Tovarășilor mei

Jump to navigation Jump to search
Tovarășilor mei
de Dimitrie Anghel
Publicată în Literatura și arta română, 25 septembrie 1899 (sub titlul În grădină).


Atîtea flori și nu sînt două să-mbrace la un fel vestminte...
Cîți ochi frumoși nu-și pierd vederea în horbotă de-odăjdii sfinte,
Și cîtă purpură și aur pentr-o hlamidă-mpărătească,
Cînd de ajuns e pentru ele ca soarele să strălucească.

Atîtea flori — dar azi, pe cine îl mai oprește-n drum o floare ?
Făr' de ghirlănzi de roze-odată, nu era zi de sărbătoare,
Și-un zid încununat de-acante, de crengi de dafini și liane,
Spunea la trecători splendoarea și faima unei curtezane.

Flori — pretutindeni flori, podoaba cea mai iubită de lumină,
Un fir de romăniță rîde atît de dulce pe-o ruină:
Căci toate au un grai pe lume și florile îl au și ele...
Ce ochi nu se-ntrista alt'dată de jalea unei asfodele ?

Și care gură poate face mărturisiri de-amor mai bine ?
Leandru a trecut o mare ca să ajungă pîn' la tine,
O, Hero, vergină duioasă, și toate-aceste pentr-o floare...
Ferice-i cine poate strînge mănunchiul de nemuritoare !
 
Plecați pe fața lor blajină, călind o formă ideală,
Cîți n-au trecut pe-aceeași poartă, dar s-au întors cu fața pală
Și cu privirile pierdute, zvîrlind cu gestul Ofeliei
Comoara florilor culese în cîmpul trist al nebuniei...

Dar cine poate, învestminte-și gîndirile-n odăjdii sfinte,
Ca florile de felurite să-i fie-a graiului vestminte,
Ș-adorm-apoi — căci mor imperii și cad cununele de aur:
Eterne-n lumea asta-s numai cununele de foi de laur.