Tom O’ Shanter

Tom O’ Shanter (o poveste) de Robert Burns, traducere de Petre Grimm

Volumul Robert Burns : poetul țărănimei : poezii traduse din englezește cu o notiță biografică de Petre Grimm, Tipografia „Viața”, Cluj, 1925

Când nu mai e pe stradă nimeni,
Doar vr-un bețiv întârziat,
Și toți s-au dus pe rând acasă,
Că bâlciul chiar s-a încheiat,
Când cu paharul dinainte
Ești bine, fericit acum,
Nu te gândești că-i calea lungă,
Și nici la câte sunt pe drum,
Până la casa unde-așteaptă
Nevasta care e-mbufnată
Și că să nu-și uite necazul
Ca o furtună stă-ncruntată.
Acesta este adevărul
Pe care-l înțelese Tom,
Din iarmaroc venind acasă,
Chefliu, dar cumsecade om.
O Tom! dac’ ai fi fost deștept
S-asculți de sfatul cel cuminte
Pe care ți l-a dat nevasta!
Ți-a spus Catinca mai ’nainte
Că ești un prost și un flecar,
Și un stricat, un bețivan,
Că nu ești niciodată treaz,
În nici o zi de târg din an;
Că n-ai să duci un sac la moară
Să nu te-mbeți tu cu morarul.
Sau de-i vr-un cal de potcovit
Să nu faci chef eu potcovarul,
Că cel din urmă ban din pungă
Cu dascălul îl cheltuiești,
Când la biserică te duci
Nici lunea nu te mai trezești,
Ți-a prevestit ea că-necat
În gârlă te-or găsi odată,
Ori luat de iele și vrăjit
La mănăstirea dărâmată.
O voi neveste iubitoare!
Degeaba spuneți vorbe multe,
Dând sfaturi bune și-nțelepte,
Bărbații tot nu vor s-asculte.

Dar să vă spun acum povestea:
În zi de târg, la masă, seara,
Sta Tom eu alți tovarăși veseli,
La față strălucind ea para,
Cu toții bând dumnezeește,
Iar lângă Tom, Ion Lemnarul,
Prietin vechi și credincios,
Cu care și-a ’necat amarul
În săptămâni întregi dea rândul;
Ei și-au jurat pe veci frăție,
Și-acuma berea-i tot mai bună
În cântece și-n veselie,
Ion tot spune șoții multe,
Crâșmarul râde de se frânge,
Iar Tom îi spune crâșmăriței
Cuvinte dulci și mâna-i strânge;
Cu tunete, cu vânt și ploaie
Afară a ’nceput furtuna,
Dar ce-i păsa lui Tom de asta?
Ei râd și chefuiesc într-una.

Ați mai văzut pe lume oare
Un om atât de fericit?
Ce are-a face de-i o leacă
De băutură amețit!
Cum zbor de miere încărcate
Albinele, la stupul lor,
Pe aripi de plăceri purtate,
Zburau și clipele ușor.
Or fi ei regii fericiți,
Dar Tom în slavă se suise,
Căci toate relele din viață
El să le-nvingă izbutise.

Plăcerile-s ca flori de mac,
Se scutură cum înfloresc,
Ca fulgii de omăt pe apă,
Abia îi vezi și se topesc.
Iar timpul nimeni nu-l1 oprește,
El vine când prin gând nu-ți trece,
Și-acuma iată-i miezul nopții
Și Tom e nevoit să plece.
Încalecă pe iapă-i sură,
În noaptea ceea mohorâtă,
Un alt creștin n-ar fi pornit-o
La drum, pe vreme-așa urâtă.

Și vântul suflă parc-ar vrea
Suflarea toată să și-o curme,
Iuți fulgere strălucitoare
Se pierd în beznă fără urme,
Și urlă tunetu-ndelung,
Și ploaia răpăie turbată,
Chiar un copil ar fi-nțeles
Că diavolul de lucru-și cată.

Acuma Tom, pe Sprinteioara,
Pornește repede din loc,
Peste mocirle și prin ploaie,
Cei pasă lui de vânt și foc,
Stafii de n-ar ieși în cale-i;
Căciula-și trage pe urechi,
Se uită împrejur cu grijă,
Și mormăie un cântec vechi.
Și astfel merge fără frică,
Și peste dealuri și pe văi,
Spre mănăstirea-n care țipă
Tot lilieci și cucuvăi.

Trecu prin vadul vechi
În care un negustor s-a înecat
Pe la copacu-n care-o babă
Acum un an s-a spânzurat,
La stânca unde vânătorii
Copilul mort l-au fost găsit,
La șipotul dintre mesteceni,
Unde un om a fost trăsnit,
În fața lui e gârla mare
Cu furioasele ei ape,
Furtuna prin păduri vuiește,
Și tunetu-i tot mai aproape,
Și-n scăpărările de fulger,
De-odată vede o ruină,
Prin ale cărei găuri iese
Cu joc și chiote lumină.

O Sfinte Duh al băuturii!
Tu ne însufli îndrăzneală,
Când ești în noi chiar și pe Dracul
Îl înfruntăm fără sfială!
Lui Tom nu-i este de primejdii,
Că doar nu știe ce e frica,
Deși-i curg nădușeli pe față,
El nu se teme de nimica.
Și din călcâie-ndeamnă iapa,
Care stătuse-n loc mirată,
 Și iar pornește înainte,
Dar ce priveliște ciudată!
Acolo-n joc nebun, sălbatic,
Vedea cum vraci și vrăjitoare
Săreau și se-nvârteau într-una,
Dădeau din mâni și din picioare,
Iar într-un colț chiar Scaraoschi,
În chip de groaznic lup hidos,
Cânta într-una dintr-un fluier,
Parcă era din minte scos.
În juru-i morții din cosciuge
Ieșeau cu brațele întinse
Ținând cu toții, ca prin farmec,
În mână lumânări aprinse,
Și la lumina lor văzut-a
Pe masa sfântului altar,
Un cap de ucigaș, ciolane,
Alături un cuțit murdar,
De sânge negru, niște funii
De pe la oameni spânzurați
Cu capetele atârnate,
Și doi prunci morți nebotezați.

Topoare tot de sânge pline,
Și ochi de la femei nebune,
Și alte multe grozăvenii
Pe care nici nu le pot spune.
Și cum privește cu mirare,
Tot mai turbată-i veselia,
Și dracul cântă tot mai tare,
Se-ntinde-ntruna nebunia,
Și iute, tot mai iute saltă,
Svârlindu-și zdrențele pe jos,
Și joacă babele-n cămașe,
Un joc nebun și furios.

Ah! de-ar fi fost, măi Tomo, fete
Frumoase, tinere, nurlii,
Purtând pe mândrele lor trupuri
Cămeși de pânză străvezii,
Eu le-aș fi dat ce am mai scump
Nădragii de pe când fui mire,
Ca-n schimb să pot să le arunc
Odată numai o privire.
Dar niște babe veștejite
Și pline de sudori pe față,
Jucând cu cârja subsuoară,
Mă mir că n-ai murit de greață.

Dar Tom acolo mai văzuse
O fată mândră și sprințară
Și care-atunci intrase-n horă,
Pe care-o știe acum o țară
(Căci multe vite ea ucise,
Și grâne multe a stricat,
A înecat corăbii multe,
Și-o lume întreagă-a speriat);
Cămașă scurtă ea purta,
De borangic și cu altiță,
Prea scurtă pentru c-o avea
De când fusese copiliță.
Bunica, biata, când i-a dat-o
Nu s-a gândit c-o s-aibă parte
Cu vrăjitoarele să joace,
Și-atunci cămașa ei s-o poarte.

Dar aripile muzei mele
Mai sus nu pot să se avânte,
Și jocul ei fermecător
Ea nu mai poate-acum să-l cânte,
Cum mlădioasă și zglobie
Juca atunci frumoasa fată,
Iar Tom stătea cuprins de vrajă,
Și își pierduse mintea toată,
Ba chiar Satana-nebunise,
Suflând din fluier cu tărie,
De-ai fi crezut că-ndată crapă,
Și, neputând să se mai ție,
Deodată Tom îi strigă tare:
Așa fetico, bine țin-te!
Dar n-apucase să sfârșească
Și negru-i să făcu-nainte.
De-abia făcu semn Sprinteioarei,
Când după el înfuriată,
Cu țipete, urlând sălbatic,
S-azvârle-atunci drăceasca ceată.

Cum bărzăunii după matcă
Pornesc grămadă bâzâind,
Sau după hoțul care scapă
Aleargă toți până ce-l prind,
Așa porniră după el
Dea valma draci și vrăjitoare,
Urlând, țipând și chiuind,
Și blestemând în goana mare.

Acuma, Tomo, te-au prins dracii,
În iad au să mi te prăjească,
Acasă nu vei mai ajunge,
Catinca o să te bocească!
Hai, Sprintenico-n fuga mare,
S-ajungi la pod cât mai curând,
Căci peste-o apă curgătoare
Să treacă nu-ndrăznesc nici când,
Și-atuncia poți să dai din coadă
Și să ne batem joc de ei;
Dar n-apucă pe pod să sară
Și-odată zboară coada ei,
Căci vrăjitoarea cea sprințară
O și prinsese furioasă,
Ea și-a scăpat stăpânul teafăr,
Dar fără coad’ ajunse-acasă.

O tu, care-ai citit povestea,
Să iei de-acuma seama bine,
Gândește-te că nu e glumă:
Vreodată dacă pofta-ți vine,
Să faci vr-un chef și să-l întinzi,
Sau dacă-ți este înainte
Prin vis vreo cămașă scurtă,
De Toma să-ți aduci aminte.