce-ai amuțit? Ești prins de groază? Spune!
Crezi tragedie ce-ai văzut? Degrabă
Zi-i comedie și te-nveselește!

ADAM
Vai, nu glumi! Și pentru-un i se poate
Să meargă-așa nestrămutați la moarte?
Măreț, atunci, ce mai e pe pământ?

LUCIFER
Sublimul și ridicolul sunt frați.
Abia-i desparte-un fir de păr, iar glasul
Ce-i judecă, din inimă pornește,
Acolo e judecătorul tainic
Ce-și bate joc sau îndumnezeiește.

ADAM
De ce-am văzut acest șir de păcate?
O luptă mică, mare-n meșteșuguri,
Otravă rea cu multă trudă scursă
Din cea mai mândră și frumoasă floare.
În a credinții vreme de prigoană…
Cine-a zdrobit-o? Unde-i vinovatul?

LUCIFER
E biruința însăși vinovată,
Ea-mprăștie pe-nvingători, pe urmă,
Naște martiri; frăția la pierzare
Putere dă, o vezi, e la eretici.

ADAM
În adevăr, mi-aș frânge spada-n două
Și m-aș întoarce-n țara mea, la Nord,
Unde în umbra codrilor străvechi,
Podoaba bărbăției: simplitatea
Se-mpotrivește încă tuturor
Otrăvurilor ce se văd aici.
Dar glas ascuns îmi spune la ureche
Că fața vremii eu trebui’ s-o schimb.

LUCIFER
Zadarnic gând! Pe ins nu poți nici când
Să-l fericești potrivnic vremii lui.
Căci vremea e un râu: te adâncește,
Ori valul ei, te duce înainte,
Și-notător e omul, nu cârmaci.
Cei porecliți de cronici mari, ori sfinți,
Au înțeles cu toții rostul vremii,
Dar duhul nou nu ei l-au plăsmuit.
Doar nu zorește când cocoșul cântă,
Ci cântă el când zorile le vede.
Acei ce azi se duc senini la moarte,
Când alții râd de lanțurile lor,
Văd înainte urma unui om,
Ideea nouă-asupra lor plutește.
Ei pentru ea azi mor, pe când urmașii
O vor găsi și-n praful de pe uliți.
Dar să lăsăm acestea. Vino-n treacăt
Spre tabără! Te uită cum roiesc,
Călugări nespălați, să facă târg.
Țin cuvântări și dau nebuni din mâini…
Să-i ascultăm!

UN CĂLUGĂR (Spre cruciații care se îndeasă asupra lui.)
      Hai, cumpărați, voinici!
E-a pocăinții-nvățătură-aici!
La orice deznădej de călăuză!
Veți învăța: cum hoțul de biserici,
Și ucigași, și martori mincinoși,
Și vinovați de preacurvie, toți
Câți ani petrec în muncile din iad.
Și-n carte scrie, fraților, scăparea.
Bogatul dă vreo douăzeci, săracul
Plătește-abia cu trei solidii anul.
Cei Fără bani își pot răscumpăra
Cu lovituri de bici o mie; anul.
E carte scumpă, fraților, luați-o!

CRUCIAȚII
Încoace! Dă-ne și nouă, părinte!

ADAM
Prost negustor, cumpărători mai proști!
Tragi sabia și sparge târgu-ntreg!

LUCIFER (Încurcat.)
Nu, iartă-mă! Călugărul mi-e prieten!
Îmi place mie lumea asta-a lor,
Căci de-i mai mare slava lui din cer,
Cu slava lui și eu m-am ridicat,
Numai tu singur ai rămas cam jos.
(Eva ca Isaura și Elena, camerista ei, năvălesc țipând spre Adam urmărite de câțiva cruciați, care se retrag imediat.)

EVA (Căzând de oboseală.)
Vai, scapă-mă!… Scăpare!

ADAM (O ridică.)
      Te deșteaptă,
Nobilă doamnă! Ești scăpată! Ochii
Deschide-i! Sunt fermecători… Ce-a fost?

ELENA
Noi am ieșit să admirăm natura
În ascunzișul umbrei din grădină,
Și fără gând ne-am așezat pe iarbă.
Cânta așa frumos privighetoarea,
Când după-o tufă am văzut doi ochi
Cu patimă sălbatică lucind
Și ne-am speriat! Pornind apoi pe fugă,
Patru cruciați goneau în urma noastră,
Suflând, strigând nebuni; ei ne-ar fi prins
De nu cădeam aici, în calea ta.

ADAM
Nu știu! Să te doresc deșteaptă…
Mi-e că te duci iar ca un vis răzleț…
Cum poate fi un trup așa eteric…
Atât de nobil, vrednic de-nchinare?…

LUCIFER
Un trup eteric! Soarta-n adevăr,
Mai bine n-ar putea să pedepsească
Pe-ndrăgostit în nebunia lui,
Decât lăsând aievea împlinirea
Cuvintelor de laudă ce se spun…

ADAM
Că te cunosc, că te-am văzut îmi pare…
C-am stat la tronul Domnului de sus…

LUCIFER
Te rog, un lucru nu uita: Amorul,
Pe cât de minunat e-n doi, pe-atât
De prost e-n trei!

ADAM
      Deschide ochii!
Zâmbește! Da! Zic slavă ție, Doamne!

EVA
Cu ce să-ți răsplătesc eu, cavalere,
Că m-ai scăpat?

ADAM
      Răsplata nu-i de-ajuns,
Că pot să-ți văd surâsul de pe buze?

LUCIFER (Către Elena.)
Prea mare nu-i, dar eu nici asta n-am.

ELENA
Eu ce-aș avea să-ți mulțumesc?

LUCIFER
      Cum, crezi
Că și pe tine nobilul senior
Te scapă? Nu! Dar prea te crezi! Se poate?
Când cavalerul scapă pe Domnița,
Atunci aprodul scapă camerista.

ELENA
Cu ce m-aleg? Să-ți fiu îndatorată?
Atunci e ca și când n-aș fi scăpat.
Ori nu te-ascult și-atunci mă pedepsești…
Și, crede-mă, n-au fost urâți cei patru.

ADAM
Frumoasă zână, unde să te duc?

EVA
E-n fața noastră ușa mănăstirii.

ADAM
Zici mănăstirea? A, dar ușa ei
Speranța mea pe veci n-o va închide!
Un semn să-mi dai, să-l pun, vreau, lângă cruce
Ca pe când ea la luptă mă pornește,
Să am icoana unui vis frumos,
În anii lungi urâtul să-mi alung,
Știind că-mi dai răsplata la sfârșit.

EVA
O panglică…

ADAM
      Ca noaptea e de neagră.
Speranță vreau, speranță, nu durere…

EVA
E semnul meu, ce alta pot să-ți dau?!
Nu cresc speranțe-n zid de mănăstire!

ADAM
Nici dragoste! Dar unde tu trăiești
Și und’ te miști, nu-i dragoste, copilă?
Te-arată haina, nu ești încă maică!

EVA
Mă chinuieșți cu-atâtea întrebări,
Că văd cum crește suferința ta.

LUCIFER
Și zidul greu te-ncuie și pe tine?

ELENA
Desigur, da! Dar cheia ușii nu-i
În fund de mare azvârlită…

LUCIFER
      Vezi,
Ce pagubă! Aș scrie-o elegie
De tristul caz.

ELENA
      Urâtule,-ți bați joc!

LUCIFER
De ce? Nu simți măreața mea idee?
Aș coborâ în mare după cheie!

ELENA
Eu nu vreau asta:

LUCIFER
      Plec atunci, căci simt
Cum monstrul mării își ascute colții!

ELENA
Întoarce-te! Mor singură de frică!
Te-așteaptă cheia sus între ferești!

ADAM
Dar măcar spune-mi numele! Aș vrea
Să știu în ruga mea ce să cuprind,
Noroc dorindu-ți, dac-un trist destin
Nu vrei alături să-mpărțim!

EVA
      Isaura!
Așa mă cheamă. Dar tu, cavalere,
Cum te numești? Acolo-n mănăstire,
Mai potrivită-i rugăciunea mea.

ADAM
Eu sunt Tancred.

EVA
      Tancred, rămâi cu Domnul!

ADAM
Vai, nu pleca așa curând, Isaura.
Aș blestema un nume ce mi-ai spus
La despărțire pentru-ntâia dată,
Chiar pentru-un vis a fost prea scurtă clipa;
Cum pot să-l țes și mai departe, dacă
Rămâi o taină? Vreau să-l leg cu firul
Ce ți-a urzit destinul ție…

EVA
      Iată!
Ascultă, deci, ursita mea să-ți spun.
Și tatăl meu a fost erou al crucii -
Când, într-o noapte, l-a călcat dușmanul,
În tabără, cu sabie și foc.
Nemaifiind nădejde de scăpare,
El s-a jurat în fața Maicii sfinte
Că, dacă-l scapă, la altarul ei
Mă va lăsa. Eram copil pe-atunci.
El s-a întors, iar eu de vorba lui
Legată sunt.

ADAM
      Preasfântă născătoare!
Tu, întruparea dragostei curate,
Nu ți-ai întors privirea amărâtă
De-acest păcat ce-a pus făgăduință
Și-ntunecând virtutea Ta, blestémul
L-a aruncat pe mila Ta cerească!

ELENA
Și tu n-ai vrea povestea să-mi cunoști?

LUCIFER
O știu de rost: iubind, te-ai înșelat.
Iar ai iubit și tu ai înșelat.
Un nou amor, te-ai săturat de el
Și inima azi oaspe nou îți cere.

ELENA
Ciudat! E parcă diavolul cu tine,
Totuși, așa modest nu te credeam,
Să bănuiești că inima mi-e goală.

LUCIFER (Către Adam.)
Stăpâne! Tu nu poți să te desparți,
Eu biruința nu pot să-mi opresc.

ADAM
Orice cuvânt, Isaura, e-un ghimpe,
Cu-o sărutare-nlătură-i otrava!

EVA
Vai, cavalere, nu-mi știi jurământul?

ADAM
Dar n-am eu, oare, voie să iubesc?

EVA
Ești fericit… Dar cum pot eu să uit?
Eu plec, Tancred, căci, simt, puterea-mi scade.
Adio, deci! Te voi vedea în cer!

ADAM
Cu Dumnezeu! Te port pe veci în minte.
(Eva intră în mănăstire.)

ELENA (Aparte.)
Tu ești un laș! Vrei totul să fac eu?
(Tare.)
Nu-n mare, deci, e-ntre ferestre cheia!

ADAM
Vin să plecăm!

LUCIFER
      E prea târziu acum!
Vezi dar, ce neam nebun e neamul tău:
Vede-n femeie când unealta mută
A poftelor dobitocești, ș-atunci
Cu braț nătâng îi șterge de pe față
Tot dulcele polen al poeziei,
Ori o așează-n tron dumnezeiesc.
Luptând, zadarnic moare pentru dânsa,
Până sărutu-n sterp apus se stinge.
De ce nu vrea, cinstind-o ca femeie,
În cercul ei să-i înțeleagă rostul?
(Între timp s-a întunecat. Apare luna. Isaura și Elena la fereastră.)

EVA
Cum mă privea de dornic. Tremura.
În fața mea sfios cum sta eroul.
Dar tagma și credința-mi poruncesc
Să mă sfârșesc ca jertfă-aici.

ELENA
      Ciudat,
E de mirare ce nebune suntem.
Când am înfrânt prejudecata-n noi,
Ne azvârlim sălbatice-n plăceri,
De pe obraz smulgând-o cuviința,
Ca să cădem strivite în noroi, -
Când nu, atunci și umbra noastră parcă
Ne îngrozește și noi tremurăm
Furându-ne orice plăcere, chiar
Dând veștejirii frumusețea stearpă.
De ce n-alegem calea mijlocie?
Căci, Doamne, ce păcat poate să fie
O mică aventură mai arare,
În marginile bunei-cuviințe…
Femeia nu-i doar numai Duhul sfânt…

EVA
Nu s-a dus încă? Uită-te, Eleno,
Putea să plece-așa ușor de-aici?
Odat’ aș vrea să-i mai aud cuvântul.

ADAM (Către Lucifer.)
Privește-n jur? Nu e la geam copila?
Nu-mi mai trimite o privire-n urmă?
Odat’ să văd încă făptura-i zveltă…
Isaura! Sunt aici! Nu-ți pară rău…

EVA
Era mai bine pentru amândoi
De te duceai, căci inima rănită
Se vindecă, dar doare rana nouă.

ADAM
Și nu ți-e frică-n noapte să te uiți,
Când dragostea mea tremură-mprejur
Și e oprită numai pentru noi?
Nu te gândești că vraja ei te prinde?

EVA
Și-n mine e ce spui tu, ca un vis
Ce-n lume jos m-a petrecut din cer.
Un cânt senin alintă-ntreg văzduhul
Și văd icoana miilor de zâne -
De după crengi sărutul lor zâmbește…
Dar pentru noi, Tancred, nu mai vorbesc.

ADAM
De ce? Fiindc-un zid hain le-nchide?
Eu, ce-am răpus de-atâtea ori păgânii,
Eu n-aș putea să trec acum un șanț?

LUCIFER
      Nu poți!
Căci duhul vremii-l apără, și el
Mai tare e ca tine!

ADAM
      Cine zice?
(În fund se aprinde flacăra unui rug.)

ERETICII (În cor, de departe.)
21. Mântuiește de sabie sufletul meu, din laba câinelui pe unicul meu.
22. Scapă-mă din gura leului, auzi-mă și scapă-mă din ghearele unicornului.
23. Spune-voi numele tău fraților mei; în mijlocul adunării te voi lăuda.

EVA
O, iartă, Doamne, sufletele lor!

ADAM (Înfricoșat.)
Ce cânt grozav!

LUCIFER
      Ți-e cântecul de nuntă!

ADAM
Nu-mi pasă! Fie! Nu mă dau în lături.
Și orice pot să-nfrunt eu pentru tine.

CĂLUGĂRII (În cor, de departe.)
26. Îmbrace-se cu rușine și ocară cei ce se îngâmfă asupră-mi.
27. Bucură-se și veselească-se cei ce doresc dreptatea mea și să zică pururea: Mare este Iehova cel ce voiește pacea slugii sale.
(Auzind accentele corului, Adam, care pornise spre ușa mănăstirii, s-a oprit locului; în turn a-nceput să țipe-o cucuvaie. În văzduh plutesc strigoi și în fața ușii un schelet iese din pământ, apropiindu-se amenințător în fața lui Adam.)

EVA (Trântind fereastra.)
Ajută-mi, Doamne!

SCHELETUL
      Piei! E pragul sfânt!

ADAM
Tu cine ești, vedenie?

SCHELETUL
      Eu sunt
Ce-n tot sărutul tău va fi de față!

STRIGOII (Râzând.)
Sâmburi buni și poamă rea,
Și porumbii șerpi scotea,
Haide, Isaura!

ADAM
      Groaznice arătări.
Voi v-ați schimbat, ori sufletul meu, bietul?
Vă cunoșteam când mai știați zâmbi.
Ce-i adevăr și ce e vis aici?
De vraja voastră cade brațul meu!

LUCIFER
Vezi întâmplarea cum ne întâlnește…
A, eu de mult doream să am norocul,
Cuviincioasă ceată de strigoi:
E mai presus nerușinarea voastră
Ca nimfele cu trupul dezgolit…
Și moarte, tu, străvechiul meu tovarăș,
Ce-ntortochezi virtutea înghețată
Și faci pe om disprețului s-o dea…
Eu vă salut pe toți i Și-mi pare rău
Că nu pot sta o noapte între voi!
(Toate aparițiile dispar.)
Sus, Tancred, sus! A-nchis fetița geamul.
De ce mai stăm aici în miez de noapte?
E aspru vântul, vezi să nu răcești.
Vine Elena și eu ce mă fac?
Doar nu s-a da îndrăgostirii dracul?
Ar fi pe veci de râs și-apoi puterea
Cu mâna lui el și-ar zdrobi-o singur.
E de mirat: cu sân fierbinte, omul
Se luptă pentru dragoste cumplit
Și seceră dureri; cu sân de gheață
De ea scăpare-abia găsește dracul.

ADAM
Arată-mi rostul altei lumi, Lucífer!
Pornind în lupta sfintelor credinți,
Blestem găsit-am, înțeles neghiob…
Jerfit-au om spre-a Domnului mărire,
Și slab a fost să-mi împlinească gândul.
Mai nobile plăceri am vrut să dau
Și ei le-au scris pe toate-ntre păcate.
Le-am dăruit virtuți cavalerești
Și m-au străpuns în inimă acestea.
Ei, haidem deci, în altă lume, nouă,
Mi-am arătat puterea îndestul,
Eu, care știu și biruinți și-nfrângeri,
Fără rușine pot locul să-mi las.
De-acum nimic să nu mă-nsuflețească;
Cum vrea, de-acum să se-nvârtească lumea,
Căci roatele-i eu n-am să mai îndrept.
Cu resemnare-o văd în poticnire…
M-am obosit! Odihnă vreau și pace!

LUCIFER
Te odihnește deci, dar nu prea cred
Că duhul tău, pribeagă călăuză,
Să-ți deie pace… Vino; deci, Adame!

▲ Începutul paginii.